Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
Învăţământ la Distanţă

Probleme ale comunicării interculturale

Conf. univ. dr. Viorica Păuş

Probleme ale comunicării interculturale

Tutorat 1

Concepte fundamentale

Civilizaţie: ansamblu de caractere proprii vieţii intelectuale, artistice, morale şi materiale ale unei ţări sau unei societăţi. (Dicţionar enciclopedic “ Petit Larousse”)
Cultură: ansamblul structurilor sociale, religioase,etc…, ale manifestărilor intelectuale, artistice, etc…, ce caracterizează o societate. ( Dicţionarul enciclopedic “Petit Larousse”) La sfârşitul sec. XI: pământ cultivat= agricultură; spre mijlocul sec. XVI, în sens figurat= cultura spiritului (Renaştere); sec. XVIII: simbol al filosofiei Luminilor (Hobbes: acţiunea de a cultiva spiritul); sec. XIX: cultură= civilizaţie (germ. Kultur), termen ce va fi prefeerat de francezi. (după Dicţionar de sociologie Larousse) Valorile şi sistemele comportamentale ce permit unor grupuri de persoane de a da un sens lumii care îi înconjoară.Câteva aspecte ale culturii: • Ce poate fi definit drept “bun” sau “rău”? • Cum se structurează familia? • Care sunt relaţiile dintre bărbaţi şi femei? • Cum este perceput timpul? • Care sunt tradiţiile importante? • Care sunt limbile vorbite? • Care sunt regulile de alimentaţie şi băutură? • Cum sunt difuzate informaţiile? • Cine deţine puterea şi cum a obţinut-o? • Care sunt reacţiile faţă de alte culturi? • Care sunt caracteristicile umorului? • Ce rol joacă religia?, etc…( Kit pédagogique- Tous différents, tous égaux)
Valoare/ valori: ceea ce valorează o persoană sau un lucru. (Dict. Petit Larousse) Expresia principiilor generale, a orientărilor fundamentale şi, în primul rând, a unor anumite preferinţe şi credinţe colective; în toate societăţile, determinarea obiectelor se realizează pornind de la reprezentarea unei aspiraţii şi se manifestă prin idealurile colective. Aceste valori, ordonate sistematic, se organizează într-o viziune asupra lumii şi apar adesea sub forma unui dat ireductibil, a unui nucleu stabil, a unui ansamblu de variabile independente. (Dict. Petit Larousse)
Identitate colectivă: capacitatea unei colectivităţi de a se recunoaşte drept grup; atribut al principiului coeziunii (identitate etnică, locală, profesională); resursă a vieţii în cadrul unei societăţi şi a acţiunii colective. (Dicţionar de sociologie Larousse)
Naţiune: comunitate umană, cel mai adesea instalată pe acelaşi teritoriu şi care posedă o unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult sau mai puţin puternică. (Dicţ. Petit Larousse) Naţiunea reprezintă o regrupare de indivizi în societate. Ea a apărut în Europa în sec. XIV- XV, s-a dezvoltat apoi în sec. XVI – XVIII şi s-a lărgit în sec. XIX şi XX. În sec. XX s-a căutat să se imite acest model în întreaga lume. Regruparea pe naţiuni se bazează pe pasiuni, interese şi reprezentări comune, ceea ce induce membrilor săi convingerea într-un destin comun şi diferit de al altor naţiuni. Acest destin îşi are rădăcinile într-un trecut comun, format din experienţe trăite împreună, perceput ca un sistem dens de relaţii şi interese ce determină fiecare individ să se simtă o parte a acestei entităţi, fără ca prin aceasta să-şi piardă identitatea. (Dict. De sociologie Larousse)
Identitate: dimensiune centrală a concepţiei despre sine a individului, reprezentând poziţia sa generalizată în societate, derivând din apartenenţa sa la grupuri şi categorii sociale, din statutele şi rolurile sale, din “amorsările sale sociale”(M. Kuhn). După S.E. Asch: “persoana are o identitate pentru sine însăşi şi alta pentru alţii…a avea o identitate implică, în afară de faptul că ştiu cine sunt, şi faptul că şi ceilalţi mă cunosc ca aceeaşi persoană”. Identitatea este produsul şi condiţia conştiinţei de sine care, la rândul ei, se dezvoltă în unitate cu conştiinţa de lume. (Dicţionar de psihologie, Paul Popescu –Neveanu) Identitatea individuală privită din interiorul grupului din care persoana face parte capătă valori ce ne trimit spre atribuirea unei valori pozitive despre sine; aceeaşi tendinţă de a atribui valori pozitive apare şi atunci când este vorba de persoane ce aparţin aceluiaşi grup social (familie, prieteni, etc…)
Pericolul constă în tendinţa de a evalua negativ persoanele ce nu fac parte din grupul propriu; a clasa indivizii pe categorii îi privează pe aceştia de posibilitatea de a fi şi altceva decât eticheta respectivă. (Kit pédagogique- Tous différents, tous égaux)
Societate multiculturală: Diferite culturi şi grupuri naţionale, etnice şi religioase ce trăiesc pe acelaşi teritoriu dar care nu sunt obligate să aibă contacte între ele. Este o societate în care diferenţa este adesea percepută negativ şi constituie principala justificare a discriminării. Minorităţile pot, eventual, să fie tolerate în mod pasiv, dar niciodată acceptate sau apreciate. Legea, care prevede eventual drepturi pentru a pune capăt practicilor discriminatorii, nu este întotdeauna aplicată în conformitate cu aceste prevederi. (Kit pédagogique)
Societate interculturală: diferite culturi şi grupuri naţionale, etnice şi religioase ce trăiesc pe acelaşi teritoriu şi întreţin relaţii deschise de interacţiune, cu schimburi şi recunoaşterea mutuală a modurilor de viaţă şi a valorilor respective. În acest caz, este vorba despre un proces de toleranţă activă şi de menţinere a unor relaţii echitabile în cadrul cărora fiecare are aceeaşi importanţă: nu există nici persoane superioare, nici inferioare, nici mai bune sau mai rele. (Kit pédagogique)

Educaţia interculturală reprezintă o abordare pozitivă a diferenţei. Aceasta presupune noţiunile de interacţiune, schimburi, înlăturarea barierelor interumane de orice fel, reciprocitate, solidaritate reală,etc.

Obiectivele educaţiei interculturale: • A favoriza înţelegerea realităţii într-o lume interdependentă şi a încuraja o acţiune coerentă în cadrul acestei realităţi; • A depăşi prejudecăţile negative şi stereotipurile etnice; • A încuraja o evaluare pozitivă a diferenţei şi a diversităţii; • A căuta şi a evidenţia punctele comune între culturi; • A genera atitudini şi comportamente pozitive faţă de indivizi ce aparţin altor societăţi şi culturi ; • A traduce în termeni de acţiune principiile solidarităţii şi curajului civil; • A ajuta tinerii să dobândească capacitatea de a recunoaşte inegalităţile, nedreptăţile, rasismul, stereotipurile şi prejudecăţile; • A furniza tinerilor cunoştinţe şi aptitudini care să-i ajute să deceleze şi să modifice aceste fenomene atunci când vor fi confruntaţi cu ele în societate.
Fazele educaţiei interculturale: • A înţelege lumea în care trăim; • A se detaşa de propria societate şi a privi lumea “din exterior”; • A se familiariza cu alte realităţi; • A aborda diferenţa într-o manieră pozitivă; • A încuraja atitudinile, valorile şi comportamentele pozitive.

Necesitatea unei noi viziuni asupra culturii a. Preocupările epocii actuale pentru redefinirea noţiunilor de formare a identităţilor, atât pe plan individual cât şi a celor colective (etnice, naţionale, religioase, sociale); b. Raportul acestora cu societatea şi cetăţenia; c. Înscrierea lor în parametrii valorici universali; d. Raţiunea, libertatea, drepturile omului. Raportul cultură-economie. Decalajul tot mai mare dintre cultură, economie şi tehnologie: în timp ce economia, finanţele şi tehnologia informaţiei şi comunicării se propagă din ce în ce mai rapid, cu tendinţa de mondializare, cultura are tendinţa să se localizeze, să ia dimensiuni comunitare, într-un anume sens să se “tribalizeze” (A. Perotti, p.12), având drept consecinţă declanşarea unor procese negative de excludere, discriminare şi intoleranţă. “Omul rădăcinilor”, modelul dominant al societăţilor tradiţionale, este înlocuit treptat cu “omul antenelor”, expus pluralităţii referinţeor şi valorilor pe care i le propune societatea contemporană. Suprapus peste această evoluţie, asistăm însă – în special în ultimul deceniu – la tendinţa unor zone din lume, printre care şi ţările foste comuniste din sudul şi sud-estul Europei, la o relansare a regionalismului, a naţionalismului şi afirmarea etnicului ca valoare socială. S-ar părea că internaţionalizarea economiei atrage ca antidot dezvoltarea naţionalismului politic. Întrebare: Care credeţi că ar fi factorii ce au dus la această situaţie? Consecinţe: • Imigranţii, a căror migraţie urmează legile economiei de piaţă; prezenţa lor irită tenndinţele şoviniste din ţările gazdă; • Apariţia unor crize identitare; • Accentul sporit pe identităţile comunitare (etnie, naţiune, religie, teritoriu). Aceste fenomene identitare tind să substituie drepturilor fundamentale ale individului, libertăţii sale de conştiinţă, raţiunii şi vocaţiei normale spre universal şi, în acelaşi timp, pot duce la situaţii de criză socială. În acest context, apar pe primul plan: 1. Problema minorităţilor; 2. Problema pluralismului religios.
Comentaţi citatul: “ La acest sfârşit de secol XX, un număr considerabil de popoare, minorităţi şi naţionalităţi, de a căror existenţă uneori am şi uitat, revin în atenţie cu aspiraţiile şi dramele lor. Când ne străduim să gândim la acest ansamblu extraordinar de complex şi diversificat, ne regăsim brutal în faţa eşecului teoriilor ce au stat la baza percepţiei noastre despre lume de-a lungul generaţiilor. Tentativele de depăşire a naţionalului, nevoia oamenilor de a-şi asuma apartenenţa la o colectivitate prea repede percepută ca o preistorie a gândirii, au eşuat; în aceste condiţii, trebuie să se inventeze mijloacele de analiză a caracterului ambiguu al acestei rebeliuni cu aspecte multiforme, de la Los-Angeles la Moscova” ( trad. din Les minorites en Europe. Droits linguistigues et droits de l`homme, sous la direction d`Henri Giordan, Paris, Kime, 1992, p.9-10). Epoca contemporană este pe cale de a inventa un nou concept, cel al integrării într-o democraţie eliberată de orice tendinţă de impunere culturală. Luarea în stăpânire a problemelor teoretice şi politice ale naţionalităţilor şi minorităţilor este determinantă pentru viitorul societăţilor europene. În acest context, drepturile lingvistice, religioase sau etnice ale minorităţilor trebuie să ţină cont de interesele şi libertăţile fiecărui individ şi nu numai de cele ale comunităţii luată în general. Un alt factor ce marchează evoluţia societăţilor contemporane este factorul religios. Întoarcerea la spiritul religios ca ca fapt social s-a impus - din considerente diferite – în ultimul timp în ţările Europei occidentale, centrale şi orientale. În Europa occidentală, întoarcerea spre religios a fost determinată, între altele, de implicarea definitivă a opt-nouă milioane de imigranţi din Magreb, Africa occidentală, India, sud-estul Asiei, regiuni cu dominantă musulmană, budistă, hindusă,etc. Într-o Europă secularizată şi chiar laicizată, aceste populaţii ce acordă – în mod tradiţional – o importanţă primordială religiei, a repus în discuţie locul religiei, semnificaţia şi rolul său în domeniul social. Problemele religioase în aceste ţări, au conotaţii ce depăşesc practica religioasă; ele exprimă de fapt dorinţa de recunoaştere socială. Ca o reflectare şi recunoaştere a caracterului plurireligios al societăţilor europene putem menţiona evoluţia legislaţiei occidentale asupra protecţiei credinţei (aplicarea legii penale ce reprimă difamarea, injuria publică, ofensarea gravă a sentimentelor religioase).
În Europa Occidentală, apartenenţa religioasă apare ca principal criteriu de identificare socială a indivizilor, ceea ce este în acelaşi timp, un motiv de nelinişte în aceste societăţi în măsura în care indivizii sunt percepuţi ca aparţinând unei “comunităţi religioase”. Astfel, islamismul, prin tradiţiile sale istorice integriste, este perceput de Occident ca incompatibil şi neasimilabil ca tip de comunitate, o frână în calea unei coabitări normale (vezi problemele din şcolile franceze ridicate de purtarea voalului de către fetele musulmane). Aceste discrepanţe apar, cu atât mai pregnante, cu cât evoluţia Europei occidentale în ultimele secole a mers spre omogenitate religioasă creştină, spre laicizarea educaţiei şi a sistemelor juridice. În ţările din Europa centrală şi orientală problema “întoarcerii la sentimentul religios” apare o dată cu noile democraţii, în condiţiile în care regimurile comuniste au reprimat exprimarea drepturilor religioase. Ca o replică la acest fenomen, sistemele educative şi politicile culturale din aceste ţări au integrat în programele lor recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor religioase. Rolul şcolii este, în aceste condiţii, de a transmite cunoştinţe şi capacităţi necesare copiilor, pentru ca aceştia să se poată deschide spre universal, fără a-şi renega rădăcinile identitare. Pentru a-şi dezvolta armonios identitatea personală, individul are nevoie de a se structura în funcţie de apartenenenţa sa socială, teritorială, etnică, lingvistică şi culturală, fiind capabil – în acelaşi timp – să-şi depăşească ceea ce se numeşte “incestuozitatea etnică” (replierea asupra identităţii etno-culturale), ceea ce îi va permite să includă aceste valori în ansambluri valorice mai largi, la scară planetară. În acest context este regândită întreaga concepţie ce stă la baza educaţiilor tradiţionale. Societăţile naţionale şi-au organizat sistemele educative în jurul ideii de istorie, geografie, limbă, cultură naţională. Astfel, dreptul de educaţie al Statului-naţiune a înlocuit dreptul sângelui (dreptul culturilor minoritare) şi dreptul pământului (dreptul culturilor regionale). Mobilitatea geografică internaţională, informaţia şi comunicarea transfrontieră au făcut ca unitatea dintre cultură şi teritoriu, ăntre limbă şi teritoriu să apară într-o lumină diferită. În aceste condiţii, şcoala tradiţională nu este pregătită să medieze raporturile între dreptul la educaţie, dreptul sângelui şi dreptul pământului. În societăţile moderne, şcoala nu se mai poate limita la a reproduce şi transmite o moştenire culturală legată de valorile comunitare naţionale; ea trebuie să ofere, în acelaşi timp, o deschidere spre pluralismul cultural al societăţilor contemporane. Educaţia interculturală, (justificată de realităţile sociale înseşi) vizează transmiterea unor cunoştinţe, aptitudini şi valori care să permită individului ce trăieşte într-o societate pluralistă să dea un nou sens istoriei, geografiei, limbii, culturii, filozofiei omului şi societăţii, psihologiei şi eticii, integrate într-o viziune universalistă, fără – prin aceasta – să-şi piardă rădăcinile proprii. Interculturalismul trebuie privit ca un cadru instituţional şi un regim politic fondat pe o filozofie a statului care să conducă la depăşirea ideii de stat-naţiune care centralizează, dirijează şi reduce diversităţile la unicitate (a nu se confunda cu unitate) şi practică un protecţionism corporatist şi o închidere comunitară. Acceptarea acestor schimbări este o condiţie esenţială pentru a se realiza coeziunea socială în diversitatea sa. Sfidarea politică ,în aceste noi condiţii, este de a găsi raportul corect între diversităţile culturale şi coeziunea socială, mai ales că diversitatea în societate nu va dispărea niciodată şi acceptarea ei este o condiţie cerută de orice democraţie adevărată.

Comunicarea interculturala: mize, probleme şi originile lor

Aspecte abordate: ▪ Evaluarea diferenţei ▪ Diviziunea economică a lumii între Nord şi Sud ▪ Continentul nostru în plină schimbare ▪ Necesitatea de a aduce răspunsuri noi unor probleme noi

O realitate caracteristică a societăţilor noastre: diferenţa

Diferenţele între indivizi nu sunt percepute ca atuuri şi conduc, în general, la suspiciune şi respingere. Escaladarea intoleranţei conduce adesea la violenţă. Departamentul de cercetare pentru pace şi conflicte a Universităţii Uppsala din Suedia a înregistrat cel puţin 90 conflicte armate în lume, între 1989 şi 1994, din care numai 4 între state. Restul de 86 sunt războaie civile pentru probleme teritoriale şi politice, conflicte etnice, naţionaliste sau religioase. Practic, toate ţările s-au constituit prin integrarea altor culturi. În Europa, numai Islanda poate fi calificată drept societate monoculturală dar şi aici lucrurile evoluează. Întrebare: Când aţi auzit pentru prima dată expresia “societate multiculturală”? Ce aţi înţeles atunci prin aceasta? Dar în prezent? Societăţile multiculturale de astăzi sunt, în mare măsură, rezultatul unor procese economice şi politice. În Europa, dezvoltarea societăţilor multiculturale s-a afirmat după al-II- a Război Mondial. Apar două tendinţe de regrupare: pe de o parte, intensificarea diviziunii ideologice Est-Vest şi regrupări masive în jurul şi în interiorul sferei de influenţă a Uniunii Sovietice, iar pe de altă parte, reconstrucţia economică din ţările din Europa Centrală şi de Nord (mai ales Anglia, Franţa, Germania, Ţările de Jos), ceea ce atrage o nevoie crescută de muncitori. În anii `50 - `60 se produc două forme principale de migraţie: a) Imigraţia provenind din colonii şi fostele colonii, spre metropole, a unor indivizi reprezentând diverse grupuri etnice (indieni în Marea Britanie, algerieni în Franţa şi indonezieni în Olanda). b) Ţările cele mai dezvoltate economic încep să-şi recruteze muncitori din sudul Europei: Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Iugoslavia, Turcia; în general aceştia erau primiţi “amical”, fiind în mare parte muncitori manuali de care era nevoie.

Întrebare: Ce forme de migraţie au fost observate în România între anii 1950-1970?

Criza economică ce debutează în 1973 va schimba situaţia. Creşterea preţului petrolului a încurajat dezvoltarea unor noi tehnologii şi moduri de producţie. În consecinţă, toate ţările industrializate cunosc o rapidă creştere a şomajului . Acest şomaj de natură structurală a afectat în primul rând muncitorii necalificaţi, în mare parte imigranţi străini. Primirea “amicală” se transformă în teamă şi suspiciune în faţa spectrului pierderii locului de muncă. Mulţi imigranţi sunt obligaţi să se întoarcă în ţările lor unde criza economică îi loveşte din plin. Una din repercursiunile ce au dus la situaţia gravă din Vietnam, Mozambic şi Cuba ultimilor ani este şi această întoarcere forţată a muncitorilor şi studenţilor în ţări ce, la rândul lor, nu aveau nevoie de ei. La sfârşitul anilor `70 Europa devine principala destinaţie a unui nou val migrator, format în principal din ţări ale “lumii a treia”. Contrar migraţiei din anii 50-60, acest val nu a fost iniţiat de ţările europene, ci îşi are explicaţia şi originile în situaţia socială, economică şi politică precară a acestor ţări, devenite foarte numeroase în lume.

Dezechilibrul între Nord şi Sud

Sistemul economic internaţional

De-a lungul istoriei, lumea a făcut obiectul a multiple diviziuni: romanii au divizat lumea între Imperiul Roman şi Lumea Barbară; după descoperirea Americii de către Cristofor Columb, se vorbea despre Lumea Nouă şi Lumea Veche; la sfârşitul celui de-al II-lea Război mondial, “cortina de fier” a separat Europa de Vest de Europa de Est; mai recent, a început să se vorbească despre o nouă diviziune a lumii între între Nord şi Sud. Această diferenţiere nu se referă la situaţia geografică a ţărilor faţă de ecuator (Australia este din punct de vedere economic, o ţară din Nord), ci la date economice şi politice mult mai complexe. Graniţa între aceste ţări o constituie sărăcia. Între ţările din Nord, ce grupează o minoritate din populaţia Terrei, la rândul lor, există diferenţe economice şi de nivel de trai, dar ele rămân, din punct de vedere al nivelului de consum şi al pragului de sărăcie, ţări privilegiate.

Întrebare: Care este concepţia dumneavoastră despre sărăcie?

După statisticile din 1990, citate de Equipo Claves (Kit pédagogique, p. 12), din 159 ţări membre ale Naţiunilor Unite, numai 16 sunt “dezvoltate”, celelalte 143 sunt din cele numite “subdezvoltate”. Starea de “subdezvoltare” semnifică faptul că o ţară şi-a pierdut aptitudinea de a-şi alege propria dezvoltare şi ea depinde economic şi cultural de alte ţări. Cauzele fenomenului de “sărăcie” nu sunt naturale. Adesea, ţările respective posedă mai multe resurse naturale decât ţările dezvoltate şi, uneori, în trecut, ele s-au bbucurat chiar de o economie înfloritoare. Cauzele rezidă în sistemul internaţional care domină, politic, şi mai ales economic, lumea contemporană. După al II-lea Război Mondial, ordinea economică internaţională a fost dictată de un mic grup de ţări din “Nord”. Aceste ţări au impus reguli şi au creat structuri ce reflectă propriile interese şi au utilizat resurse ce nu le aparţineau. Ca urmare a acestei inegalităţi, între 1950-1990, venitul real pe persoană s-a triplat în ţările bogate, dar, practic, nu a evoluat în ţările sărace. Alte forme de dependenţă: datoria externă. Ţările din “Sud” s-au văzut nevoite să-şi vândă materiile prime pentru a plăti aceste datorii şi pentru a cumpăra echipamente şi tehnologii. Exemplu: Filipine trebuie să consacre 47% din bugetul naţional pentru rambursarea datoriilor externe. Alte cauze: războaiele civile (ex. Ruanda, Salvador), catastrofele ecologice, foametea, creşterea populaţiei (mai ales în Africa), etc. Consecinţe pentru populaţie: sărăcia şi nevoia de a-şi părăsi ţara pentru a supravieţui. În decembrie 1994, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi a trebuit să îşi asume responsabilitatea pentru 23 milioane refugiaţi (în 1974 cifra era de 2,4 milioane), la aceasta adăugându-se cifra de 25 milioane de “persoane deplasate”.

Întrebare: Care este diferenţa între un “migrant”, un “refugiat” şi o “persoană deplasată”?

Raportul Est-Vest: o nouă căutare de echilibru

Întrebare: Care au fost schimbările majore în configuraţia Europei de Est după 1989?

Noi probleme apărute în configuraţia mondială: ✓ Dorinţa “integrării europene” cu frontiere deschise; ✓ Teama de un nou val de migraţii; ✓ Speranţa pentru noile naţiuni; ✓ Teama de conflicte armate; ✓ Necesitatea redefinirii relaţiilor dintre state şi naţiuni.

Câteva date: numărul ţărilor membre ale Consiliului Europei a crescut de la 23 în 1989 la 34 în 1995; OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) cuprinde 50 membri dintre care şi SUA şi Canada. Alte inegalităţi: acordurile Schengen, acorduri interguvernamentale ce vizează abolirea controlului vamal între ţările membre, armonizarea politicilor de vize, coordonarea prevenirii criminalităţii şi a urmăririlor penale, favorizarea schimbului de informaţii asupra cererilor de azil.

A înţelege propria cultură şi diferenţele între culturi

“Oamenii nu sunt numai ei înşişi; ei sunt şi mediul unde trăiesc, căminul unde trăiesc, în oraş sau la ferma unde au învăţat să facă primii paşi, jocurile care le-au înveselit copilăria, poveştile ascultate de la bătrâne, hrana pe care au mâncat-o, şcolile la care au fost, sporturile pe care le-au practicat, poeţii pe care I-au citit, Dumnezeul pe care l-au adorat.” W. Somerset Maugham, “Le fil du rasoir”, (trad. din original) I-a Observaţie: culturile diferă între ele şi evoluează în interiorul lor.
Vom analiza fazele evoluţiei culturale din România (N. Radu, C. Furtună, “Prefaceri socio.umane în România secolului XX, p. 253-255): până în 1989 se pot diferenţia cinci faze distincte ale evoluţiei noastre culturale.
a. O primă fază a evoluţiei culturii s-a încheiat aproximativ în perioada primului război mondial. Este faza tradiţională propriu-zisă: transmiterea culturii (predominant rurală) avea loc, în mod esenţial, în grupul familial şi în cel de muncă.
b. Faza a doua: sfârşitul primului război mondial, până la al II-lea război mondial, cu o prelungire către anii 1948-1950. Cultura rurală tradiţională, cu caracter închis, se hibridează cu elemente urbane. Oraşul devine un model şi o ţintă.
c. Faza a treia, 1948-1950, până spre 1962. În această perioadă are loc cooperatizarea agriculturii, migraţia masivă spre oraş, pendularea între sat şi oraş a unui număr masv de persoane. Vechile forme culturale, rurale, nu mai corespund noilor împrejurări şi modului de viaţă al oamenilor.. Vechile forme de participare la cultură (cântec, dans, sărbători şi obiceiuri tradiţionale) caracteristice unor moduri de existenţă tradiţională şi unei “societăţi nominale” nu mai corespund, iar altele noi nu s-au putut crea imediat. Discontinuitatea economică şi socială a avut un reflex similar în cultură; se înregistrează o diminuare marcată a culturii tradiţionale, ca urmare a neglijării ei în politica culturală generală din acea perioadă.
d. Faza a patra aduce schiombări apreciabile în continuitatea culturii. Pe terenul diminuării tradiţiei, din pricina schimbării condiţiilor de viaţă, apar tendinţe principial noi. Tradiţia culturală este “consumată” prin radio, televiziune, discuri, iar consumatorii sunt mai ales persoane în vârstă. Tinerii preiau o cultură nouă, de tip urban,caracterizată prin muzică, vestimentaţie, comportament, etc.
e. Faza a cincea a debutat odată cu iniţierea Festivalului Naţional “Cântarea României”, la mijlocul anilor `70 şi a reprezentat o încercare de sinteză organică între tradiţie şi modernitate. Această încercare a eşuat însă.

Întrebare: Care credeţi că sunt cauzele acestui eşec? Care consideraţi că este evoluţia culturală din ţara noastră după 1989?

Diferenţele între culturi reflectă eforturile pe care fiecare societate trebuie să le facă pentru a supravieţui într-o realitate specifică. Această ealitate implică: a. caracteristicile geografice; b. contextul social (celelalte grupuri umane cu care a intrat în contact şi au avut legături); c. antecedentele “metafizice” (căutarea unui sens al vieţii).

În cadrul aceleeaşi culturi, găsim indivizi care nu se conformează normelor culturale obişnuite: aceştia sunt identificaţi ca membri ai unei “subculturi”. Aceştia sunt adesea victime ale intoleranţei societăţii (ex. Handicapaţii, homosexualii, lesbienele, anumite grupuri religioase, anumite subculturi ale tinerilor cu caracteristici ce ţin de limbaj, vestimentaţie, muzică, sărbători rituale, etc.) A învăţa propria cultură este un act la fel de natural ca cel de a respira.Cultura se învaţă încă din copilărie. Este ceea ce se numeşte “socializarea” omului. Fiecare societate transmite membrilor săi sistemele de valori pe care le vehiculează cultura. Copiii învaţă semne şi simboluri cu semnificaţie – uneori – specială de la o cultură la alta. Cei care realizează socializarea sunt părinţii, şcoala, mediul informal, televiziunea, etc. Cultura este trăită diferit de către fiecare individ. Fiecare persoană este un amestec de cultură, de caracteristici proprii individuale şi de experienţe proprii. Acest proces se îmbogăţeşte prin contactul cu alte culturi.

Caracteristici şi disponibilităţi culturale ale omului modern

(Alex Inkeles, The Modernization of Man, p.151 şi urm.):

a. Omul modern este mai pregătit pentru o nouă experienţă de viaţă, deschiderea spre inovaţie şi schimbare este mare. Este vorba despre o stare de pregătire a intelectului, de o dispoziţie psihologică, mai mult decât despre deprinderi specifice.
b. Capacitatea de a avea opinii proprii în probleme care îl privesc direct sau care nu au legătură directă cu propria existenţă. Aceasta înseamnă că individul este conştient de diversitatea atitudinilor şi a opiniilor, cele tradiţionale fiind mai uniforme şi mai limitate.
c. Omul modern se orientează spre prezent şi viitor, acceptă punctualitatea, orele fixe, procedează după reguli previzibile şi este prompt în urmărirea intereselor sale.
d. Omul modern este eficient, crede în posibilitatea de a învăţa, de a domina mediul înconjurător în scopul atingerii propriilor ţinte. El posedă capacitatea de a calcula şi de a prevedea, crede într-o lume guvernată de legi, în puterea omului de a le cunoaşte şi de a se orienta pe baza lor. Este demn şi transferă această demnitate asupra altora, asupra femeilor şi copiilor mai ales. Are mai multă încredere în ştiinţă şi tehnologie, etc.

Evoluţii culturale ale lumii de azi şi importanţa lor pentru înţelegerea propriei culturi

Civilizaţia europeană de azi s-a constituit prin contribuţii succesive. Cultura Europei este rezultatul succesiunii unor culturi, până la cea capitalistă. S-au cristalizat, pe de o parte, o “cultură a metropolei”, cea a Europei occidentale, iar pe de altă parte, “culturi periferice”, contaminate de primele. Au rezistat acestei contaminări culturile Asiei, iar începând cu 1917 şi sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, culturile comuniste. În acest moment, cultura occidentală îşi pierde mult din vigoarea expansionistă. Progresul tehnologic este în continuare acceptat, preluat şi dezvoltat pretutindeni, nu însă şi valorile care îl însoţesc, dincolo de anumite schimburi normale. Cultura comunistă începe şi ea să se difuzeze în ţări în curs de dezvoltare, ca un model posibil pentru o direcţie de evoluţie. Apar poli de difuziune multipli, viteze diferite, forme de întrepătrundere numeroase. Să luăm câteva exemple:
a. Cazul Africii. “Transplantul occidental” şi caracterul inadecvat al acestuia (trasare artificială a graniţelor, transplant cultural de tip colonial) au arătat necesitatea adaptării modelului extern, care trebuie să se integreze sistemului de valori al ţărilor respective.
b. Cazul Asiei. Asia se caracterizează printr-o mare varietate culturală, etnică şi lingvistică, o dezvoltare economică foarte diferită, rase umane numeroase, filozofii şi religii diferite. Sub raport istoric, epoca modernă a găsit formaţiuni statale mai vechi decât cele din Europa (Japonia, China), cu culturi dezvoltate. Din Asia au venit limbile indo-europene, scrisul, algebra, trigonometria, astronomia, hârtia, praful de puşcă, etc. Astăzi sunt recunoscute influenţe ale industriei (concurenţa japoneză), dar şi filizofice şi religioase (doctrina zen, artele marţiale, teoria maximalizării talentelor,etc,). Ţări cu mare tradiţie (China, Japonia, India) au integrat progresul tehnic în structura valorilor tradiţionale, dominându-l şi subordonându-l. Toate culturile evoluează, unele se dezvoltă prin contactul cu alte culturi, altele dispar pentru totdeauna. În epoca actuală, se observă o mare întoarcere a ţărilor mici şi mijlocii spre specificul lor cultural, o întoarcere spre valorile proprii. S-ar părea că faza revoluţiei tehnico-ştiinţifice favorizează mai mult culturile tradiţionale vechi decât pe cele generate de epoca industrială. Începe expansiunea modelelor tradiţionale, a culturii tradiţionale a Asiei spre fostele metropole. (ex. sport, medicină, credinţe orientale,etc.). Confruntarea dintre marile culturi ale lumii contemporane are loc şi în interiorul lor, mai ales pentru ţările mici şi mijlocii. Linii de forţă: valurile tradiţionale, valori “importate” odată cu tehnica, valori ce ţin de politicile culturale, uneori “cultura elitelor”. Fiecare ţară prezintă o evoluţie originală. Culturile tradiţionale sunt prezente pretutindeni şi ele nu se comportă pasiv în faţa influenţelor tehnologice şi culturale exterioare. A sesiza direcţiile de evoluţie culturală, înseamnă a înţelege evoluţia istorică înseşi. Din acest punct de vedere, este importantă insistenţa pe studii asupra evoluţiei valorilor şi a schimbărilor culturale. De exemplu, în Japonia, începând din 1953, din 5 în 5 ani se studiază – prin anchete pe eşantioane statistice – evoluţia opiniilor, atitudinilor şi valorilor umane. În Europa, fundaţia European Value Sistems Study Group (Grupul de Studiu al Sistemelor de Valori Europene) de la Amsterdam finanţează astfel de cercetări la nivel european; la fel studiile UNESCO, etc. Obiectivele acestor cercetări sunt cunoaşterea valorilor diferitelor culturi, sesizarea tendinţelor de evoluţie, punerea observaţiilor la dispoziţia responsabililor cu politicile culturale şi educative.

Etniile în lumea contemporană

Conceptul de multiculturalitate

Multiculturalitatea lumii este un fapt recunoscut şi larg conştientizat în zilele noastre. Problematizările pe marginea acestui subiect se leagă înainte de toate de discrepanţa profundă pe care o regăsim între realitatea etnoculturală a lumii, pe de o parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etnopolitic, pe de altă parte. In cele 196 de state recunoscute în momentul de faţă de comunitatea internaţională sunt vorbite în jur de 600 de limbi. In opinia lui Ernst Gellner, numărul probabil al limbilor vorbite în lume este de 8 000. Cum doar una din zece comunităţi lingvistice este caracterizetă de un naţionalism « reasonably effective », Gellner estimează că numărul comunităţilor naţionale viabile este de aproximativ 800. (E. Gellner, Nations and nationalism, Blackwell, Oxford, 1983, pp. 44-45, apud Levente Salat, Multiculturalism liberal, ed. Polirom, Iaşi, 2001, p 87). Conform unui raport elaborat de Comisia Mondială pentru Cultură şi Dezvoltare, comisie înfiinţată în 1991 sub egida UNESCO, trăim “într-o lume în care 10 000 de societăţi distincte se regăsesc în aproximativ 200 de state.” (cf. Our Creative Diversity. Report of the World Comission on Culture and Development, UNESCO, Paris, 1996, p. 16).
Problemele multiculturalismului necesită o tratare diferită în funcţie de condiţiile concrete din fiecare stat. De-a lungul istoriei, diferitele tipuri de comunităţi etnoculturale s-au încadrat în condiţii foarte diferite în comunităţile politice şi cadrele statale existente, ceea ce determină într-o bună măsură situaţia lor actuală, natura problemelor cu care ele se confruntă şi, nu în ultimul rând, strategia etnopolitică pentru care ele optează, relaţia pe care vor să o întreţină cu naţiunile majoritare.
Cauzele acestei situaţii îşi au origini diferite. În unele cazuri, la originea pluralităţii etnoculturale se găseşte faptul că anumite comunităţi, care pe vremuri formau societăţi active şi complete din punct de vedere instituţional, inclusiv cu tradiţii de autoguvernare, au fost ulterior înglobate într-un stat mai mare. Incorporarea a avut loc de regulă ca urmare a colonizării, cuceririi sau cedării de teritorii de la o putere imperială la alta sau ca urmare a federalizării voluntare a unor state. A doua situaţie este pluralitatea etnică ca rezultat al imigrării indivizilor care provin din comunităţi etnoculturale diferite, din zone defavorizate sau subdezvoltate ale lumii. Se poate observa că acele comunităţi care au fost integrate fără voinţa lor în formaţiuni statale noi, încearcă de cele mai multe ori să dobândească diferite forme de autonomie sau autoguvernare, ca o garanţie a şanselor de a-şi păstra cultura, limba şi tradiţiile proprii. Will Kymlicka, (în lucrarea Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford, University Press, 1995) numeşte aceste comunităţi minorităţi naţionale.
În al doilea caz, cel al imigranţilor, aceştia şi-au părăsit ţara de baştină printr-o decizie personală şi urmăresc să se integreze cât mai rapid în ţara de adopţie. Hotărârea de a emigra este luată de obicei din motive economice, uneori politice, iar scopul urmărit este de a deveni cetăţeanul unei ţări mai prospere, mai libere şi mai democratice. Însuşirea cât mai rapidă – în acest caz – a limbii, integrarea în instituţiile statului şi în cultura ţării respective sunt deziderate pe care le urmăreşte imigrantul. Grupurile de imigranţi sunt numite de Kymlicka grupuri etnice. Aceste grupuri nu-şi pierd interesul pentru păstrarea unor obiceiuri şi tradiţii proprii, a portului, religiei, a unor deprinderi culinare, etc., dar pe primul plan se situează dorinţa de integrare în ordinea statului care îi găzduieşte, pentru a primi cetăţenia acestuia.
Statele în care trăiesc minorităţi naţionale sunt nnumite de Kymlicka state multinaţionale(multinational), în timp ce statele ce primesc un număr mare de imigranţi sunt denumite state multietnice( polyethnic).
State multinaţionale se găsesc atât în democraţiile lumii vechi, cât şi în cele ale lumii noi, precum şi în fostul Bloc Sovietic sau în ţările Lumii a Treia. Din categoria minorităţilor naţionale putem cita indienii, portoricanii, mexicanii în Statele Unite, popoarele băştinaşe şi locuitorii Quebecului în Canada, popoarele indigene din Australia şi Noua Zeelandă, etc. unele ţări din Lumea Veche sunt multinaţionale, fie pentru că au integrat în mod forţat populaţiile indigene (ex. Finlanda, Spania, Marea Britanie), fie pentru că s-au format prin federalizarea mai mult sau mai puţin voluntară a două sau mai multe culturi europene (ex. Belgia şi Elveţia). În perimetrul fostei URSS, cât şi în regiunile post-coloniale, graniţele au fost adesea trasate în mod voit în aşa fel încât să includă teritorii locuite de grupuri sau comunităţi etnoculturale distincte, capabile să se autoguverneze.
În ceea ce priveşte statele multietnice, cele trei mari “ţări de imigrare”, cu cele mai mari procente de imigranţi pe cap de locuitor, sunt Australia, Canada şi Statele Unite: peste jumătate din imigranţii legali din lume se îndreaptă către unul din aceste trei state.
Înainte de 1960, politica de imigrare a celor trei ţări urmărea asimilarea totală a imigranţilor. Modelul a devenit cunoscut sub denumirea de “anglo-conformitate” (apud L. Salat, p.89) şi a fost susţinut prin argumente care susţineau asimilarea ca pe o condiţie esenţială a stabilităţii politice. Aplicarea modelului conţinea multe elemente etnocentriste şi denigratoare la adresa altor culturi. Această politică s-a tradus în practică prin neacceptarea acelor imigranţi care se distingeau “vizibil” de populaţia ţării respective, mai ales prin caracteristicile fizice. Astfel, Statele Unite îi considerau neasimilabili pe chinezi, interzicându-le accesul, iar Australia primea în exclusivitate albi.
Modelul “anglo-conformist” a fost depăşit oarecum de teoria americană a melting-pot-ului şi cea canadiană a mozaicului etnic. În realitate, obţiunile imigranţilor în Canada erau între cultura engleză şi cea franceză.
Începând cu anii `70, cele trei mari ţări de imigrare au renunţat treptat la modelul asimilaţionist. Politica lor de imigrare a sevenit mai tolerantă şi pluralistă, în sensul că imigranţilor li s-a permis păstrarea anumitor obiceiuri şi tradiţii culturale proprii. S-a dovedit treptat că imigranţii care îşi păstrează sentimentul identităţii etnice devin în acelaşi timp cetăţeni loiali şi productivi ai ţării de adopţie, se integrează în instituţiile statului şi învaţă limba dominantă a ţării. Imigranţii nu au în vedere constituirea unor societăţi paralele, cum este cazul la minorităţile naţionale. Explicaţia constă în faptul că imigranţii nu trăiesc pe teritorii ce au aparţinut înaintaşilor lor, formele lor de viaţă nu sunt legare de resursele anumitor teritorii, nu au instituţii proprii şi nu au motive de a se autoguverna.
Grupurile lor sunt constituite pe baza asocierii voluntare şi, în pofida ataşamentului etnocultural, interesul lor major rămâne integrarea în viaţa socială şi profesională a ţării care i-a primit ca imigranţi. Lupta lor pentru echitate etnoculturală se rezumă, în aceste condiţii, la negocierea termenilor integrării : imigranţii urmăresc lărgirea cadrului legal şi instituţional al societăţii în care trăiesc, pentru ca aceasta să devină mai tolerantă faţă de trăsăturile etnoculturale ce îi caracterizează şi faţă de practicarea unor obiceiuri şi tradiţii proprii.
Societăţile care rezultă în urma acestor politici de imigrare sunt compuse dintr-o varietate de “grupuri etnice”, ceea ce le conferă un caracter de agregat al subculturilor. Aceste societăţi multietnice pot fi în acelaşi timp şi multinaţionale, cuprinzând minorităţi naţionale care au existat dintotdeauna pe acele teritorii.
Conform lui Kymlicka, “un stat este multicultural dacă cetăţenii lui aparţin mai multor naţiuni – caz în care statul este multinaţional – sau sunt imigranţi veniţi de pe alte meleaguri – situaţie în care statul este considerat multietnic – şi acest lucru constituie o componentă importantă atât a identităţii personale, cât şi a vieţii publice, politice din ţara respectivă”. (apud L. Salat, p. 92).
Pentru statele di Europa Centrală şi de Est, tensiunile dintre minorităţi şi naţiunile majoritare pot duce la creşterea riscului de eşec al tranziţiei către democraţie în aceste ţări. S-a constatat până în prezent că acele state care nu au minorităţi naţionale sau etnice în proporţie mare – cum ar fi Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia – au făcut progrese mai rapide pe calea democratizării post-comuniste, în timp ce ţările care se confruntă cu tensiuni etnoculturale caută încă soluţii instituţionale pentru rezolvarea acestor probleme.
În această analiză a multiculturalismului nu ne-am referit şi la existenţa “subculturilor” ce cuprind cultura grupurilor caracterizate printr-un anumit stil de viaţă, obiceiuri, etc., grupuri dezavantajate şi discriminate cum ar fi : femeile (în unele culturi), homosexualii, persoanele cu handicap, etc., grupuri marginalizate din cauza diferenţelor faţă de majoritatea populaţiei. Aceste particularităţi se regăsesc atât în societăţile multinaţionale, cât şi multietnice, analiza lor ţinând de contextul foarte larg al democraţiei, al drepturilor şi libertăţilor omului.

Multiculturalismul continentului european

Etnogeneza Europei şi studiul antecedentelor culturale

A vorbi despre specificul cultural al unui spaţiu geografic, înseamnă a releva dominantele sale socio-culturale, factorii de continuitate şi stabilitate care îi conferă identitatea, precum şi principalele evoluţii care îi vor configura viitorul.
Experienţa care provine din din istoria unui spaţiu socio-cultural se moşteneşte în mare parte şi apare ca o selecţie verificată în timp sau ca o sinteză la producerea căreia au contribuit toţi cei ce au locuit acel spaţiu.
Europa reprezintă teritoriul pe care s-au dezvoltat în timp peste 200 de popoare sau etnii ce au contribuit – în ponderi diferite – la moştenirea culturală a continentului. Fără o cunoaştere a istoriei devenirii culturale a Europei, a antecedentelor sale culturale, a rolurilor socio-culturale jucate de numeroasele popoare din acest spaţiu de-a lungul timpului, nu putem înţelege prezentul civilizaţiilor europene şi nici evoluţiile acestora.
Cunoaşterea specificităţii, a diferenţei, dar şi a punctelor de contact între civilizaţii este cu atât mai necesară, cu cât epoca actuală se confruntă cu fenomene etnice explozive ce nu şi-au găsit încă rezolvarea.
Orice individ, prin apartenenţa etnică, naţională şi culturală are implicit o anumită viziune asupra lui însuşi dar şi asupra unor spaţii diferite de al său. Cunoaşterea de sine, dar şi cunoaşterea cât mai obiectivă şi lipsită de prejudecăţi a celor ce au trăit sau trăiesc în spaţii socio-culturale altul decât cel propriu, sunt ambele necesare pentru a putea convieţui în lumea contemporană a cărei caracteristică de bază este comunicarea.
Cunoaşterea unor elemente de etnologie – ştiinţa care studiază antecedentele culturilor actuale – este absolut necesară pentru a înţelege mentalităţile şi comportamentele societăţilor actuale. La fel de necesară este şi cunoaşterea “imaginilor-standard”, a “idealului-tip”, cum le denmeşte M. Weber (Max Weber, Economie et société, Paris, Plon, 1971, p.7), “imagini ce desemnează fapte, fenomene, procese sociale în care să fie incluse cât mai multe elemente relative la acestea, atît de ordin raţional, cât şi de tip iraţional, provenite atât din ipostaze ale trecutului cât şi din înfăţişări ale prezentului acestora”.
Jean Cuisenier, în Ethnologia de l`Europe, (ed. Presse Universitaire de France, 1990, ed. în română, Institutul European, 1999) identifică o parte din centrele de interes ale imaginii ideal-tipice asupra Europei. Acestea ar fi:
a. Calităţile naturale. Europa este un teritoriu format predominant din câmpie, propice cultivării în cea mai mare parte, traversat de numeroase fluvii şi râuri navigabile, prielnic pentru comunicare şi relaţie socială întrucât barierele naturale sunt relativ uşor de depăşit.
b. Istoria evenimenţială. Cele mai multe dintre momentele cruciale ale istoriei umanităţii fie s-au desfăşurat în Europa, fie au fost provocate sau au fost “exportate” de europeni.
c. Popoare şi componenţă etnică. Dovezile care atestă prezenţa umanului pe continentul european datează de acum 1,5 miliarde de ani, iar cele care îl certifică pe Homo Sapiens în acest spaţiu sunt de acum 350 mii de ani. Actualmente, Europa cuprinde aproximativ 50 de state, deşi numărul etniilor componente este de câteva ori mai mare, şi o populaţie cu mult inferioară, numericeşte, celei existente în China sau India.
d. Relaţiile interetnice. În foarte multe părţi ale Europei există minorităţi etnice care, din diferite motive, au tendinţe separatiste faţă de etnia majoritară. Această atitudine este uşor de identificat în fostul spaţiu sovietic sau în fosta Iugoslavie, dar prezintă virulenţe deloc de neglijat şi în restul Europei (între irlandezi şi englezi, între francezi şi corsicani, între basci şi spanioli, etc.)
e. Mobilitatea culturală. Europa reprezintă nu numai cel mai urbanizat continent, ci şi spaţiul cu cele mai numeroase universităţi, cea mai înaltă dorinţă de performanţă, cele mai multe instituţii de culturalizare, etc. nu există naţiune sau etnie europeană care să nu fi creat ceva de o asemenea anvergură încât să nu rămână în istoria culturii şi civilizaţiei.
f. Fondul cultural european. Mulţimea similitudinilor lingvistice, de aşezare în mediul natural, de origine etnică, co-implicarea statelor în derularea unor evenimente regionale, apartenenţa religioasă creştină (în cea mai mare parte), etc. au făcut ca tradiţiile, în calitatea lor de principii de acţiune, să fie asemănătoare în întreg spaţiul european. Ceea ce apare ca “dat” în cadrul tradiţiei prezintă suficiente aspecte comune atât în spaţiul cultural din apropierea Uralilor, cât şi în cel din preajma Atlanticului. Marile diferenţe culturale existente între etnii şi chiar în interiorul aceloraşi comunităţi etnice, între zonele etnografice sau între unităţile săteşti, sunt provocate de variantele de practicare a obiceiurilor. Totuşi, varietatea acestora şi particularităţile lor zonale ori locale nu schimbă esenţa structurii fondului cultural tradiţional european.
g. Structuri şi funcţii. Numeroasele etnii din spaţiul european şi-au consemnat existenţa prin exersarea îndelungată a aceleiaşi scheme de viaţă. De fapt, ele au produs şi perfecţionat structuri (economice, juridice, politice, etc.) pentru a reproduce un număr de funcţii de bază: asigurarea consumului, garantarea dreptăţii, realizarea conducerii, etc. În ultimă instanţă, structurile pot să difere mult de la un spaţiu etnic la altul şi sunt preponderent separatorii, pe când funcţiile se aseamănă mult şi sunt preponderent unificatoare, în pofida grupurilor etnice.

Pornind de la această concepţie a imaginii ideal-tipice, legăturile cauzale care se stabilesc între diferitele etnii primează asupra deosebirilor biologice, de compoziţie demografică, limbă, organizare socio-economică, etc., identificându-se etniile şi popoarele Europei – dincolo de provocările ideologiilor – drept grupuri foarte mari de populaţii care au foarte multe asemănări, ceea ce justifică alelativul de europeni.
Continentul nostru poartă numele unei nimfe, Europa, fecioară coborâtoare dintr-o legendară familie feniciană. Mitul povesteşte că ea a fost răpită de Zeus, care, transformat într-un taur alb, a purtat-o în spate până în Creta. Fraţii ei, trimişi de tatăl lor Agenor (fiul lui Poseidon şi al nimfei Lybia) să o caute, nu s-au mai întors, întemeind cetăţi: Kilix a întemeiat Cilicia, Phoinix s-a stabilit în Africa, iar Kadmos a venit în Hellada unde a întemeiat Theba şi a răspândit cultul fenician. Etnologii explică puterea de expansiune peste mări şi vocaţia spre universalitate a europenilor prin această diversitate iniţială a originilor etnice ce a stat la baza apariţiei etniilor europene.
Cuvântul etnie provine din grecescul etnos care însemna popor. Pentru greci, etnicitatea unui popor, ceea ce-I dă identitate, sunt proiectul şi activităţile ce dau sens folosirii limbii, stăpânirii unui teritoriu, practicării obiceiurilor şi riturilor religioase.
Astăzi etniile sunt „comunităţile care posedă un anume patrimoniu cultural, pe care şi-l transmit din generaţie în generaţie, pentru a se proiecta în viaţa actuală, pentru a da valoare identităţii lor şi pentru a o face cunoscută.” (J. Cuisenier, p.14).
În Europa, abordarea diferenţelor etnice are rădăcini în Istoria lui Herodot (414 î.Hr.)
Sau Războiul Galiei a lui Cezar (44 î.Hr.). cunoştinţele legate de popoarele Europei au fost consemnate în scris, transmise şi exploatate, în genuri distincte, foarte diferite între ele. Analişti antici sau cronicari medievali, oratori sau istoriografi, soldaţi, ambasadori sau negustori, pelerini, comercianţi sau călători, manifestă o deosebită curiozitate şi receptivitate faţă de diferenţele pe care le întâlnesc. O altă sursă de informaţii o constituie misiunile diplomatice care, din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea aduc tot mai multe relatări – prin secretarii lor – despre popoarele Europei, limbile vorbite, ceremonii şi obiceiuri. Apar tot mai multe scrieri despre Orient, care, pentru cei mai mulţi, începea la Veneţia sau la Viena.
Lucrările cu “ambiţii ştiinţifice” apar pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Gallard, un orientalist celebru, traduce O mie şi una de nopţi şi aduce – între 1670 şi 1673 – observaţiile lui de la Constantinopol. Englezul Wheler aduce date despre popoarele din Dalmaţia, olandezul Corneille Le Bruyn publică în 1700, Călătorie în Levant. Sub Ludovic al XIV-lea se organizează veritabile expediţii ştiinţifice pentru cercetarea de medalii şi monede şi procurarea de cărţi privitoare la ţări străine. Napoleon organizează o importantă misiune ştiinţifică în Egipt. În secolul al XIX-lea călătoria obligatorie pentru cei din lumea bună era Italia; pentru românii din aceeaşi categorie ţinta – mai ales pentru studii – era Paris sau Viena.

Teme de tutorat-
Evoluţii culturale în România contemporană
Imaginea tip a României

Tutorat 2 Cap. 5: Trăim toţi cu imaginile noastre

Identitatea noastră socială este legată de valori şi simboluri. Divizarea indivizilor în diferite categorii şi grupuri reflectă în fapt nevoia fiecăruia de a-şi afirma diferenţa şi unicitatea. În genere, bias-ul în favoarea in-grupului reprezintă tendinţa este de a atribui grupului din care facem parte (familie, prieteni, grup profesional) valori care să reflecte o imagine pozitivă asupra noastră pe planul evaluării sau al comportamentului (Bourhis, Gagnon, 1994). Ca un reflex, apare tendinţa de a atribui valori negative celor ce nu fac parte din acelaşi grup cu noi. Psihologic, a aşeza indivizii în categorii, înseamnă a-i priva de posibilitatea de a fi altceva. În realitate, identitatea unei persoane este un lucru complex, care nu se poate limita la nişte “etichete”. Adesea însă, există tendinţa de a reduce caracterizarea unei persoane la aspecte limitate, uneori deformate. Aceasta şi datorită faptului că reacţiile unor grupuri faţă de altele sunt produsul unui sistem complicat de relaţii sociale şi de putere. Pentru a descoperi mecanismele acestor fenomene trebuie să cunoaştem rolul stereotipurilor, prejudecăţilor şi etnocentrismului. Stereotipurile Sunt credinţe sau idei împărtăşite de un grup, despre alt grup. Un stereotip este un ansamblu de caracteristici ce rezumă un grup, de obicei în termeni de comportament, obiceiuri, etc. Obiectivul stereotipului este de a simplifica realitatea. “Ei sunt aşa.” (Patronii sunt nişte tirani, anumite categorii de persoane sunt leneşe, indivizii din cutare cartier sunt periculoşi, etc.); uneori se face apel la stereotipuri pentru a apăra sentimentul de superioritate legat de apartenenţa la un anume grup. (toţi studenţii sunt aşa) sau pentru a justifica unele trăsături negative. Stereotipurile se bazează în general pe anumite imagini dobândite în şcoală, acasă sau prin mass-media, fiind apoi obiectul unor generalizări globale. Întrebare: Există ideea că avem nevoie de stereotipuri pentru a supravieţui. În ce măsură dvs. le consideraţi utile? În limbajul curent, uneori se face slab diferenţa între stereotip şi prejudecată. Prejudecăţile Prejudecata reprezintă o judecată pe care o avem / formăm despre o altă persoană sau un alt popor pe care nu le cunoaştem în mod real. Prejudecăţile pot fi pozitive şi negative. Ele sunt inoculate în procesul de socializare a omului şi deci, sunt greu de modificat sau de suprimat. Este important, de aceea, să fim măcar conştienţi că le avem. Întrebare: De ce este dificil să schimbi prejudecăţile? Prejudecăţile şi stereotipurile sunt scheme ce ne ajută să înţelegem realitatea; când realitatea nu este conformă cu ideile noastre preconcepute, este uneori mai uşor să dăm o nouă interpretare acestei realităţi decât să ne schimbăm ideile pe care le avem deja asupra ei. Stereotipurile ne ajută să ne completăm informaţiile când acestea prezintă lacune asupra unei persoane sau popor. Din această perspectivă, stereotipurile au o puternică încărcătură cognitivă, reprezentând un summum de experienţe transmise prin canale diferite (familie, educaţie formală şi informală, tradiţii, modele culturale, etc). în raport cu stereotipul, prejudecata reprezintă latura atitudinală, cu conotaţie negativă, a individului sau grupului din care face parte, faţă de alţi indivizi sau grupuri, putând, uneori, să degenereze în comportamente agresive şi a acte discriminatorii. Stereotipurile şi prejudecăţile privind alte grupuri culturale Obiective: ✓ Ne ajută să evaluăm propria cultură; ✓ Ne ajută să evaluăm alte culturi şi moduri de viaţă; ✓ Să înţelegem tipul de relaţii pe care propria cultură le întreţine cu alte culturi; ✓ Să justificăm tratamentele şi discriminările ce apar faţă de indivizi din alte culturi.

Etnocentrismul

Judecăţile, evaluările şi justificările noastre sunt puternic influenţate, în general, toate celelalte culturi sunt judecate având ca reper şi termen de comparaţie propria cultură. Celelalte culturi sunt raportate la cea proprie, cel mai adesea prin intermediul stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le avem formate.
Etnocentrismul este tendinţa de a desconsidera celelalte culturi, ceea ce se traduce printr-un sentiment inerent de superioritate.
Această reacţie de respingere a altor popoare/indivizi se exprimă sub forma unor fenomene strâns corelate: discriminare, xenofobie, intoleranţă, antisemitism şi rasism. Întrebare: Conceptul de etnocentrism se aplică în acelaşi fel culturilor “centrale” şi celor “de periferie”.

Discriminarea

Discriminarea se manifestă când intră în acţiune prejudecăţile. Fac obiectul discriminării grupurile care sunt percepute ca diferite. În cazuri extreme, aceste grupuri pot fi scoase în afara legii şi modul lor de viaţă considerat ilegal; aceşti oameni pot fi constrânşi să trăiască în condiţii deplorabile, fără drepturi politice, fără drept de muncă sau folosiţi în muncile cele mai grele; li se interzice intrarea în anumite locuri publice şi sunt supuşi controlului nejustificat al poliţiei.

Întrebare: Daţi exemple de discriminare.

Pentru a contracara discriminarea militanţii din respectivele grupuri minoritare cu sprijinul unor membri din comunitatea majoritară întreprind “acţiuni pozitive” în favoarea unor “discriminări pozitive”.
Xenofobia
Termenul vine din greacă: “frica de străini”. Este un exemplu perfect al unui cerc vicios: mi-e teamă de cei pe care nu îi cunosc şi nu-i cunosc pentru că mi-e teamă de ei. Xenofobia îşi are sursa tot în stereotipuri şi prejudecăţi. Această teamă de alţii se traduce adesea prin respingere, ostilitate sau violenţă faţă de persoane sau alte ţări sau membri ai unor minorităţi. Xenofobia a fost exploatată de elitele la putere pentru a-şi “proteja” ţările de influenţele externe. Opusă xenofobiei este xenofilia care înseamnă dragostea de străini.
Intoleranţa
Intoleranţa înseamnă lipsa de respect faţă de practicile şi credinţele ce diferă de cele proprii. Ea se manifestă prin refuzul de a accepta alte moduri de viaţă sau credinţe sau alte opinii decât cele proprii. Intoleranţa se poate traduce în respingerea sau excluderea unor persoane din cauza credinţelor lor religioase, practicilor sexuale, ţinutei vestimentare, etc.
Antisemitismul
Este combinaţia dintre putere, prejudecăţi, xenofobie şi intoleranţă faţă de evrei. Această formă – iniţial de intoleranţă religioasă – a dus la discriminarea indivizilor şi persecutarea grupurilor de evrei. Apogeul l-a constituit ideologia purităţii rasiale a lui Hitler ce a dus la exterminarea a 6 milioane de evrei în lagărele de concentrare nazistă.
Rasismul
A defini rasismul este dificil. Rasismul se bazează pe credinţa conform căreia caracteristicile umane, aptitudinile specifice, etc. sunt determinate de rasă şi acestea diferă de la o rasă la alta, de unde, rasele superioare şi rasele inferioare. Cel mai periculos, o dată acceptată ideea existenţei unor rase umane diferite , este conceptul de rasă superioară, ceea ce a dus la dominarea unor grupuri de oameni asupra altora. Exemple: masacrul a 400.000 de ţigani sub regimul nazist; masacrul unor comunităţi întregi din ex-Iugoslavia sub pretextul “epurării etnice”; rezervarea unor anumite tipuri de munci “inferioare” pentru anumite grupuri sociale; sloganuri ca “Europa este a europenilor”, “Germania este a nemţilor”, etc., de unde ideea expulzării imigranţilor; piedici în calea organizaţiilor ce se ocupă de persoanele care cer azil; ideea că ajutorul pentru dezvoltarea unor ţări din lumea a treia este o capcană pentru ţările dezvoltate. În Europa contemporană şi în lume nu trebuie să se admită decât ideea existenţei unei singure rase, rasa umană. Rasismul este de fapt un mit social ce se bazează pe prejudecăţi ce ţin de caracteristici fizice ale grupurilor şi persoanelor respective. Chiar folosirea unor sloganuri ca “discriminare rasială” sau “relaţii inter-rasiale” riscă să legitimeze o parte din falsele ipoteze ştiinţifice avansate de grupurile şi teoreticienii nazişti. Rasismul este o ideologie. Nu există nici o dovadă a legăturilor între caracteristicile fizice sau culturale ale indivizilor şi calităţile sau aptitudinile lor fundamentale. Acceptarea termenului de “rase” se bazează pe o motivaţie ideologică şi are rădăcini culturale, având scopul de a legitima şi proteja anumite structuri de putere. Rasismul permite ca inegalităţile sociale, excluderea şi contradicţiile de clasă să fie percepute ca “naturale” şi nu legate de factori sociali. Astfel, inegalitatea socială şi oprimarea se găsesc legitimate politic şi cultural. Aceste grupuri definite prin “caracteristici rasiale” pot fi desemnate ca fiind una din cauzele crizelor sociale şi economice, deturnând atenţia de la cauzele reale ale crizelor şi atrăgând astfel nemulţumirile societăţii asupra lor. “Neo-rasismul” nu mai este fundamentat pe diferenţele fizice, ci pe diferenţe culturale. Se avansează astfel ideea că puritatea culturală este necesară pentru păstrarea identităţii naţionale şi că amestecul cultural şi social ar pune în pericol această identitate. Rasismul este diferit de ură, discriminare sau prejudecăţi rasiale. Rasismul implică puterea de a uza de practici discriminatorii sistematice, prin intermediul instituţiilor societăţii. Prejudecăţile, din contră, sunt opinii sau sentimente negative preconcepute, din lipsă de cunoaştere, fără motive sau o reflexie conştiente. Rasismul este direct şi indirect. Există rasism individual şi rasism instituţional. Cel individual se traduce prin acte directe de violenţă asupra unor indivizi sau bunuri materiale aparţinând acestora. Cel instituţional este mai subtil: criterii de acordare a locuinţelor, segregarea în şcoli şi biserici, măsuri discriminatorii în ocuparea unor locuri de muncă sau promovări, manuale şcolare ce trec sub tăcere aportul unor minorităţi etnice la dezvoltarea culturală a ţării respective. Din punct de vedere cultural rasismul se traduce prin puterea de a perpetua propriul patrimoniu cultural şi a-l impune celorlalte minorităţi / ţări, în detrimentul altor culturi, în manieră etnocentrică.

Concluzii Pentru a concretiza realitatea interculturală a societăţilor noastre este necesară repunerea în discuţie a: ✓ Comportamentelor personale; ✓ Sistemelor de control şi de putere responsabile pentru inegalităţile existente. Dialogul între culturi, dezvoltarea unei abordări interculturale, depind nu numai de deschiderea spirituală a indivizilor, ci, de asemenea, de comportarea responsabililor politici. Sunt necesare anumite etape pentru a practica interculturalitatea: ➢ A accepta că fiecare se situează la acelaşi nivel; a accepta egalitatea drepturilor, a valorilor şi aptitudinilor; a reacţiona contra rasismului şi a discriminărilor. ➢ A învăţa să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii; a angaja discuţii, a cunoaşte cultura celorlalţi, a ieşi în întâmpinarea celorlalţi, a observa cum acţionează, ce fac, cum se comportă aceştia. ➢ A face lucrurile împreună: a co-organiza, a colabora, a se ajuta unul pe celălalt. ➢ A compara şi schimba; a schimba puncte de vedere, a trăi experienţe culturale şi idei ale altora, a accepta critica, a ajunge la acorduri şi a lua decizii împreună.

Noţiunea de “străin” “Străinul” poate avea conotaţie de prieten sau de duşman. A fi străin, înseamnă pur şi simplu a fi diferit. De exemplu, Ulisse în periplul său a fost, nu o dată, privit ca prieten, alteori ca duşman. A fi diferit, înseamnă a avea comportamente diferite, ciudate sau chiar imprevizibile. Străinul este cel ce introduce aleatoriul în existenţă. Diferenţele pot fi de natură diferită: de rasă (din contră, în India trăiesc foarte multe rase care însă nu sunt străine unele de altele), de limbă (dar sunt ţări ca Elveţia în care se vorbesc mai multe limbi, fără ca vorbitorii lor să se considere străini unii faţă de alţii), de religie(dar sunt destule exemple de comunităţi cu religie diferită care nu sunt străine între ele). Alte surse de diferenţe sunt frontierele şi iconografiile (sisteme de imagini şi valori ce accentuează diferenţele prin comparaţii şi afirmarea stereotipurilor). Noţiunea de “străin” stă la baza unor acte individuale, cum ar fi căsătoria, de grup - comerţul, sau de stat – legitimarea războaielor (ai dreptul să omori un om pentru că poartă uniformă diferită, dar eşti criminal dacă omori pe cineva care nu este “străin”). Sunt două mari tipri de străini:
a. Străinul necunoscut, misteriosul, anormalul (în sens de “depărtat” de normă), cel de departe. Ex. Barbarul pentru Grecia şi Roma antică, rasismul rasei albe, justificarea colonizărilor (Jules Ferry: rasă superioară/rasă inferioară). Este relevant exemplul lui Otto Klineberg în “Traité de psychologie sociale”: un medic, profesor la universitate, John Hopkins, la sfârşitul sec. XIX a măsurat creiere umane de la albi şi de la negri şi a constatat că cele ale albilor aveau un volum mai mare de circumvoluţiuni frontale. Dar, un coleg de-al lui reia măsurătorile, fără să ştie că sunt creiere de negri şi ajunge la o medie egală între cele două loturi.
b. Străinul cunoscut şi chiar apropiat. Din punct de vedere juridic, termenul modern de străin desemnează ca străin o persoană ce nu are cetăţenia ţării respective, de unde paşaportul, vama, frontierele,etc. În această accepţiune conceptul s-a unificat.

Tipologia străinului
A. Străin în funcţie de situaţia juridică:
1. Cetăţean al altui stat;
2. Grupuri de imigranţi ne-naturalizaţi;
3. Populaţii “supuse”, care nu dispun de toate drepturile cetăţeneşti;
4. teoretice a ţării protejate. În fapt însă, Ministerul AfacerilorExterne din ţările protectoare controla aceste ţări. Ex., Franţa până în 1945 pentru Tunisia, Maroc, Siria, Liban.

B. Străin în funcţie de o situaţie psihologică.
1. Grup de cetăţeni ce au anumite particularităţi vizibile şi care se simt victime ale unei segregaţii (ex., anumiţi negri în SUA);
2. Grupuri de cetăţeni ce ar dori să se alipească la altă suveranitate de care se simt mai apropiaţi (ex. alzacienii şi lorenii “protestatari” între 1871- 1918, “iredentismul” italienilor supuşi Austro-Ungariei);
3. Grup de cetăţeni ce reclamă suveranitatea asupra unei părţi a teritoriului (ex. Secesiunea, naţionalismul colonial);
4. Grupe de imigranţi, care după ce au fost “naţionalizaţi”, sunt persecutaţi, respinşi şi excluşi (anumiţi chinezi în Indonezia, chinezii din Vietnam,etc.)

Comunicare transnaţională şi transculturală
Frontierele
Noţiunile de diferenţe, limite, proprietăţi, par să fie înnăscute în om încă din forma lor primitivă. Chiar şi majoritatea animalelor îşi marchează teritoriul şi tind să şi-l apere. În zilele noastre, frontiera politică reprezintă separarea între două state suverane. De-a lungul istoriei însă, începând cu neoliticul (spre anii 8000 î.e.n.), istoria umană a însemnat succesive luări de putere, cuceriri, deplasări de limite, dezagregări, fuziuni, etc. Ambiguitatea termenului: cuvântul “front” există în majoritatea limbilor indo-europene: Bhruva în sanscrită, oqpus în greacă, frontem în latină. Din latină a derivat numele frontieră. Alte limbi au mers pe cuvinte de alte origini. Engleza border din germana veche bort, germana din cuvântul slav grenze (din granica),etc. Tipuri de frontiere: sistemul modern de demarcaţie a frontierelor este relativ recent şi depinde de progresele geotopografice. Este ceea ce se numeşte “frontieră trasată” (fr. “frontière épaisse”). Alt tip de frontieră: frontiera avansată (fr. “frontière avancée), marcată de fortăreţe avansate (avanposturi) ce puteau permite o ofensivă de cucerire a teritoriilor vecine. Frontierele imperiilor complică noţiunea de frontieră. Apar sub-frontiere interioare, de varietate şi importanţă multiple. Ex., Imperiul lui Hitler – nu au fost ataşate marelui Reich decât teritoriile populate de nemţi, celelalte erau ţări ocupate sau aliate, în regim de protectorat ce urmau să fie anexate ca “Lebensraum” sau “spaţiu vital” – imperiile coloniale, fosta URSS,etc. Frontierele lineare, cum ar fi frontiera dintre Spania şi Portugalia, 987 km. ce nu urmează decât rareori limite naturale. Utopia non-frontierelor: ca ilustrare, poziţia Chinei în 1794 faţă de englezi (Macartney), Hitler (Men Kampf), Stalin- comunism într-o singură ţară. După alt tip de clasificare, frontierele pot fi: naturale, strategice, istorice. Conceptul de mobilitate Conceptul de mobilitate determiă clarificări calitative care să ducă la sporirea capacităţii de comunicare între indivizi, dincolo de frontierele naturale, culturale şi lingvistice. El este legat de conceptul de “modele ale lumii”, dobândite în procesul de socializare în limba şi mediul naţional, dar care trebuie aplicate unei realităţi şi moduri de comportare străine. Pornind de la studiul comparat al condiţiilor de existenţă din două societăţi, apare conceptul de “echivalenţă funcţională” (inspirat din teoria sistemelor), ce trebuie aplicat în problema valorii şi recunoaşterii sociale şi culturale a două societăţi diferite. Pentru aceasta, este nevoie de o analiză socioculturală a echivalenţelor funcţionale. (după Jean Baptiste Duroselle, Tout empire périra – Théorie des relations internationales, p.42 et all.) Conceptul de socializare are trei dimensiuni:
a. dezvoltarea individuală a personalităţii;
b. progresul democraţiei şi cooperarea transnaţională şi transculturală;
c. coabitarea în societăţi pluriculturale. Legată de aceste dimensiuni, trebuie luată în discuţie problema percepţiei “străinului” ce trebuie să includă strategii analitice şi evaluative. Comunicarea transculturală trebuie să se bazeze pe “acţiunea comunicativă”, ce necesită o relaţie explicită între “a şti” şi “a acţiona” într-o situaţie de comunicare transculturală. Procesul de socializare şi realizarea reprezentărilor asupra valorilor se află la baza eticii comunicării transculturale, cu formarea următoarelor competenţe transculturale:
1. dezvoltarea conceptului de transcultural;
2. formarea percepţiei asupra străinului;
3. orientarea în situaţii străine;
4. familiarizarea cu documente autentice;
5. familiarizarea cu oameni de altă origine socioculturală.
Noţiunea de transcultural implică un raport dialectic între personalitate şi societate (cultură). În termeni acţionali, aceasta se traduce prin:
a. a recunoaşte multitudinea interculturală a posibilităţilor de dezvoltare ale personalităţii şi a relaţiei personalitate – societate;
b. a lua în consideraţie procesele de evoluţie şi ansamblul elementelor biografice ale individului pentru a putea găsi căi de acţiune diferite;
c. a ţine cont de situaţiile şi condiţiile naturale de mediu, ce formează contextul sociocultural al reprezentărilor şi comportamentelor;
d. a analiza procesele de socializare în funcţie de obiectivele transculturale generale ale educaţiei şi ale evoluţiei umane.
Cetăţenie, naţionalitate şi identitate Termenul “identitate” este asociat în limbajul curent apartenenţei naţionale a unui individ. Constelaţia identitară este însă mult mai largă. Ea cuprinde: originea regională, locală (oraş sau chiar cartier), situaţia socioprofesională (meseria), locul de muncă, convingerile sau originea religioasă,etc. Totuşi, încă de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, cea care s-a impus ca definitorie pentru identitatea unui individ a fost apartenenţa naţională. Noţiunea de patrie-naţiune este puternic marcată de factorul afectiv. Naţiunea funcţionează ca o mare familie. Se spune: patria-mamă, limba maternă, străbunii naţiunii, sângele românesc care ne curge în vene. Sursa analogiei se află în faptul că ambele, familia şi naţiunea arată de unde venim. Naţiunea occidentală modernă tinde să se asemene tot mai mult cu o entitate economică, gestionată de tehnocraţi în funcţie de promovarea unor categorii de interese. (Gilles Verbunt, Citoyennneté, nationalité et identité “, p.239-247, în “La citoyenneté”, coord. Cathrine de Wenden, ed. EDILIG, fondation Diderot, 1988). Naţiunea permite societăţilor industriale să funcţioneze respectând anumite reguli privind egalitatea şanselor şi exercitarea democratică a puterii. Consensul naţional pe care se fondează o anume unanimitate, vizează în principal limitările sociale şi morale impuse aparatului economic naţional. Pentru ţările care au cunoscut o imigraţie puternică, cu imigranţi nu numai europeni, ci şi africani sau asiatici, integrarea naţională a acestora ridică şi problema originilor diferite, a strămoşilor diferiţi. Acest fapt, agravat de inegalităţile şi tratamentele discriminatorii ce se aplică acestor imigranţi, face ca apartenenţa la o naţiune să nu mai fie o legătură afectivă, ci una formală, necesară în anumite condiţii. Nevoia de apartenenţă se mută spre alt tip de solidarităţi: etnică, religioasă, de cartier, asociativă, etc. Revendicarea une cetăţenii poate chiar să se asocieze cu respingerea naţionalităţii. Naţiunea se redefineşte ca mecanism al funcţionării economice, ca proiect de societate, ca societate în care fiecare individ are drepturi şi libertăţi individuale. Naţiunea se defineşti ca teren comun, unde diversităţile să se poată recunoaşte şi comunica. Astfel, naţiunea nu ar mai fi numai garantul distribuţiei echitabile a resurselor economice spre interior şi realizarea unei forţe economice suficiente pentru supravieţuire în competiţia internaţională, dar şi a moralităţii în distribuţia venitului social. În această perspectivă, problematica trece din planul naţionalului în planul universalului.
Străini şi cetăţeni – statut juridic Pentru societăţile occidentale, muncitorul imigrant a devenit figura simbolică a străinului în a doua jumătate a sec. XX. Între străini şi cetăţenii “naţionali” a apărut o linie de demarcaţie: naţionalitatea statului respectiv. (Danièle Lochak, “Etrangers et citoyens au regard du droit”, p. 75-85, op.cit.) Naţionalitatea juridică este cea care delimitează raportului individ-stat şi marchează diferenţele între naţionali şi străini. Conceptul de cetăţean, introdus odată cu cel de stat-naţiune, a funcţionat ca un factor de excludere a străinilor. Condiţia de străin se caracterizează printr-o dublă excludere: el nu este nici naţional, nici cetăţean. Exclus din colectivitatea naţională, el nu are voie să îşi exercite nici drepturile de cetăţean. Geneza fenomenului trebuie căutată în Revoluţiile burgheze, moment-cheie a formării conceptelor politice şi juridice moderne. Prin concepţia teritorială închisă a naţiunii, revoluţia a legitimat şi naţiunea de “străin”, în sensul de “ne-naţional”. Apariţia acestui străin este legată de apariţia statului-naţiunii, ca entitate politică circumscrisă într.un teritoriu strict delimitat, cu putere instituţionalizată unică, ce a fixat poziţia individului faţă de stat, în calitate de cetăţean al naţiunii sau străin, cel ce nu aparţine comunităţii naţionale, definită prin frontierele statului. Pentru a defini naţionalul şi străinul, în istoria sistemelor politice au existat două alternative: jus sanguinis şi jus soli. În primul, apartenenţa la un grup este o legătură de sânge, deci o filiaţie; în al doilea, determinantă este legătura cu teritoriul pe care individul s-a născut. Primatul unuia sau altuia dintre sisteme a depins mult timp de structura raporturilor sociale. Indiferent de formă, importantă pentru imigrant este adeziunea la valorile fundamentale ale ţării gazdă, iar pentru ţara de reşedinţă, aportul cultural şi demografic al acestor comuităţi de origine străină. În momentul când structura socială a devenit mai complexă, iar statul a devenit stat de drept, aceste principii n-au mai funcţionat. Autonomizarea dreptului conferă legislaţiei asupra naţionalităţii un caracter eminamente conjunctural, chiar arbritar, ce contrazice postulatul pe care se baza teoria statului - naţiune, aceea a priorităţii naţiunii în raport cu statul. Termenul de cetăţean înglobează două semnificaţii conceptuale distincte: cel ce are naşionalitatea unei ţări şi titularul drepturilor civice. Lipsa cetăţeniei implică excluderea de la drepturile politice esenţiale, dintre care votul în primul rând, dar şi excluderea din funcţiile publice. Este esenţial să se determine elementele cetăţeniei, fundamentele, spaţiile şi modalităţile sale de exprimare. Cetăţenie şi naţionalitate sunt două noţiuni cu fundamente diferite. Cetăţenia, ca un corpus de drepturi politice, are o serie de caracteristici: • supunerea faţă de un stat suveran, unind statutul politic cu cel personal; • modurile de reprezentare şi de participare la viaţa politică; • formă a solidarităţii naţionale, care a are la bază distribuţia resurselor, plata impozitelor, contribuţia socială; • adeziunea la un sistem de valori ce defineşte drepturile şi datoriile ce constituie ordinea publică (respectul nediscriminărilor după origine, rază, sex, religie, respectul drepturilor omului şi drepturilor copiilor, respectul libertăţilor publice, etc.). Cât priveşte spaţiul de exprimare a cetăţeniei, acesta poate fi “localizat” la o unitate administrativă sau naţională, sau “lărgit”, în sensul de adeziune la un sistem de valori şi instituţii ce garantează drepturile fundamentale ale omului, la un spaţiu european sau internaţional. În Europa, adeziunea la Uniunea Europeană creează condiţiile pentru redefinirea contractului social. (Jacqueline Costa-Lascoux “Intégration et nationalité”, p. 89-121, op. cit.) Astfel, absenţa barierelor vamale, paşaportul european, libera circulaţie a persoanelor, armonizarea legislaţiilor sociale, corelarea sistemelor educative şi de formare profesională, echivalarea diplomelor, etc., vor duce, treptat, la noi modalităţi de participare la viaţa civică ce vor trebui bine definite din perspectiva cetăţeniei europene. Evoluţia Comunităţii Europene va trebui să stabilească clar termenii acestei cetăţenii, mai ales în ceea ce priveşte străinii din afara CEE (Comunitatea Economică Europeană). În caz contrar, lărgirea europeană riscă să favorizeze apariţia unei “societăţi duale în Europa”, un fel de “Nord - Sud interior” (op. Cit. p.118). Această conştiinţă transnaţională se face simţită în primul rând printre cadrele din societăţile multinaţionale, a membrilor unor profesiuni liberale, oameni de ştiinţă, artişti, toţi cei ce desfăşoară activităţi profesionale şi intelectuale transnaţionale. Afiliaţia istorică la o ţară constituie, în acest caz, o referinţă culturală şi afectivă, fără a mai constitui un factor de legătură reală. Se observă astfel fenomene ca: schimbarea naţionalităţii, îndepărtarea de ţara / locul de origine, mobilitatea locurilor de rezidenţă şi de exercitare a profesiunii, etc. Această viaţă “deschisă spre ceilalţi”, “fără frontiere” reprezintă în special o aspiraţie a tinerei generaţii. Alegerea unui loc de reşedinţă temporar şi pluralitatea referinţelor culturale creează forme de apartenenţă ce depăşesc naţionalul. Apar noi dualisme: convivialităţile locale se exprimă cu mai multă forţă, paralel cu construirea unui spaţiu european / internaţional. În dreptul intern, drepturile cetăţeneşti se exprimă ca sisteme de reprezentare şi participare la viaţa publică, în calitate de salariat, părinte, elev, student, etc., fără distincţie de naţionalitate. Conceptul de “cetăţean european” nu a fost încă operaţionalizat suficient pentru a putea deveni funcţional; el face încă obiectul dezbaterilor politice din organismele europene.
Competenţa comunicativă transnaţională şi transculturală Capacitatea individului de a se mişca într-o lume internaţionalizată depinde în mare măsură de influenţele de socializare la care a fost supus în propriul context naţional şi sociocultural. Într-o societate organizată ca stat naţional, relaţiile cu propria istorie şi cu celelalte state în context internaţional ţin de o conştiinţă colectivă latentă sau manifestă, ce se obiectivează în imaginea oficială şi oficioasă pe care societatea şi-o construieşte ea însăşi şi care se comunică – cu multiple variante – persoanelor particulare. Această conştiinţă determină raporturile cu străinii şi raportarea la străinătate, în general, şi devine şi mai sensibilă în determinarea raportărilor la culturile extra – europene.

Personalitate şi societate – un raport dialectic

Noţiunea de transcultural trimite la o concepţie dialectică a relaţiei dintre personalitate şi societate (în sens de cultură). “Conceptul de cultură reorganizează sub diferite forme conceptul de societate ca sistemul cel mai larg de coabitare umană. Cultura nu poate fi disociată de societatea care o deţine şi societatea nu poate supravieţui fără să reia şi să transmită cultura de la o generaţie la alta” (Gisela Baumgratz – Gangel, “Compétence transculturelle et échanges éducatifs”, p. 19). Acest raport are la bază următoarele principii:
1. A recunoaşte multitudinea interculturală a posibilităţilor de dezvoltare a personalităţii şi relaţia dintre personalitate şi societate;
2. A lua în consideraţie procesele de evoluţie şi ansamblul elementelor biografice ale indivizilor, în special la vârsta adultă, care le permit să aibă capacitatea de a acţiona diferenţiat;
3. A ţine cont de situaţiile şi condiţiile de mediu “naturale” ce formează contextul sociocultural al reprezentărilor şi modurilor de comportare;
4. A analiza procesele de socializare în funcţie de obiectivele transculturale generale ale educaţiei şi evoluţiei umane. Interesul acestui tip de analiză comparatistă este de a evidenţia similitudinile şi diferenţele din dezvoltarea personalităţii umane în contextul unor sisteme culturale a căror geneză este istorică; de aceea, orice constatare ce decurge dintr-o cercetare comparatistă trebuie să aibă ca punct de plecare cunoaşterea coerenţei propriei culturi şi societăţi. Astfel, această analiză poate contribui: • Să difuzeze cunoştinţe asupra legilor şi determinărilor sociale ale dezvoltării personalităţii; • Să verifice ipotezele asupra interacţiunii între cultură şi personalitate şi teoriile asupra personalităţii; • Să incite indivizii să ia o distanţă critică faţă de propriile lor experienţe de socializare şi condiţii socioculturale; • Să infirme opiniile şi prejudecăţile etnocentriste şi să dezvolte spiritul de toleranţă; • Să încurajeze căutarea unor noi soluţii în domeniul educativ. (apud Siegle Ludwig, “Kulturvergleichende Ansatze in der Sozialisationsforschung” , ed. Harrelmann / Ulich, 1980, p. 221, în G. Baumgratz – Gangl, op. cit. p. 21 – 22)

O alternativă la valorile dominante Ernst Oldemeyer alcătuieşte un “catalog de alternative” ce pune în paralel diferite valori orientative şi principii normative ce se confruntă astăzi în conştiinţa oamenilor în condiţiile crizei culturale. (Ernst Oldemeyer, apud G. Baumgratz, op. cit. p. 25). În domeniul relaţiilor dintre state apar următoarele alternative:
A. Sisteme de norme şi valori astăzi dominante: • O inegalitate – ce apare ca un dat – în ceea ce priveşte drepturile şi valorile între entităţi culturale diferite şi un “imperialism cognitiv” ce se traduce în etnocentrismul pus în valoare de cultura dominantă; • În acest caz, ca ultimă soluţionare a conflictelor se face apel la potenţialul militar şi politic.
B. Sisteme de norme şi valori alternative: • Recunoaştera egalităţii în drepturi şi valori a tuturor entităţilor culturale: “respect cognitiv” faţă de sisteme de gândire şi valori ne – familiare (ex. Entităţi culturale ne – europene); • Soluţionarea paşnică a conflictelor, fără ameninţări şi violenţe.

Conceptul de mobilitate Mobilitatea este un atu major al evoluţiei speciilor şi în special a speciei umane. Mobilitatea este legată de conceptul de spaţiu. Animalele şi mai ales omul au tendinţa de a cuceri noi spaţii pentru a-ăi lărgi câmpul de acţiune şi deci posibilităţile de dezvoltare. Noţiunea de spaţiu se aplică – dincolo de dimensiunea geografică – la dimensiunea intelectuală, socială, economică, politică , şi culturală a dezvoltării umane. De aici şi dimensiunile noţiunii de mobilitate. Acelaşi individ, pentru a-ăi conserva echilibrul, trebuie să-şi coordoneze reacţia faţă de stimulii diverşi la care este supus, în scopul de a-şi păstra coeziunea psihologică şi unitatea personalităţii. Privită ca integrare într-un nou spaţiu / cultură, mobilitatea poate avea aspecte pozitive pentru individ: o libertate faţă de tradiţii, convenţii şi constrângeri ce rezultă din ataşamentul naţional şi tipul de mecanisme de control social care îi sunt proprii. Ea deschide noi câmpuri de acţiune şi un nou tip de identitate socială. Negativ, mobilitatea duce la fenomenul de dezrădăcinare, pierdere a identităţii şi orientării sociale, alienare, etc. Mobilitatea s-ar putea defini ca o capacitate de orientare activă a individului, care să-I permită individului să se confrunte cu medii schimbătoare, în loc de a suporta pasiv influenţa acestora. Conceptul de mobilitate implică o dimensiune geografică, pierderea unei ţări de origine şi o dimensiune socioculturală cauzată de fărâmiţarea familiei, în sens larg. (un loc de muncă depărtat de casă, modificări de habitat, etc.). Mobilitatea are mai multe dimensiuni: ✓ Migraţia sat – oraş; ✓ Periferie – centru; ✓ Provincie – centre economice (transferuri interne); ✓ Societăţi – culturi diferite (transferuri externe).
Principalele forme de mobilitate sunt migraţiile muncitorilor şi diferitele categorii de refugiaţi. Pentru integrarea acestor grupuri, un rol important îl au formele de integrare culturală: limbile străine, schimburile culturale, turismul. Procesul de aculturaţie este legat de mobilitatea sporită în lumea contemporană şi internaţionalizarea schimburilor. Este vorba despre sechelele psihologice şi sociale la care sunt expuşi indivizii şi grupurile ce trec de la o cultură la alta sau care aparţin unei minorităţi într-o cultură străină. Probleme ale aculturaţiei: ✓ Existenţa unei falii psihologice între acceptarea conştientă a unui nou comportament şi rezistenţa inconştientă la această adaptare; ✓ Ambivalenţa şi agresivitatea faţă de propria persoană; ✓ Funcţia de termen de referinţă jucat de anumite grupuri (de obicei cele în care se doreşte integrarea); ✓ Forme de repliere ce pot rezulta dintr-o reactivare a culturii de origine. Dezrădăcinarea este de obicei un răspuns la fenomenul de pauperizare din ţările de origine. Consecinţe: insecuritate în noua societate (cu atât mai mult cu cât tipul de cultură este mai diferit); absenţa relaţiilor umane în această nouă societate ce duce la apariţia ghetourilor, cu efect neîncrederea populaţiei din ţara gazdă, xenofobie, etc. Alienarea este faţa psihologică a mobilităţii ce desemnează o situaţie existenţială fundamentală a oamenilor ce trăiesc în societăţile puternic dezvoltate economic. Una din caracteristicile de bază ale alienării este izolarea sensibilă mai ales în marile oraşe. Ea apare şi în rândul grupurilor sociale majoritare. Printre factorii ce generează alienarea se numără televitiunea, calculatorul, ce ameninţă formarea conştiinţei, percepţiei şi comunicării. Se observă, de exemplu, la generaţiile tinere o pierdere a competenţei lingvistice în limba maternă. Audio – vizualul este responsabil pentru reducerea activităţii cerebrale. El suorimă şi face să dispară din conştiinţă procesul dialectic de abstractizare şi concretizare. Fenomenul, numit şi “situaţionism secundar”, face ca fenomenele lingvistice şi iconice să se fixeze în memorie fără a trece prin conştiinţă şi, deci, fără să antreneze un efect retroactiv asupra experienţei personale.

Minoritatile nationale din Romania

Ţiganii/rromii

O importanta categorie de marginalizaţi sunt consideraţi ţiganii. Originile acestei etnii nu sunt nici astăzi stabilite cu certitudine. Locul de origine este considerată India, poporul ţigan – rromano them fiind de origine hindusă. Ei provin din nordul Indiei, provinciile Punjab şi Sinth. Prima migraţiune a lor spre vest a avut loc în secolul al IX-lea, când India a fost atacată de popoarele islamice. A doua migraţiune, care s-a continuat până în zilele noastre, începe în secolul al XII-lea şi este provocată de invaziile mongole asupra teritoriilor indiene ocupate de populaţiile rroma. Aceste populaţii, provenind din triburi diferite (Sott, Sindhi, etc) s-au amestecat în timpul migraţiei cu perşii, rezultând poporul numit Dom sau Rom. Aceştia sunt înaintaşii ţiganilor din zilele noastre. (Donald Kenrick, De la India al Mediterraneo: La migracion de los Gitanos. Presencia Gitana, Madrid, 1995, apud Le peuple Tsigane, Guide à l`usage des journalistes, publicat de Union Romani, Barcelona, 1998).
La mijlocul secolului al XIV-lea grupuri mari de ţigani s-au stabilit în insulele mediteraneene şi înn Grecia continentală. După unele opinii, primul teritoriu european unde au ajuns ţiganii a fost Corfu. Astăzi, principalele grupe de ţigani sunt : kale, lovari, sinti, kalderash, manouche.
Primii rroma sosiţi în Europa au fascinat prin istoriile lor fascinante şi obiceiurile exotice. Locuitorii îi ascultau fascinaţi, dar când magia necunoscutului s-a risipit, ţiganii au început să fie percepuţi ca invadatori, leneşi, delincvenţi, atei. În acest moment începe şi procesul de marginalizare şi persecuţii care nu s-a încheiat nici în ziua de azi.

Cultura ţiganilor

Bogăţia şi diversitatea culturală sunt bunul cel mai preţios pe care ţiganii au reuşit să îl păstreze de-a lungul secolelor. Citez din Guide : “Etre tsigane est se sentir tsigane, participer à un système de valeurs qui est accepté et respecté par tous les tsiganes et que favorise la peception extérieure, sur les fondements d`une culture millénaire. C`est à cause de la pression extérieure que le rom a perdu ses habitudes et les mœurs qui ne s`adaptaient pas au style de vie de la société majoritaire, et ils en ont acquis d`autres à leur place. Malgré les agressions constantes et les tentatives d`assimilation, même de nos jours, la communauté romani continue à préserver sa personnalité.”
Ţiganii sunt un popor a cărui cultură este ignorată de comunităţile în mijlocul cărora trăiesc. Majoritatea instituţiilor au mai curând o concepţie socială decât culturală asupra acestei etnii. Este de altfel evident că problemele ţiganilor sunt prioritar sociale : locuri de muncă, locuinţe, sărăcie. Pe de altă parte, este la fel de evident că ţiganii au o identitate colectivă, o istorie comună, o limbă proprie şi obiceiuri specifice. Colectivităţile în care trăiesc apreciază la ei în special talentul de muzicanţi şi priceperea în anumite meserii tradiţionale.
Ţiganii au o concepţie proprie asupra vieţii, fondată pe coduri nescrise ancestrale, cu relaţii familiale de un anume tip. Coabitarea cu celelalte etnii a făcut ca aceste norme – şi mai ales cele familiale – să evolueze, în special datorită noilor condiţii ale habitatului urban şi decăderii meseriilor tradiţionale. Acest proces de adaptare a făcut necesară instrucţia şi educaţia. Dorinţei lor de a se integra în şcoală trebuie însă să-i corespundă şi necesitatea instituţiilor şcolare de a admite specificul cultural al copiilor romi. Sistemul de valori la populaţiile rroma include dragostea de viaţă şi de libertate – atât individuală cât şi colectivă – respectul pentru generaţiile în vârstă, solidaritatea cu cei care suferă (de ex., participarea afectivă la durerea unei familii care are un deces), spiritul de non-violenţă. (Guide, p.10). Persoanele în vârstă constituie unul din pilonii fundamentali ai comunităţilor ţigăneşti. Respectul faţă de experienţa şi sfaturile acestora sunt motive de mândrie pentru comunitate. Evoluţia modernă a societăţii impune însă o diferenţiere între respect şi supunere din partea tinerei generaţii. Tinerii vor trebui să îşi asume pe viitor evoluţia etniei lor, alături de perpetuarea limbii şi culturii. O altă evoluţie se constată în rolul şi poziţia femeii. În zilele noastre, femeile din etnia rroma încep să-şi piardă frica de libertate şi încearcă să se apropie de comportamentele femeii societăţilor moderne.

Limba romano

Romano este limba universală a ţiganilor, care, cu uşoare variaţii datorate influenţelor limbii majoritare din teritoriul unde s-au stabilit, face ca toţi roma din lume să se poată înţelege şi să comunice între ei. Limba romano are propria gramatică, cu o morfologie, sintaxă, prozodie şi ortografie determinate. Comitetul de Miniştrii din Consiliul Europei a adoptat Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, care a fost deschisă spre aderare pe 2 octombrie 1992. această cartă acordă un loc aparte şi limbii romano. Totuşi, comunitatea internaţională roma consideră că prevederile cartei, în ceea ce-i priveşte, sunt departe de a fi aplicate. Pericolul de dispariţie a limbii romano este cel mai mare astăzi în ţările din Occident. În ideea prezervării acestei limbi ca expresie a culturii roma, la Congresul Mondial al Ţiganilor de la Varşovia din 1991 a fost prezentată o propunere pentru o limbă romano standard care să reducă marile difarenţe dintre dialecte şi a se stopa procesul de dispariţie a limbii, mai ales datorită caracterului de oralitate şi contaminării pronunţate cu elemente din limbile naţionale.
Nnumeric, se estimează de către forurile roma că numărul de ţigani pe glog ar fi în jur de 12 milioane, dintre care 10 milioane în Europa. Datele sunt estimative, având în vedere nomadismul încă prezent în rândul comunităţilor roma. Majoritatea, în jur de 8 milioane, trăiesc în Europa de Est. Cifrele pentru ţările UE ar fi (în mii): Franţa :200-300 (0,53%), Germania: 85-120 (0,15%), Suedia :15-20 (0,35%), Marea Britanie :80-100(0,12%), Portugalia :50-100(0,46%), Olanda : 30-40 (0,24%), Italia :85-120 (0,17%), Irlanda :20-27(0,51%), Grecia :140-300 (1,7%), Austria :15-20 (0,29%), Belgia :10-15 (0,12%), Danemarca :2,5-4,5 (0,08%), Spania :500-600(1,85%), Finlanda :5-6 (0,16%). ( Aceeaşi sursă (Le peuple tsigane, p.12, după European Rights Center, Minority Rights Group, Centre de Recherches Tsiganes şi UNICEF) estimează numărul de ţigani ce trăiesc în România la aproximativ 3 milioane, reprezentând 9,15% din populaţia totală a ţării.

Situaţia actuală a romilor în diversele ţări europene

Astăzi, populaţia roma este încă victimă a rasismului, discriminărilor şi restrângerii libertăţilor individuale. Mulţi dintre ei sunt apatrizi, refugiaţi, exilaţi politic, mai ales ca urmare a războiului din fosta Iugoslavie. În aceste teritorii, acţiunile umanitare nu au avut în vedere această populaţie. Pentru ţiganii ce încearcă să se stabilească în UE, autorităţile de frontieră pun adesea piedici. Între ţările UE şi ţările din Europa Centrală şi de Est au fost semnate acorduri de repatriere a romilor fără a se ţine cont de libertăţile acestora.
În Germania în timpul celui de-al doilea război mondial au fost exterminaţi o jumătate de milion de ţigani. Şi astăzi populaţiile roma şi sinti sunt discriminate. În 1992, Germania a trimis înapoi în România, contra a 21 milioane de dolari, ţiganii care ceruseră azil politic. (Guide, p.17). Anchetele sociologice arată că germanii sunt în continuare rasişti faţă de ţigani. În Austria mulţi ţigani îşi ascund identitatea etnică de frica discriminărilor. Ţiganii nu sunt incluşi în Acordul de Stat asupra minorităţilor etnice, nici în legislaţia din 1976 privind grupurile etnice. În Belgia, conform sondajelor, 22% din populaţie se declară rasistă. Deşi constituţia ţării interzice discriminarea, politicile sociale şi urbanistice restrâng drepturile ţiganilor, aceştia constituind partea cea mai săracă a populaţiei, cu un procent scăzut de educaţie şi utilizare a serviciilor sanitare. În Spania, ţară cu un număr relativ mare de ţigani, aceştia sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte nivelul de educaţie şi situaţia economică şi socială. Aici au luat fiinţă organizaţii care apără drepturile etnice ale comunităţii. Prin Constituţie drepturile lor sunt protejate. Există de asemenea un Plan Naţional de Dezvoltare pentru ţigani. În Franţa, a doua ţară din UE, în ce priveşte numărul ţiganilor, aceştia pot fi consideraţi în continuare o etnie discriminată, deşi, începând cu 1990, autorităţile locale sunt obligate să le repartizeze spaţii pentru amplasarea ţiganilor nomazi. În Grecia, Olanda, Irlanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Suedia, Marea Britanie, deşi măsurile legislative şi politicile educative se declară împotriva discriminării şi încearcă să ofere şanse populaţiei roma, în fapt aceasta este marginalizată, dispunând de resurse materiale deosebit de scăzute, cu un grad avansat de analfabetism, trăind în marginea oraşelor în condiţii mizere. Cele mai afectate sunt peste tot grupurile de ţigani ce practică încă nomadismul.
Rasismul contra ţiganilor îşi are rădăcinile departe în istorie. Din secolul XIV până în secolul al XIX-lea, ţiganii din România au fost robi, situaţia lor fiind însă la fel de rea în toată Europa. Al doilea război mondial a dus la dispariţia în lagărele şi câmpurile de concentrare naziste a 70-80% dintre ţigani. Numai la 1 august 1944, 4000 de ţigani au fost exterminaţi la Auschwitz-Birkhenau. Genocidul a rămas cunoscut ca Noaptea ţiganilor (Zigeunernacht).
Criza economică ce debutează în 1973 aduce după sine un nou val de rasism contre imigranţilor din Occident şi face să apară noi partide de extremă dreapta (le Front National în Franţa, Republikaner în Germania, Vlams Block şi Le Front National în Belgia). După căderea Zidului Berlinului, Europa Occidentală ia cunoştinţă de problemele minorităţilor etnice în Europa Centrală şi de Est şi se confruntă cu un nou val de imigranţi, dintre care şi mulţi ţigani. Războiul din ex-Iugoslavia a dus la exodul a peste o jumătate de million de persoane spre Occident. Între etniile refugiate, ţiganii nu au beneficiat de nici un fel de recunoaştere mediatică sau oficială.
Noile forme de rasism se manifestă fie prin violenţă (mişcarea skin-heads) care se amestecă adesea cu grupurile de hooligans şi suporterii de fotbal, fie prin limitarea accesului la informaţie şi la noile tehnologii, datorită nivelului scăzut de instruire. Legislaţia şi practicile poliţieneşti pot fi şi ele catalogate de multe ori drepr rasiste prin modul discriminatoriu în care sunt trataţi romii.
Primul Congres European al Tineretului Roma care a avut loc în noiembrie 1997 la Barcelona a lansat câteva propuneri către instituţiile europene pentru sprijinirea drepturilor etniei roma. Astfel, se propune adoptarea unei Carte Europene a Drepturilor etniei Roma care să recunoască această comunitate ca o minoritate etnică şi culturală fără teritoriu propriu ; reglementări privind politicile de azil şi imigrare ; politici coerente privind prezervarea limbii, culturii şi accesul la educaţie şi asistenţă medicală ; programme de educaţie interculturală în şcoli, pentru cunoaşterea culturii roma ; programme de formare a profesorilor pentru introducerea limbii romani în şcolile cu copii romi ; promovarea femeilor şi tinerilor de etnie roma, etc.

Rromii în România

În studiul său Ţiganii în România, Adrian Neculau identifică trei trăsături distinctive ale ţiganilor din România: numărul, vizibilitatea şi pătrunderea în literatură.
Numeric, în România trăiesc cei mai mulţi ţigani din toate ţările europene. La recensământul din 1992, 409 723 de persoane s-au declarat de etnie roma, reprezentând 1,8% din populaţia ţării. Faţă de recensământul din 1977, ponderea lor a crescut cu 80%, în timp ce populaţia ţării a crescut cu 5,6%. Ancheta realizată de sociologii Elena şi Cătălin Zamfir în 1993 identifică însă o cifră superioară recensământului : între 819 446 şi 1 000 000, în procente, între 3,6% şi 4,3%.
Documentele UNESCO oferă o estimare de 1,5, până la 2,5 milioane, la fel ca şi Agenda 2000 a Comisiei Europene. Variaţia atât de mare se datorează faptului că mulţi ţigani, de frica unor persecuţii, nu îşi declară oficial etnia.
Pregnanţa lor nu se referă însă numai la număr. Ea ţine de caracteristicile distinctive ale modului lor de viaţă tradiţional, foarte diferit de ale populaţiei majoritare. Acest mod de viaţă nu se datorează numai culturii proprii, ci, după opinia specialiştilor, este efectul secolelor de robie şi al marginalizării economice şi sociale. Fiind permanent desconsideraţi datorită statutului, sărăciei şi meseriilor de multe ori înjositoare pe care erau obligaţi să le practice, ţiganii şi-au dezvoltat patternuri comportamentale specifice care să le permită adaptarea activă la situaţia de marginalizare. Ei şi-au asumat această excludere socială şi au dezvoltat un mod de viaţă periferic, acceptând statutul de inferioritate, o atitudine defensiv-ofensivă, caracterizată prin autoapreciere negativă, cerşetoria (atât pe stradă, cât şi a unr avantaje şi lamentaţia cu scopul de a obţine compasiune), mici înşelătorii, o atitudine ambivalentă faţă de autorităţi cu scopul de a eluda legea. Ei nu cer revendicări, ci solicită toleranţă, ajutor din milă şi acceptare. În articolul său, Adrian Neculau consideră că precaritatea economică ce-i particularizează este consecinţa şi nu cauza distanţei sociale. Factorul care le conferă vizibilitate ţine de istoria lor, de modul de viaţă tradiţional, de afirmarea explicită a identităţii lor diferită de populaţia majoritară. Aceste mecanisme de supravieţuire au fost dezvoltate tocmai pentru a-şi păstra identitatea. Dintre trăsăturile diferenţiatoare care îi fac vizibili se numără: nomadismul, viaţa de grup, motivul normei comunitare şi sistemul paternalist al deciziilor, mimetismul religios şi meseriile practicate. Ţiganii din România sunt lăutari de talent, muzicieni de prestigiu, meşteşugari în domenii care le aparţin, cum ar fi prelucrarea unor metale, lucrul în lemn, fierari, etc. tot ca o trăsătură distinctivă se poate considera etalarea fastului în îmbrăcăminte şi bijuterii somptuoase (vezi salbele) şi mai nou, pentru cei cu stare, casele şi mărcile de maşini.
A treia caracteristică ar fi – conform aceluiaşi autor – prezenţa de-a lungul timpului a personajelor ţigani în literatura românească, în special în perioada romantică ce a urmat Revoluţiei de la 1848. sunt celebre figurile lui Vasile Porojan, prietenul lui Vasile Alecsandri, copil de ţigan rob evocat cu multă căldură, sau a lui Barbu Lăutaru, care se spune că a fost apreciat de Liszt. În epoca modernă, personaje ţigani apar la Sadoveanu, Arghezi, Mircea Eliade, Miron Radu Paraschivescu (el însuşi aparţinând etniei romilor), Zahaaria Stancu. George Potra, în lucrarea Contribuţii la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti,1939 (apud A. Neculau) stabileşte trei căi de pătrundere a ţiganilor în Ţările Române: aduşi de tătari ca robi în timpul năvălirilor; veniţi din sud, dinspre Peninsula Balcanică şi o ramură venită din Crimeea, prin sud, fiind atestaţi în anul 1385 în Muntenia.
Primele comunităţi de ţigani au avut statutul de robi. G. Potra stabileşte în aceeaşi lucrare trei categorii de robi: robii domneşti, provenind din moşteniri, daruri, cumpărări sau prăzi de război. Este citat domnitorul Ştefan cel Mare care dăruieşte mânăstirii Putna îm 1490 unsprezece sălaşe (familii) de ţigani; ţiganii mânăstireşti, primiţi în dar de către mânăstiri de la domnitori sau boieri; ţiganii boiereşti, proveniţi fie din daruri domneşti, fie din moşteniri, zestre sau prăzi de război. Statutul robilor ţigani era inferior oricărui alt individ din specia umană, fiind între-o totală dependenţă faţă de stăpân, singura restricţie fiind cea de a fi ucis. Căsătoriile nu erau admise decât în interiorul etniei şi numai cu acordul stăpânilor. Dacă avea loc o căsătorie mixtă între români şi ţigani, românul devenea şi el rob, ca şi copiii rezultaţi din căsătorie. Abia în secolul al XVIII-lea a apărut o lege care spunea că într-o astfel de căsătorie fiecare îşi păstra statutul iniţial iar copiii rezultaţi erau oameni liberi. Se consideră că lunga perioadă de robie (aceasta a fost abolită abia în secolul al XIX-lea) I-a făcut să dezvolte strategii de supravieţuire care le-au permis să reziste situaţiei de marginalizare şi inferioritate. Ţiganii erau folosiţi la muncile cele mai grele din agricultură, dar şi pentru muncile considerate cele mai înjositoare cum ar fi călăi, hingheri, gropari, etc.
Dezrobirea ţiganilor a fost un proces lung şi anevoios, început sub influenţa Revoluţiei franceze şi accentuat de revoluţiile de la 1848 din Ţările Române. Legea pentru emanciparea tuturor ţiganilor – deşi eliberarea lor începuse în mod individual – este promulgată în Ţara Românească în 1856, iar în Moldova în 1855. efectele eliberării nu au fost vizibile. Fostele sălaşe se adună şi formează sate ţigăneşti, unele existând încă şi astăzi. Sărăcia nu dispare, puţini dintre ei reuşind să se îmbogăţească. Ei puteau acum circula în căutare de lucru, dar dările erau foarte mari şi mulţi nu s-au putut adapta muncii agricole. Legea rurală din 1864 care atribuie foştilor clăcaşi mici loturi de pământ nu rezolvă problema decât pentru un număr mic de ţigani care se stabilesc în marginea satelor, rămânând marginalizaţi datorită sărăciei şi meseriilor prost plătite pe care le practicau. Ceea ce este important, majoritatea lor îşi păstrează specificul lingvistic şi cultural.
În perioada interbelică politica practicată a fost cea a asimilării, unii dintre romi reuşind să avanseze pe scara socială. Altă tactică a fost cea a izolării unor categorii ce nu puteau fi asimilate, cei din corturi. Spre deosebire de alte ţări, în această perioadă România a fost mai tolerantă decât alte ţări, ceea ce ar explica stabilirea în mare număr a acestora în România. Este perioada când mulţi ţigani se stabilesc în oraşe, încercând să se adapteze la stilul de viaţă al majorităţii. De la dezrobire până la al doilea război mondial ţiganii nu au fost consideraţi o problemă, nici din punct de vedere etnic, nici economic şi nici social.
Persecutarea lor a început în timpul regimului Antonescu, aliat al Germaniei hitleriste. Mulţi ţigani au trecut totuşi din Ungaria horthystă în Transilvania, România fiind considerată mai tolerantă. Au fost consideraţi periculoşi şi indezirabili ţiganii care nu aveau o situaţie stabilă, potenţiali infractori. Exterminarea ţiganilor nu a fost o prioritate a regimului Antonescu, deşi mulţi dintre aceştia şi-au pierdut viaţa în deportările din Transnistria, între iunie – octombrie 1942. deportările au început cu nomazii şi au vizat 11 441 persoane, la care s-au adăugat 13 176 ţigani stabili (după A. Neculau). Deşi România nu a avut lagăre de muncă şi ghetouri iar deportările au fost sistate, imaginea ţării a avut mult de suferit.
Perioada comunistă a continuat politica de asimilare din perioada interbelică, fără a da o rezolvare reală problemelor economice şi sociale ale etniei roma. În plus, limba şi cultura acestora au fost voit ignorate. Absenteismul şi abandonul şcolar erau camuflate, condiţiile materiale în care mulţi dintre ei trăiau erau precare. Deşi oficial toată lumea trebuia să aibă un loc de muncă asigurat, mulţi ţigani nu munceau sau aveau meserii cotate foarte jos pe scara socială.
Astăzi problemele romilor sunt departe de a fi rezolvate. Alături de sărăcie, apar din nou manifestări de şovinism şi discriminare, stimulate în mare măsură de opinia publică şi de media în căutare de senzaţional. Romii rămân o categorie marginalizată. S-au înfiinţat fundaţii şi ONG-uri care să le apere drepturile, dar în interiorul comunităţii nu există coeziunea necesară pentru a realiza acţiuni eficiente, de care să beneficieze cei mai defavorizaţi dintre romi. Discriminarea îmbracă de multe ori aspecte sociale, mulţi dintre romii fiind lipsiţi de minime condiţii de viaţă decentă.

Tratarea problemelor ţiganilor în media europene

Uniunea Romani din Spania a întreprins un studiu privind percepţia ţiganilor în media europene. Redăm câteva din constatările ce se desprind din acesta: • Realitatea ţiganilor este încă slab cunoscută. Majoritatea europenilor sunt influenţaţi de stereotipurile moştenite sau vehiculate în media. Astfel, ţiganii sunt priviţi fie ca delincvenţi şi traficanţi de droguri, fie ca artişti sălbatici şi iluminaţi. • Se generalizează adesea faptele săvârşite de un individ la nivelul întregii comunităţi. Apar articole cu tendinţă evident rasistă, cuvântul ţigan fiind folosit peiorativ. Imaginea dominantă în presă este a cerşetorului, hoţului, vrăjitoarei, corturilor. Ţiganii sunt presupuşi întotdeauna vinovaţi când li se aduce o acuzaţie. • Una din caracteristicile majore ale presei este că ea nu ţine cont de opiniile ţiganilor şi nu consultă niciodată organizaţiile roma. • Presa abordează problemele romilor numai din punct de vedere social. Informaţiile despre ţigani sunt în rubricile sociale sau la fapte diverse, niciodată în rubricile culturale, economice sau religioase. Uneori apar referiri în paginile rezervate spectacolelor. Aceasta oferă o imagine trunchiată asupra realităţii roma şi lasă impresia că există numai obiceiuri, nu şi o cultură proprie. • Majoritatea informaţiilor despre ţigani sunt semnate de către agenţiile de presă. Nu există în redacţii specialişti pe probleme etnice, interculturalitate, rasism, cu atât mai mult pe problemele romilor. • Presa tratează problemele comunităţii roma cu superficialitate. Textele sunt arareori lungi şi nu apar sub forma unor reportaje sau articole de fond care să dea prilej de reflexie. • Televiziunea, prin impactul său, poate ruina într-o ştire de 30 de secunde munca de câteva luni a unui ONG roma.

Câteva recomandări pentru jurnalişti în tratarea problemelor romilor

✓ Jurnalistul nu trebuie să menţioneze originea etnică, naţionalitatea sau ţara, culoarea pielii, cultura sau religia cuiva, decât dacă aceste informaţii sunt absolut indispensabile pentru înţelegerea textului. Trebuie să evite generalizările şi stereotipurile; fiecare trebuie să fie judecat pentru actele sale şi nu trebuie implicată comunitatea din care acesta face parte. ✓ Jurnalistul trebuie să încurajeze tratarea pozitivă a informaţiilor privindu-I pe romi şi să verifice aceste informaţii prin persoanele direct implicate. Ţiganii trebuie să fie luaţi în considerare printre sursele informaţiei, atunci când este vorba despre problemele ce îi privesc. ✓ Trebuie abandonate ştirile de senzaţie, în beneficiul unei cunoaşteri reale şi profunde şi pentru a evita să se alunece spre clişee în ceea ce-I priveşte pe ţigani. ✓ Trebuie evitată difuzarea oricărei informaţii cu caracter rasist sau discriminatoriu la adresa unei persoane sau a unei comunităţi. ✓ Se recomandă pregătirea unor jurnalişti care să se specializeze în probleme ale minorităţilor, în intercultural, care să cunoască în acelaşi timp idiosincraziile etniei roma pentru a da o tratare convenabilă subiectelor abordate. ✓ În redacţii ar trebui atraşi şi jurnalişti din rândul etniei roma care să cunoască cultura respectivă şi să poată exprima opinii avizate, provenind din interiorul comunităţii.

Lexicul jurnalistic

Presa trebuie să ţină cont în folosirea unor termeni de posibilele valenţe discriminatorii ale acestora. Limbajul comun este cel ce inoculează în subconştientul colectiv imaginile stereotipe şi întreţin atitudinile xenofobe şi rasiste. Ziaristul nu trebuie să folosească niciodată cuvinte pe care un ţigan nu le-ar utiliza el însuşi. Câteva exemplificări: ✓ Acces în loc de integrare. Este necesară o anume prodenţă în folosirea termenului integrare. Roma nu doresc să se integreze, dacă aceasta înseamnă pierderea semnelor identitare. Trebuie să se faciliteze accesul lor la educaţie, la muncă, la locuinţe, cu păstrarea trăsăturilor culturale. ✓ Clan. Termenul se foloseşte în sociologie pentru a desemna grupurile familiale. El este însă utilizat şi peiorativ pentru a vorbi despre familiile mafiote care se ocupă de traficul cu droguri. A-l asocia cu un ţigan este injurios şi trebuie evitat. ✓ Comunitate în loc de colectivitate. O colectivitate reprezintă orice grup legat prin legături profesionale. Este mai bine să definim ţiganii ca o comunitate sau un popor, fiind dat că termenul colectivitate nu are nici o conotaţie familială sau culturală. ✓ Ceartă în loc de conflict. S-ar părea că unii jurnalişti folosesc acest termen numai în cazul unei înfruntări între ţigani, astfel încât el este automat asociat cu comunitatea roma. Este mai bine să se evite termenii de conflict sau înfruntare şi în nici un caz aceştia să nu fie asociaţi cu apelativul ţigan. ✓ Coexistenţă în loc de asimilare. Se vorbeşte despre asimilare atunci când un popor renunţă la identitatea sa culturală pentru a se integra complet în comunitatea majoritară, în timp ce coexistenţa este fondată pe respect mutual şi îmbogăţire culturală, cu păstrarea propriei identităţi. ✓ Etnie în loc de rasă. O etnie este o comunitate definită prin afinităţi rasiale, lingvistice şi culturale. Când se vorbeşte despre ţigani, este preferabil să vorbim despre etnie şi nu despre rasă, care are conotaţii rasiste. Rasele umane sunt definite ca grupuri umane deosebite prin culoarea pielii. Este o definiţie ce nu conţine nici o referinţă culturală, lingvistică sau istorică. ✓ Gadyè este termenul folosit de ţiganii din întreaga lume pentru a vorbi despre cei ce nu sunt ţigani. ✓ Grup în loc de trib. De la sosirea în Europa, poporul roma s-a organizat în grupuri, care mai subzistă încă, deşi au evoluat. Nu este corect să vorbim de triburi, ci este indicat să vorbim despre grupurile de ţigani: Sinti, Kalderash, Lovari, Manouche,şi Kalé. Acestea sunt marile grupuri de ţigani. Poporul roma este eterogen şi este constituit din grupuri diferenţiate prin teritoriu, obiceiuri şi variante dialectale ale limbii romano. Când vorbim despre toate aceste grupuri este bine să folosim termenul generic roma. ✓ Bărbat demn de respect şi nu patriarh. Termenul patriarh se raportează la titlul demnităţii unei autorităţi ecleziastice. Termenul se mai utilizează pentru a desemna persoanele care îşi exercită autoritatea asupra familiei sau comunităţii, datorită vârstei şi înţelepciunii. Totuşi, se pare că ţiganii nu folosesc acest termen, de aceea este bine a fi înlocuit cu ţigan bătrân sau bărbat demn de respect. ✓ Itinerant în loc de nomad. Astăzi majoritatea ţiganilor sunt sedentari. Dar mai există anumite grupuri itinerante pe motive de comerţ, în interiorul aceleiaşi ţări. ✓ Legea ţigănească. Este vorba despre un cod juridic fondat pe obiceiuri, transmis din tată în fiu şi a cărui aplicare nu se bazează pe constrângere, ci pe respectul faţă de cel ce rezolvă conflictele; aceştia sunt bărbaţii cei mai în vârstă şi care se bucură de prestigiu în comunitatea ţiganilor. Legea ţigănească se aplică numai comunităţii ţigăneşti şi aproape numai în probleme legate de viaţa de familie. ✓ Val/flux. Sunt cuvinte care, folosite pentru cei care cer azil, dau o imagine dramatică şi haotică care nu îi favorizează. Astfel de expresii trebuie evitate pentru a nu exagera sau dramatiza acest fenomen şi a influenţa astfel opinia publică. ✓ Rom. Nu este necesar să folosim mereu cuvântul ţigan. Se poate folosi şi cuvântul rom în limba romano, pentru bărbat, romi, pentru o femeie, cu pluralul roma (m.) şi romnia (f.) ✓ Romano. Adjectiv ce desemnează faptul de a fi ţigan, raportat la un lucru sau o fiinţă. Fem. Romani, pl. m. şi f. romanè. Romano este limba proprie a ţiganilor care îşi are originile în sanscrită şi care a dezvoltat mai multe dialecte

Activitate: Eroii noştri preferaţi (vezi anexa)

Temă de tutorat – Probleme ale minorităţilor etnice în România contemporană

Tutorat 3 Educaţia interculturală şi mass – media Este incontestabilă influenţa mass – mediei, a comunicaţiilor şi noilor tehnologii ale informaticii asupra mutaţiilor culturale ce caracterizează societăţile europene. Este vorba despre influenţarea: ✓ Percepţiilor colective ✓ Reprezentărilor asupra celorlalţi ✓ Atribuirii unei etnicităţi pe criterii rasiale ✓ Imaginii care se formează asupra unor culturi şi popoare şi percepţia asupra unor grupuri minoritare sau, invers, miturile legate de grupurile majoritare. În acest sens, educaţia pentru înţelegerea mass – mediei are o puternică conotaţie interculturală. În epoca noastră, mutaţia cea mai importantă în această educaţie este necesitatea de a trece de la protejarea (“vaccinarea”) împotriva mass – mediei percepută ca un agent educativ nociv şi de la evaluarea ( trierea a ceea ce este bun / rău, permis / nepermis) la instrumentarea cu mijloace de investigare şi analiză care să permită o mai bună înţelegere a informaţiei mediatizate. Întrebări: ✓ Cum funcţionează mijloacele de informare şi în interesul cui? ✓ Cum sunt organizate? ✓ Cum ajung ele să fie purtătoare de sens şi semnificaţii? ✓ Care este eficienţa lor logică? ✓ În ce mod reprezintă realitatea? ✓ Cum sunt înţelese şi valorificate aceste reprezentaţii de către diferitele categorii de public?

Din aceste întrebări decurge obiectivul principal al educaţiei pentru mass – media: formarea unei inteligenţe critice faţă de mijloacele mass – media şi dezvoltarea unei responsabilităţi a publicului, esenţială pentru crearea şi menţinerea unei democraţii active şi a unui public care să nu poată fi manipulat. Unul din elementele esenţiale pentru a măsura şi verifica voinţa majorităţii în raport cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor este politica de acces la mijloacele de comunicare în masă. Len Masterman (“Le développement de l`éducation aux médias dans l` Europe des années 80”, apud A. Perotti, p. 113 - 114) atrage atenţia asupra faptului că, în Europa, mijloacele de comunicare reprezintă “mai puţin bastioane ale libertăţii de expresie, decât arme utilizate în serviciul unor grupuri puternice de interese”. De aici decurge o nouă formă de inegalitate: ❖ Opoziţia dintre cei ce au cu uşurinţă acces la mijloacele mass – media şi cei ce rămân în afara acestora; ❖ Inegalitatea între cei ce pot să-şi exprime coerent punctul de vedere asupra unor probleme ale lumii şi cei ce nu au acces să o facă; ❖ Inegalitatea între cei ce au puterea de a defini şi cei ce sunt definiţi; ❖ Inegalitatea între cei ce vorbesc despre problemele mondiale în cunoştinţă de cauză şi cei ale căror experienţe sunt automat situate şi interpretate de către ceilalţi; ❖ Inegalitatea între cei ce profită de mijloacele mass – media şi cei ce nu au acces la acestea. Aceste inegalităţi afectează în primul rând grupurile minoritare, datorită marginalizării lor în reţeaua de informaţie şi de comunicare. Această marginalizare se datorează în principal lipsei mijloacelor financiare, a unor specialişti în comunicare şi lipsei de acces la modernizarea tehnică rapidă. Educaţia pentru mass – media trebuie să fie un obiectiv educativ al şcolii, având în vedere că în epoca modernă televizorul devansează la copii cititul învăţat la şcoală. Televiziunea furnizează copiilor informaţii reale şi actualizate. De aceea, este necesar să se educe de timpuriu facultatea de a decodifica imaginea fotografică şi audio – vizuală, de a găsi repere proprii în informaţia fabricată de mijloacele mass – media. Această educaţie are ca obiective: A învăţa să comunicăm Mass – media trezeşte dorinţa şi nevoia de a comunica în modalităţi diverse: scris, imagine fixă sau mobilă, cuvânt. Aceste tehnici trebuie învăţate şi dezvoltate. Socializarea individului şi a şcolii
Educaţia pentru mass – media are ca scop depăşirea egocentrismului. Descoperirea unor moduri de comportare noi, a unor noi modalităţi de a gândi şi a exista, a unor lumi şi universuri umane necunoscute, duce la lărgirea progresivă a câmpului de referinţă a individului. Cunoaşterea acestor aspecte duce, firesc, la dorinţa de a formula propriile puncte de vedere, a le asculta pe ale celorlalţi, a le respecta şi a le dezbate. O astfel de educaţie implică educarea în spiritul toleranţei, a respectării alterităţii, a acceptării schimburilor de idei. Educaţia spiritului de solidaritate
Solidaritatea face corp comun cu natura însăşi a comunicării. Prin intermediul mass – mediei se pot crea între indivizi şi comunităţi fie legături de încredere, fie, din contră, de neîncredere, în funcţie de mesajul transmis şi calitatea conţinutului şi limbajului folosite în funcţie de distorsiunile sistemelor economice, politice şi culturale pe care le reprezintă, mijloacele de comunicare pot întări particularizările, dominaţiile şi discriminările în modul însuşi de a gândi, simţi şi acţiona al diferitelor categorii de indivizi. Pe de altă parte, comunicarea reprezintă deschiderea înseşi spre solidaritate, devenind suportul unor realităţi, probleme şi aspiraţii ale oamenilor şi popoarelor. În fapt, câmpul cel mai larg al solidarităţii se află în însuşi sistemul de comunicare, ce contribuie la formarea unor legături culturale şi ideologice între ţări şi regiuni. Comunicarea ajută la conştientizarea unor situaţii ale actualităţii, a unor pericole, dar şi a unor posibilităţi reale de realizare a solidarităţii. Pentru a realiza această educaţie, este nevoie, în primul rând, de cunoaşterea funcţionării mijloacelor mass – media, a locului pe care îl ocupă în societate, a rolului lor economic şi social specific (a distra, a seduce, a educa, a informa, a convinge, etc.). Este necesară, de asemenea, educarea în spiritul obţinerii unei distanţe faţă de mass – media, a puterii de a avea reacţii critice, de a putea evalua şi critica conţinuturile transmise de acestea, de a dobândi o apropriere a ceea ce vedem, citim şi ascultăm. Educaţia pentru mass – media trebuie să pornească de la un examen al reprezentărilor mediatice care să facă apel la propria experienţă care să funcţioneze ca un filtru în faţa informaţiei mediatizate. Discursurile / informaţiile asupra “celuilalt” implică niveluri de analiză diferite:
1 Din punct de vedere economic, percepţia diferă în funcţie de direcţia comunicării: dinspre o ţară dezvoltată economic sau interesată de piaţa de desfacere a altei ţări sau, invers, dinspre o ţară săracă, cu interese ce converg spre ţara dezvoltată.
2 Din punct de vedere antropologic, deşi secolul nostru afirmă egalitatea între culturi, în fapt ţările nu sunt prezentate după un etalon cultural comun.
3 Din punct de vedere politic, puterea politică şi economică a ţărilor face ca acestea să dicteze sau să se supună în cadrul unor reguli ale jocului politic internaţional. Referirea la alteritate poate să se facă pornind de la o reprezentare pozitivă a diferenţei (ceea ce implică faptul că grupul respectiv are o percepţie mai curând negativă asupra propriilor referinţe identitare), sau invers discursul asupra alterităţii este produsul socializării indivizilor într-o comunitate ce este întotdeauna potenţial etnocentrică, ceea ce duce la lansarea unor judecăţi de valoare subiective.

O nouă viziune asupra învăţării limbilor străine în societatea actuală Studiul limbilor moderne în condiţiile schimburilor de informaţii şi umane din epoca contemporană, pe lângă importanţa pe care au căpătat-o, s-a îmbogăţit cu obiective noi ce modifică radical viziunea învăţământului tradiţional. Competenţa de comunicare, ca finalitate a învăţării unei limbi, include, alături de formarea unor competenţe lingvistice (competenţa de folosire a limbii) şi competenţa socio-culturală. Această nouă dimensiune, care include aspectele ne-funcţionale, cum ar fi atitudinile faţă de alte culturi şi comunităţi are ca suport noua versiune a “nivelului bază pentru engleză” “Threshold level “(Van Ekşi Trim, 1991)şi documentele din “Cadrul European Comun de referinţă pentru învăţarea şi predarea limbilor “ (Consiliul Europei 1994). Pornind de la definiţia lui Van Ek şi Trim, competenţa socioculturală s-ar putea defini drept conţinut de care cel ce învaţă o limbă străină trebuie să fie conştient.
Observaţie: aceste conţinuturi, inerent, se referă în primul rând la civilizaţiile din Europa Occidentală, având deci un caracter etnocentric. Introducerea elementelor de interculturalitate în predarea limbilor ar putea constitui o soluţie pentru ameliorarea acestui fenomen. “Nivelul bază” (fr. Niveau – seuil) sugerează anumite experienţe şi cunoştinţe culturale “cheie”.
Observaţie: se constată tendinţa de a lua vorbitorul nativ ca model implicit pentru cel ce învaţă limba străină respectivă. Acest “model” rezultă din însăşi definirea competenţei comunicative – şi mai ales cea lingvistică – care indică ca nivel ţintă o stăpânire a limbii străine “apropiată de cea a unui vorbitor nativ”. Această cerinţă – care apare şi în evaluarea competenţelor de limbă – nu ţine însă seama de situaţia socială a celui ce învaţă, de competenţele lui socio-culturale. Vorbitorii nativi trăiesc în centrul unui sistem de valori şi credinţe şi au, deci, o viziune etnocentrică a propriei experienţe socio-culturale şi a contactelor lor cu alte culturi. Cei ce învaţă limba străină percep diferit cultura respectivă, fiind situaţi în afara acesteia, într-o perspectivă etnocentrică proprie culturii lor. Altfel spus, la contactul dintre un vorbitor nativ şi unul străin, fiecare priveşte alteritatea interlocutorului său din propria sa perspectivă, ceea ce este parte integrantă a oricărei interacţiuni de acest tip. Se presupune (M. Byram şi C. Zarate “Apprentissage des langues et citoyenneté européene”, 1994) că persoana care învaţă o limbă străină să fie considerată un “intermediar cultural” şi atingerea unor competenţe de comunicare să fie evaluată de pe această poziţie de “intermediar cultural” şi nu în raport cu competenţele locuitorului nativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţele socio – culturale. În această perspectivă se ajunge, firesc, la o “învăţare interculturală” în interiorul căreia dimensiunea lingvistică este numai unul din mijloacele prin care se poate realiza apropierea de un alt grup socio – cultural. Dacă ne referim la competenţa lingvistică înseşi, folosirea unor termeni diferă mult de la o ţară la alta, ceea ce relevă, de fapt, dimensiuni socio – culturale diferite. Astfel, conotaţiile unor cuvinte într-o limbă şi cultură dată pot fi mai “bogate” sau pot vehicula informaţii specifice acelei culturi; alte cuvinte pot avea o conotaţie şi o încărcătură culturală specifică. Evaluarea achiziţiilor de vocabular acoperă deci, atât competenţa lingvistică, cât şi pe cea socio – culturală. Acelaşi argument este valabil şi pentru exprimarea unor acte de vorbire (ex. Formulele de salut şi politeţe). Alte aspecte ale competenţei socio – culturale sunt independente de competenţa lingvistică. Astfel, există cunoştinţe teoretice şi practice legate de o limbă şi o cultură specifice (ex. Gestica, mimica, uzanţe culturale) ce se pot dobândi independent de competenţa lingvistică. Există, de asemenea, atitudini şi cunoştinţe practice ce se dobândesc în contextul învăţării unei limbi fără ca ele să fie proprii acelei limbi. De exemplu, exprimarea unui punct de vedere, exprimarea sistemului de valori proprii, aptitudinea de a servi drept intermediar între un vorbitor nativ şi o persoană ce nu vorbeşte acea limbă. Consecinţa acestor observaţii ar fi necesitatea de a găsi criterii de evaluare care să ţină seama de competenţele interculturale dobândite de persoana respectivă, independent de evaluarea competenţei sale lingvistice. Această nouă abordare a alterităţii, în dimensiunea sa afectivă şi cognitivă, luarea în considerare a identităţii persoanei care învaţă, independenţa anumitor aspecte ale competenţei culturale în raport cu cea lingvistică, fac ca didactica limbilor străine să ia în calcul şi să valorizeze studiile de antropologie, psihologie socială şi sociologie. Cel ce învaţă o limbă străină nu are numai un statut socio – profesional, ci este şi distinct ca individ socializat într-o anume cultură dată. În acest sens, el este un actor social. Prin faptul că el acceptă şi ia iniţiativa în diverse tipuri de mobilitate geografică şi profesională, el nu mai poate fi privit ca un simplu “subiect social” ce imită practicile comunicative ale nativului. Din contră, vorbitorul străin călătoreşte cu un bagaj cultural propriu, la care nu este obligat să renunţe la intrarea în noua cultură. În cultura ţintă persoana ce vorbeşte limba învăţată îşi asumă un nou statut social: cel de reprezentant al ţării sale de origine, statut care îi va fi aplicat, independent de voinţa sa, de către “privirea” celorlalţi, cel de nou venit într-o comunitate căreia trebuie să-i înveţe convenţiile şi ritualurile, cel de intermediar cultural (intercultural speaker) între comunităţile în care se află implicat. Din aceste observaţii se pot deduce noi principii care să se aplice în abordarea limbilor străine ca achiziţie didactică: 1. Cel ce învaţă o limbă străină trebuie să fie încurajat la mobilitate geografică. Practicarea limbii respective trebuie să se facă, pe cât posibil, în situaţii de contact şi schimburi cu vorbitori nativi. 2. Contextul european fiind definit drept un context de practici multilingvistice, fiecare individ se află în situaţia de a putea învăţa mai multe limbi, fiecare antrenând descoperirea a alte contexte lingvistice şi culturale. 3. Descrierea relaţiilor dintre ţări trebuie să ia în considerare disfuncţionalităţile care pot apărea în comunicarea interculturală şi să le includă în procesul de învăţare. 4. Considerat drept intermediar cultural, individul trebuie să-şi dezvolte şi aptitudinea de a gestiona relaţia ca reprezentant al ţării sale şi ţara a cărei limbă o învaţă. Competenţa socio – culturală include ca obiective: ▪ A interpreta şi a pune în relaţie sisteme culturale diferite; ▪ A interpreta variaţii socialmente distinctive în interiorul sistemului cultural străin; ▪ A gestiona disfuncţionalităţi şi rezistenţe proprii comunicării interculturale; Obiectivele învăţării unei limbi străine vizează patru competenţe articulate: ▪ Cunoştinţe (savoirs) – savoir apprendre; ▪ Capacităţi şi aptitudini (savoir faire); ▪ Atitudini şi valori (savoir-etre); ▪ Comportamente. Din perspectiva socio – culturală, prioritară devine formarea atitudinilor şi valorilor (le savoir-etre). Definiţii: Savoir-etre este capacitatea afectivă de a abandona atitudini şi percepţii etnocentrice faţă de alteritate şi aptitudinea cognitivă de a stabili şi menţine o relaţie între propria cultură şi cultura străină. Savoir-apprendre (a şti să înveţi): aptitudinea de a elabora şi aplica un sistem interpretativ care să pună în evidenţă semnificaţii, credinţe şi practici culturale până atunci necunoscute, ce aparţin unei limbi şi culturi până atunci mai mult sau mai puţin familiare. Savoirs: sistem de referinţe culturale ce structurează cunoaşterea implicită şi explicită dobândită în cursul formării competenţelor lingvistice şi culturale, şi care integrează nevoile particulare ale celui ce învaţă în situaţiile de interacţiune cu vorbitori nativi ai limbii respective. Noţiunea de “intermediar cultural” presupune că acest sistem de referinţe încorporează punctele de vedere ale vorbitorului nativ – şi nu cunoştinţe disciplinare teoretice – ca şi o conştientizare a punctelor de vedere ale vorbitorului străin asupra problematicii respective. Savoir-faire: capacitatea de a integra atitudinile şi valorile (savoir-etre), capacitatea de a învăţa (savoir-apprendre) şi cunoştinţele (savoirs) în situaţii specifice, în care se stabilesc contacte bi-culturale.

Schimburile culturale, mijloc de a înţelege interculturalitatea şi a forma competenţe transculturale Câteva noţiuni sunt curent utilizate pentru a descrie deschiderea spre străini.
1. Noţiunea de înţelegere mutuală subînţelege o relaţie duală între două culturi. Procesul se configurează în cadrul unui parteneriat binaţional şi pune accentul pe reciprocitatea viziunilor. A învăţa să-l înţelegi pe celălalt înseamnă a accepta poziţia sa etnocentrică asupra propriei culturi, fără a emite judecăţi de valoare asupra acestei percepţii. În acelaşi timp, celălalt trebuie să parcurgă un demers mental similar. Ambele părţi trebuie să admită ca fireşti deosebirile dintre culturile respective.
2. Noţiunea de dialog între culturi – se are în vedere termenul abstract de “cultură”, ceea ce privilegiază o abordare idealistă a culturilor, globală şi pluralistă, ceea ce va favoriza o relaţie armonioasă între acestea.
3. Noţiunea de drepturi ale omului introduce o dimensiune juridică în acest plan conceptual. Ea se bazează pe ideea că democraţia este o formă de putere politică echitabilă, care – virtual – dă tuturor formelor de gândire şi exprimare un statut egal. Folosită mai ales de societăţile occidentale, noţiunea trimite la o umanitate abstractă şi tinde să şteargă diferenţele culturale, propunând un model politic unificator.
4. Noţiunea de empatie propune o soluţie individuală în abordarea unei diversităţi culturale ireductibile. Provenită din psihologia socială, această abordare neglijează dimensiunea istorică, economică şi politică. Ea subestimează efectele inconştiente ale socializării şi presupune voinţa explicită de a înţelege şi a împărtăşi acelaşi punct de vedere cu celălalt individ, din altă cultură.
5. Noţiunile de pace, împreună cu cea de fraternitate şi dragoste aduc un răspuns moral şi religios la această problemă. Sunt însă răspunsuri valabile mai curând în sânul comunităţii ce împărtăşeşte aceleaşi valori şi mai puţin la nivel transcultural.

Alteritatea ca recunoaştere a diferenţelor dintre culturi
1. Noţiunea de exotism pune accentul pe viziunea pozitivă asupra celuilalt, acesta din urmă fiind considerat însă din exterior. Este relaţia care stă la baza aspectelor cele mai conformiste ale industriilor turistice.
2. Noţiunea de ameninţare identitară este invocată mai ales de către comunităţile ce trăiesc pe acelaşi teritoriu geografic şi care au sisteme culturale diferite, uneori chiar incompatibile. Relaţia între culturi este privită a priori ca inegală. Este un mod de afirmare a culturii majoritare ce provoacă reacţia violentă a culturii minoritare şi face imposibile schimburile culturale.
3. Noţiunea de discriminare instalează o ruptură ireductibilă între două grupuri culturale ce diferă prin criterii ce sunt prezentate ca “naturale”: culoarea pielii, practici sociale, mod de viaţă, etc.
4. Noţiunea de şoc cultural descrie dificultăţile de adaptare într-o ţară străină a unui individ sau grup de indivizi ce se expatriază voluntar, sau sub presiunea unor factori economici sau politici. Noţiunea datează din anii `50 şi a fost creată de mediile universitare pentru a explica diferitele etape ale integrării progresive într-o societate dată şi ale reintegrării în ţara de origine. Contactul cu persoane din alte culturi şi ţări favorizează o abordare afectivă şi un impact considerabil la nivelul inconştientului.

Principii pentru un demers de sensibilizare la alteritate Vom porni de la o descriere conflictuală a relaţiei dintre culturi, de la ideea relativei incompatibilităţi a culturilor. Această rezidă în faptul că fiecare individ socializat într-o anumită cultură nu acceptă principiul diversităţii culturilor decât dacă este conform cu reprezentările pe care membrii acelei culturi le au asupra propriei identităţi. La baza acestei reprezentări stau reprezentările antropologice. Noţiunea de cetăţenie europeană adaugă dimensiunea politică la această dimensiune antropologică. Diversitatea sistemelor culturale poate duce la respingerea unor comunităţi şi la eşec comunicaţional. Pentru a da consistenţă noţiunii de identitate europeană, abordarea pedagogică a problemei trebuie să fie următoarea: ▪ O abordare non-idealistă a relaţiei între culturi, o abordare pragmatică care să integreze rezistenţele atestate faţă de practicile curente culturale ale alterităţii şi să înglobeze dimensiunile economice şi politice. ▪ Relaţia între culturi diferite face să intervină două dimensiuni: un proces intelectual şi luarea în considerare a trăirilor personale. Procesul intelectual trebuie să formeze instrumente de abordare a culturii străine ca un dat construit şi nu prestabilit, ce include şi experienţa personală a individului. ▪ Dimensiunea educativă trebuie să privilegieze un spaţiu de reflexie şi de explicitare a culturii străine care să abordeze conştient modurile de socializare şi categoriile de clasamente ce intervin în funcţionalitatea reprezentărilor culturale despre străini.

Principii şi metode ce pregătesc întâlnirea cu alteritatea Dezvoltarea psihologică a individului joacă un rol decisiv în relaţia cu alteritatea. Aptitudinea de a înţelege o cultură străină apare după ce s-a format capacitatea etnocentrică de a înţelege propria identitate naţională şi culturală şi se dezvoltă diferit de la un individ la altul. Procesul de învăţare conduce inevitabil la comparare. Compararea trebuie luată ca bază pentru a reduce distorsiunile, a relativiza valorile şi a revela dimensiunea specific culturală. Modificarea prejudecăţilor este un proces dificil de evaluat. Dezvoltarea stereotipurilor are ca punct de plecare nevoia fiecărui grup social de a-şi stabili identitatea şi a-şi defini coeziunea cu cei ce formează acelaşi grup. Stereotipurile naţionale şi etnice sunt deosebit de puternice. Acestea nu sunt demontate decât dacă intervine o experienţă pozitivă a individului confruntat cu alteritatea. Cunoaşterea alterităţii culturale se face în primul rând sub formă de învăţare cognitivă şi dezvoltarea capacităţilor analitice. Analiza reprezentărilor culturale se realizează cel mai bine în mediu informal prin anchete de teren, vizite şi imersiuni în mediul cultural respectiv. Analiza trebuie să înglobeze o reflexie metodologică, metode de descoperire şi de analiză proprii observării diferenţei. Acestea sunt aspecte în acelaşi timp cognitive şi afective ce duc, în final, la o reevaluare a poziţiei faţă de propria cultură, la o relativizare a punctului de vedere asupra propriei identităţi şi culturi. Aceasta implică o responsabilitate etică a factorilor de educaţie şcolară şi non-şcolară.

Studiu de caz: experienţa CEJ (Centres Européens de la Jeunesse) (apud “Apprendre une langue différemment” Conseil de l` Europe, 1997, cap. “30 années d` experience du CEJ”). CEJ au luat fiinţă în 1966 ca iniţiativă de a promova legătura între tineri, învăţarea interculturală şi lingvistică ca o condiţie a unei cetăţenii europene active. Concret, este vorba despre stagii de limbă pentru tineret, pentru responsabilii organizaţiilor de tineret din întreaga Europă. Ele sunt organizate de Consiliul Europei şi Direcţia pentru Tineret a CE. CEJ au ajuns să coopereze cu organizaţii de tineret non-guvernamentale (OINGJ) din toate ţările, fiind astăzi o organizaţie pan-europeană. În 1995 s-a creat Centrul European de Tineret de la Budapesta. Până în 1996 s-au organizat 185 de stagii. Acestea durează 3-4 săptămâni şi sunt organizate în ţările a căror limbă vor să o înveţe cursanţii. Obiectivele stagiilor: ✓ A permite participanţilor să ia parte activ la activitatea internaţională a tineretului; ✓ Să înveţe sau să perfecţioneze o limbă într-un grup multicultural şi astfel să pună în practică o comunicare şi o conştiinţă interculturale; ✓ Să descopere şi să compare diversitatea publicului participant, a activităţilor şi practicilor organizaţiilor internaţionale de tineret; ✓ Să înveţe să cunoască şi să evalueze împreună cu ceilalţi realităţile sociale, culturale, politice şi economice ale ţării sau oraşului gazdă; ✓ Stagiile au drept obiectiv de a dezvolta cunoştinţe şi competenţe într-un sector informal al educaţiei, fără a impune noţiuni şi idei; ✓ Învăţarea interculturală a fost organizată întotdeauna implicit în stagiile CEJ, având în vedere natura participanţilor. Deci, învăţarea interculturală constituie filozofia de bază a stagiilor de limbă ale CEJ.
Abordarea interculturală se face pragmatic, în context “real”, alături de informaţii culturale: sisteme parlamentare, juridice, educative, organizarea muncii, obiceiuri cotidiene, etc. Se adaugă vizite în comunităţile etnice, participarea la slujbe religioase, întâlniri cu membrii unor grupuri politice, sejururi în familii locale, etc. A trăi realitatea este un aspect important al învăţării interculturale.

Studiu de caz: Programe europene.

Programul LINGUA. Este un exemplu de program european de mobilitate şi cooperare. Programul LINGUA votat în 1989 de către Consiliul Europei are ca obiective să amelioreze competenţele de limbi străine ale cetăţenilor europeni, în acelaşi timp cu dezvoltarea cunoştinţelor socio-culturale asupra ţărilor din CE. Ca şi celelalte programe europene de educaţie şi formare (COMETT şi ERASMUS, adoptate în 1997) LINGUA are ca scop să contribuie la formarea “identităţii europene”. Pot beneficia de un program LINGUA: ✓ Profesorii de limbi străine prin stagii de limbă; ✓ Studenţii ce studiază limbi străine prin stagii de formare iniţială de minimum 3 luni; ✓ Organizaţiile profesionale şi instituţiile de formare continuă ce au programe de dezvoltare a capacităţilor lingvistice ale muncitorilor; ✓ Tineri specialişti din diverse domenii încurajaţi să participe la programe de schimburi pe bază de proiecte pedagogice; ✓ Profesori ce beneficiază de schimburi de informaţii pentru inovaţii metodologice în predarea limbilor străine.

Încercări de soluţionare a conflictelor generate de multiculturalism

Epoca contemporană aduce în discuţia politică problema democraţiilor de tip parlamentar şi modul în care acestea reuşesc să asigure reprezentativitatea egală şi proporţională a cetăţenilor în instituţiile puterii de stat în scopul asigurării egalităţii depline a acestora şi a libertăţii lor morale, în condiţiile în care instituţiile de stat ca reprezentante ale majorităţii cetăţenilor, fac abstracţie de identitatea şi apartenenţa lor culturală diversă. Libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la educaţie, la asistenţă sanitară, egalitatea şanselor economice, dreptul la libera exprimare, etc., sunt asigurate, în cele mai multe cazuri, prin voinţa comunităţii majoritare, aceasta reprezentând cel mai adesea majoritatea etnoculturală.
În practica politică, un exemplu de încercare a acestei probleme a reprezentat-o participarea reprezentanţilor etniei maghiare la guvernarea dintre 1996-2000 şi rolul în continuare activ al UDMR pe scena politică românească în ideea găsirii unor soluţii instituţionalizate de rezolvare a conflictelor etnice. S-a văzut însă, că, în ciuda progreselor incontestabile înregistrate, „între nivelul de aşteptări ale minorităţii şi disponibilităţile majorităţii de a accepta instituţionalizarea drepturilor minoritare există încă discrepanţe” (L. Salat, op. cit. p.9).
Sunt readuse astfel în actualitate probleme ce au marcat dezbaterea filozofică şi politică în momentul constituirii democraţiei americane. Este oare democraţia reprezentativă posibilă în ţări cu o mare diversitate etnoculturală? Pot asigura adunările legislative şi guvernele ce rezultă în urma sufragiului universal egalitatea reală a tuturor cetăţenilor în societăţile caracterizate printr-o mare diversitate etnoculturală? Aceste probleme se regăsesc în scrierile lui James Madison, care, în eseul The Federalism No. 10, din 1787 încerca să rezolve dilema dacă o ţară precum Statele Unite, alcătuită din mai multe grupuri cu interese diverse, putea să rezolve problema printr-o guvernare unică. Madison ajunge la concluzia că numai o republică federală, cu o constituţie unică, poate permite diferitelor grupuri să fie reprezentate echitabil în instituţiile statului, fără ca vreunul din aceste grupuri de interese să poată exercita presiuni asupra celorlalte.
În 1801, Thomas Jefferson, al treilea preşedinte ales al Statelor Unite, în discursul său inaugural reitera ideea că “doar prin asigurarea condiţiilor în care oamenii se pot bucura de libertatea neîngrădită de a fi diferiţi (…) poate prospera o societate democratică.” (L. Salad, op. cit., p. 11)
Alexis de Tocqueville, în monumentala sa lucrare despre democraţia americană, Democracy in America, vol. I, 1835, vol. II, 1840, este preocupat de viitorul democraţiei ce se îndrepta spre un ideal egalitar nivelator. El vedea în această “tiranie a majorităţii” germenii unei noi forme de tiranie, cea a unei guvernări centralizate şi omniprezente care ar putea ajunge în final la negarea libertăţii.
John Stuart Mill, părintele liberalismului englez, în lucrarea Considerations on Representative Government din 1861, este şi el de părere că existenţa în acelaşi stat a unor cetăţeni de naţionalităţi diferite şi care vorbesc limbi diferite va fi sursa unor conflicte în aceste ţări în condiţiile unei guvernări unitare, reprezentantă a majorităţii.
Aceste opinii, ignorate în perioada de ascensiune a statelor naţionale, revin în actualitate din două cauze majore: pe de o parte procesul de integrare europeană, pe de altă parte căderea sistemelor totalitare pe plan mondial. În primul caz, este vorba despre discrepanţele care pot apărea între interesele diferitelor comunităţi şi gradul lor de reprezentare în instituţiile europene; în cel de al doilea, interesele diferitelor grupuri etnoculturale vin în contradicţie cu interesele de consolidare, de către guverne, a democraţiilor nou înfiripate în locul regimurilor totalitare.

Abordări teoretice ale conflictelor etnopolitice

S-a constatat în ultimele patru decenii o creştere semnificativă a numărului de revendicări ale unor grupuri etnoculturale care îşi revendică recunoaşterea oficială a identităţii şi respectarea drepturilor ce decurg din aceasta. O cercetare complexă, proiectul Minorities at Risk, iniţiată de Ted Robert Gurr şi Barbara Harff la Universitatea din Maryland, SUA, (citată de L. Salad) începută în 1988 şi actualizată periodic, identifică 233 de grupuri etnoculturale în lume, semnificative ca dimensiuni şi supuse discriminării ce s-au mobilizat din aceste cauze. Din aceste cazuri, 74 se găseau în Africa, 43 în Asia, 32 în ţările fostei URSS, 31 în Orientul Apropiat, 29 în America de Sud şi 24 în ţările occidentale cu democraţii avansate. Ca populaţie, acete grupuri însumează peste 900 milioane de oameni, aproximativ o şesime din populaţia globului din acea perioadă. Din aceste conflicte, 49 au degenerat în conflicte comunitare prelungite, dintre care 16 în Asia, 12 în Africa, 11 în Orientul Mijlociu, 8 în democraţiile occidentale şi câte unui în America de Sud şi ţările fostului Bloc Sovietic. Aceste conflicte au provocat moartea a cel puţin 4 milioane de persoane. Numai în 1993, au fost înregistrate două sute de mii de victime şi 42 de milioane de refugiaţi datorită escaladării conflictelor şi persecuţiilor etnopolitice. În 1996, studiul citat vorbeşte de 268 de comunităţi mobilizate etnopolitic, dintre care aproximativ 100 au fost implicate, între 1945-1990 în conflicte violente. În 1996, cel puţin 40 de conflicte erau în toi.
Printre factorii generatori de conflicte identificaţi de către autori se numără consensul dominant în teoria relaţiilor internaţionale, referitor la suveranitatea statului naţional şi la inviolabilitatea graniţelor existente. Al doilea factor, care se referă la statele foste colonii, este trasarea graniţelor acestor state conform intereselor zonelor de influenţă ale marilor puteri, neglijându-se flagrant caracteristicile demografice şi culturale ale comunităţilor respective, sursă de atrocităţi şi conflicte etnice în dorinţa făuririi unor state naţionale. Printre cauzele identificate de aceiaşi autori se numără lacunele din dreptul internaţional şi – uneori – neimplicarea comunităţii internaţionale în soluţionarea unor conflicte etnice generatoare de acte violente.
Conflictele etnoetnice au început să fie studiate teoretic relativ târziu. Printre primele lucrări de referinţă în domeniu, poate fi considerată lucrarea Ethnic Groups in Conflict, publicată în 1985 de Donald L. Horowitz, considerată de specialişti o primă sinteză deschizătoare de drumuri şi termen de referinţă pentru cercetările ulterioare. În opinia lui Horowitz, notorietatea de care se bucură conflictul etnic în lumea modernă poate fi pusă pe seama a cel puţin trei evoluţii în sistemul relaţiilor internaţionale.
Prima este răspândirea, în mai multe etape, a doctrinei autodeterminării naţionale. Avându-şi originea în principiul suveranităţii populare al secolului al XVIII-lea, doctrina a jucat un rol hotărâtor în fundamentarea naţionalismelor din secolul următor, a oferit ideologia unificării Germaniei şi Italiei, a dezmembrat imperii şi a contribuit la redefinirea graniţelor din Europa Centrală şi de Est. După cel de-al doilea război mondial, ea a revenit în atenţie în cursul procesului de decolonizare din Africa şi Asia. Acest principiu, deşi cel mai adesea a corespuns unor necesităţi istorice, aplicarea lui s-a oprit adesea la păstrarea graniţelor vechi, fără a ţine cont de structura adânc divizată a acestor societăţi. În opinia lui Horowitz, exercitarea autodeterminării naţionale în procesul de decolonizare a avut reverberaţii inclusiv în Europa Occidentală şi în America de Nord. Acordarea suveranităţii fostelor colonii belgiene Zair, Rwanda şi Burundi a contribbuit la mişcarea autonomistă flamandă în Belgia; emanciparea popoarelor africane a jucat un rol important în mişcăriloe din Statele Unite împotriva discriminării rasiale, ca şi în mobilizarea comunităţii francofone în Quebec.
Răspândirea pe scară largă a ideologiei egalitare a contribuit, în opinia lui Horowitz, la multiplicarea situaţiilor de conflict etnopolitic. Propagarea normelor egalităţii şi echităţii au avut ca efect refuzul subordonării etnice ca un lucru nelegitim, precum şi răspândirea tendinţei de comparare a situaţiei propriului grup etnic cu situaţia celor învecinate. Aceste comparaţii au scos la iveală dezavantajele unor grupuri, devenind sursă de conflict etnic.
Sistemul statal existent, originar în feudalismul european şi în sistemul colonial, joacă şi el un rol important, oferind practic cadrul de desfăşurare a conflictelor etnopolitice. Preocupările pentru acapararea şi menţinerea controlului în stat şi excluderea de la acest exerciţiu a tuturor rivalilor, generează adesea conflictul etnic.
Horowitz consideră că o teorie generală a conflictului etnic trebuie să depăşească teoriile reducţioniste ce încearcă să explice conflictele prin accentuarea rolului modernizării, al intereselor economice sau al pluralismului cultural.
Teoria modernizării susţine că fenomenul conflictului etnic este produsul colateral al modernizării. S-ar părea că indivizii implicaţi în procesele economice şi politice ale modernizării sunt mai predispuşi la conflicte, nu din cauza diferenţelor ce îi caracterizează, ci tocmai datorită faptului că ei devin din ce în ce mai asemănători: doresc aceleaşi lucruri, au ambiţii identice, urmăresc obiective similare. (L. Salat, p.25).
Teoriile ce pun accentul pe interesele economice fac parte din categoria explicaţiilor materialiste. Acestea au mai multe variante, unele echivalând ameninţarea cu conflictele etnice cu o manipulare a elitelor în vederea deturnării atenţiei opiniei publice de la adversarul real, altele susţinând că etnicitatea este o expresie fidelă a intereselor economice de grup, iar altele accentuând rolul intereselor economice incompatibile ale unor “minorităţi antreprenoriale” şi ale “societăţii gazdă”.(op. cit., p. 25)
O societate caracterizată prin pluralism cultural este lipsită de valori împărtăşite în comun, divergenţele culturale sunt dominante, iar contactele dintre membrii diferitelor comunităţi se reduc la relaţii şi schimburi economice.
Pentru argumentarea teoriei sale, Horowitz realizează peste 150 studii de caz asupra unor zone de conflict etnic din ţări postcoloniale din Africa, Asia şi Caraibe. El studiază importanţa apartenenţei de grup şi afilierii etnice. Analiza aduce în discuţie, ca surse potenţiale de conflict, mecanismele psihologiei colective de comparare a stării comunităţii rivale, împreună cu politicile de dominare şi mecanismele de legitimare a ideologiei de grup; sistemele electorale şi locul partidelor etnice în viaţa politică; rolul şi şansele coaliţiilor multietnice şi al alianţelor politice; paradigmele militarizării conflictelor şi evoluţia acestora.

Modalităţi de gestionare a conflictelor etnopolitice

Vom lua în discuţie principalele modalităţi de gestionare a conflictelor etnopolitice identificate şi analizate de autorii canadieni John McGarry şi Brendan O`Leary, în lucrarea The Politics of Ethnic Conflict Regulation. Case studies of Protracted Ethnic Conflicts, Routledge, London – New-York, 1993, citată în lucrarea lui L. Salad. Lucrarea autorilor canadieni se sprijină pe studii de caz dedicate situaţiilor din Canada, câteva state din fosta Uniune Sovietică, India, Malaezia, Irlanda de Nord, Burundi, Iugoslavia, Spania, Africa de Sud, Insulele Fiji şi Belgia. Autorii identifică două mari categorii de proceduri de soluţionare a conflictelor. Prima categorie cuprinde metode de soluţionare prin desfiinţarea principalei cauze a acestora, şi anume diferenţele etnoculturale. Aceste metode sunt genocidul, expulzările, schimburile forţate de populaţie, asimilarea şi secesiunea în numele autodeterminării naţionale. A doua categorie include proceduri de gestionare a crizei, prin care se încearcă asigurarea persistenţei diferenţelor etnoculturale. Acestea sunt: controlul hegemonic exercitat asupra situaţiei conflictuale, arbitrajul sau intervenţia internaţională, cantonizarea sau federalizarea şi divizarea puterii sau modelul consociaţional. Ne vom ocupa pe r\nd de fiecare dintre acestea.

Genocidul

Genocidul înseamnă “exterminarea metodică a unei etnii (…) prin execuţii în masă sau, în mod indirect, prin desfiinţarea condiţiilor care fac imposibilă reproducerea biologică şi socială a comunităţii respective” ( J. McGarry, B. O`Leary, The Politics of Ethnic Conflict Regulation, p. 6). În istorie aflăm numeroase exemple de genocid, în Imperiul Otoman, Rusia Ţaristă, cucerirea Americii, etc. În secolul XX, asistăm la tragediile provocate de nazişti dar şi de stalinişti. Alte exemple: situaţia popoarelor mici ale fostei Uniuni Sovietice, musulmanii din Cambodgea, kurzii din Iran şi Irak, indienii ache din Paraguay, musulmanii birmanezi, chinezii din indonezia, triburi din Uganda, etc. exemplele istorice îi duc pe autori la concluzia că genocidele s-au produs îndeosebi în cadrul imperiilor, în perioada naşterii şi consolidării lor, respectiv în perioada crizelor şi prăbuşirii lor. Un alt pretext pentru genocid îl oferă inexistenţa unui stat independent al comunităţii etnoculturale numeroase pe teritoriul unui stat naţional. Este cazul evreilor, al armenilor sau al ţiganilor.
Un alt factor care poate degenera spre genocid este perceperea de către putere a unei minorităţi ca fiind o ameninţare, caz în care puterea se mobilizează pentru a anihila această minoritate. Un exemplu ar fi faptele khmerilor roşii din Cambodgea.
Pentru justificarea genocidului este nevoie de un sistem de idei sau de o ideologie corespunzătoare. Argumentele prin care se încearcă încurajarea unor astfel de tendinţe, justificarea măsurilor care urmează să fie luate şi motivarea executanţilor gravitează de obicei în jurul ameninţării reprezentate de minoritate la adresa structurii statale respective sau privitor la scopurile puterii politice.
Genocidul nu este corelat neapărat cu naţionalismul. De multe ori manifestările genocide se bazează pe concepţii rasiste. Se poate întâmpla ca genocidul să nu fie pregătit de nici o ideologie, el fiind o reacţie instrumentală a unei colectivităţi faţă de alta. Astfel s-ar explica reacţiile cuceritorilor Americii. Alte evenimente, cum ar fi cele din Iugoslavia, sunt motivate de memoria colectivă ce nu poate uita atrocităţi mai vechi, produse de ambele părţi în timpul celui de-al doilea război mondial.
De obicei genocidurile nu îşi ating scopul. Ele marchează însă comunităţi întregi, fiind apoi exploatate în discursurile naţionaliste ale unor grupuri etnice.

Expulzări, deportări şi schimburi forţate de populaţie

Aceste metode au fost folosite de guvernele imperiilor sau ale unor state multinaţionale în scopul consolidării lor. Ele sunt aplicate mai ales după războaiele între state sau în războaiele civile, cum a fost cazul Rusiei Ţariste sau al Imperiului Otoman, sau al minorităţilor germane şi maghiare în Cehoslovacia după cel de-al doilea război mondial. Miloşevici a încercat şi el folosirea acestor mijloace în ideea formării Serbiei Mari. Evacuările şi schimburile de populaţie pot fi considerate forţate dacă nu se bazează pe o înţelegere bilaterală anterioară între părţi, ca în cazul separării sau secesiunii convenite de comun acord (ex. înţelegerea turco-greacă după cel de-al doilea război mondial sau schimburiloe de populaţie între Ungaria şi Cehoslovacia din 1946, efectuate pe baza unei înţelegeri scrise. Alte schimburi consensuale nu s-au bazat pe înţelegeri scrise, cum a fost cazul din Cipru în anii 1974-1975). Există şi cazuri, cum ar fi acţiunile sârbilor din 1992-1995, când metoda purificării etnice a fost folosită ca instrument pentru a împiedica orice posibilitate de revendicare teritorială. s-a constatat că nici aceste metode, ca şi genocidul, nu pot rezolva problemele multietnice, ci duc la agravarea lor.

Secesiune şi autodeterminare

În timp ce genocidul şi deportările nu pot fi admise într-o societate democratică, secesiunea este o modalitate de gestionare a conflictelor care poate fi pusă în acord cu ideile democratice. Dacă ea se produce în urma unei înţelegeri bilaterale şi părţile implicate ajung la un consens privind condiţiile în care se poate realiza secesiunea, atunci aceasta poate oferi câteodată o rezolvare a conflictelor comunitare prelungite. Dacă secesiunea nu a fost însă consensuală, ea poate deveni cauză a războiului civil. Conform lui NcGarry şi O`Leary, în perioada 1948-1991, poate fi considerată o secesiune reuşită cea din Bangladesh sau cazuri din fostelor colonii. După destrămarea comunismului, putem considera drept secesiuni reuşite cazul Etiopiei, al fostei Uniuni Sovietice sau al Cehoslovaciei. Tot mişcări secesioniste sau semisecesioniste pot fi considerate situaţiile Quebecului în Canada, mişcările bascilor, scoţienilor, galezilor, corsicanilor, lombarzilor, în Europa Occidentală, situaţia din Nagorno-Karabakh în Azerbaidjan, Crimeea în Ucraina, Republica Transnistria în Moldova, Kurzii în Irak şi Turcia, etc.
Cauzele secesiunii sunt în general complexe. Ele apar cel mai adesea la sfârşitul unor războaie sau în momentele de decădere a unor imperii. În toate cazurile, este nevoie de acordul comunităţii internaţionale a statelor: în lipsa acestuia, teritoriul sau comunitatea care aspiră la statalitate nu are şanse de reuşită. (L. Salat, p. 57).
Printre cauzele cele mai frecvente ale mişcărilor secesioniste se numără discriminarea etnoculturală, teama de asimilare,, de pierdere a culturii proprii, interesele individuale ale unor elite etnopolitice şi, uneori, calcule pragmatice, conform cărora noul stat ar putea asigura un nivel de trai mai bun şi o libertate politică mai mare.
Un argument adesea adus în discuţie de către mişcările secesioniste este dreptul popoarelor la autodeterminare. Începând cu anii 90, când un nou val de democratizare a cuprins statele Europei, problematica secesiunii şi a autodeterminării revine în atenţie, fiind considerată ca una din soluţiile posibile de soluţionare a conflictelor multietnice. În acest sens, menţionăm şi Memorandumul Comitetului Afacerilor Politice din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a fost redactat cu sprijinul Centrului pentru Drepturile Omului de la Bucureşti, sub coordonarea lui Adrian Severin.
Integrare şi/sau asimilare
Integrarea sau asimilarea încearcă să gestioneze deosebirile etnoculturale care devin izvorul conflictelor etnopolitice prin dizolvarea lor într-o identitate corporativă comună, incluzând membrii tuturor comunităţilor care convieţuiesc într-un spaţiu comun de existenţă, sau în cadrul aceleiaşi comunităţi politice.
Este destul de greu să se stabilească o distincţie între integrare şi asimilare. După McGarry şi O`Leary, scopul integrării este o identitate comună supraetnică, axată pe conceptul de cetăţenie (civic identity), în timp ce scopul asimilării este generalizarea caracteristicilor preponderente ale identităţii dominante (cazul Franţei, de exemplu) sau a unei identităţi construite în mod artificial (de exemplu, naţiunea iugoslavă sau sovietică). În practică însă, şi cele mai clare tendinţe de asimilare se dovedesc integraţioniste, iar minorităţile tind să perceapă orice tendinţă de integrare ca fiind asimilaţionistă.
Adepţii integraţionismului şi ai asimilării militează pentru şcoli în care să înveţe împreună copii din diferite comunităţi, pentru folosirea unei limbi comune, pentru politici sociale echitabile, pentru a preveni astfel segregarea comunităţilor; sunt încurajaate căsătoriile mixte, ca un indicator al asimilării. Ei pun accent pe drepturile individuale ale omului şi evită discutarea problemelor comunităţii în ansamblu.
Ca exemple de integrare benevolă, un exemplu este succesul modelului “melting pot” din SUA sau politicile integraţioniste din Canada şi Australia. Aceasta se explică prin dorinţa imigranţilor din aceste ţări de a-şi însuşi modul de viaţă respectiv, cu toate avantajele ce decurgeau de aici. În acest caz, insistarea pe identitatea de origine nu ar fi făcut decât să le frâneze atingerea scopurilor pe care şi le propuseseră.
O altă situaţie este cea în care prin integrare, anumite grupuri fac corp comun împotriva unui inamic comun. Este cazul albilor de diferite naţionalităţi în Africa de Sud, încercarea guvernelor ce s-au succedat în israel de a-I apropia pe sefarzi de aşchenazi pentru a se opune palestinienilor, favorizarea şi atragerea unor vorbitori de limbă engleză în Quebec în secolul al XIX-lea când se afla sub guvernare engleză şi, din contră, atragerea spre Quebec astăzi a vorbitorilor de limba franceză.
În cazul în care presiunea asimilaţionistă este de durată şi se exercită prin forţă asupra unor comunităţi indigene, ea poate degenera în conflicte etnice. Dacă politicile integraţioniste nu vizează indivizi ce aderă de bună voie la noua identitate abandonându-şi identitatea originară (ca de exemplu imigranţii voluntari), ele devin sursă de conflict. Soluţia ar fi deci căutarea unor modalităţi de convieţuire paşnică între diferite comunităţi etnoculturale, cu respectarea identităţii fiecăreia.

Controlul hegemonic

În acest caz, puterea este deţinută de comunitatea etnică dominantă (nu neapărat şi cea mai numeroasă), care exercită un control absolut asupra forţelor de ordine şi militare şi, implicit, asupra societăţii în ansamblu, împiedicând astfel formularea în public a problemelor şi revendicărilor care stau la baza conflictelor etnopolitice. Uneori, transformările democratice ce garantează drepturile individuale ale cetăţenilor, pot duce la activarea naţionalismului în ţări scăpate de sub regimuri hegemonice. Este cazul Spaniei postfranchisă, a Europei Centrale şi de Est şi a ţărilor din ex-URSS după căderea comunismului.
Pe de altă parte, putem descoperi forme deghizate de hegemonie a unei minorităţi ce asigură funcţionarea unei democraţii, de la care este exclusă însă marea majoritate a populaţiei, cum s-a întâmplat în perioada apertheid-ului în Africa de Sud, sau dominaţia minorităţii sârbe în Kosovo. Există şi situaţia în care regimuri ce respectă principiul voinţei majorităţii într-o democraţie parlamentară, ajung la dominaţie hegemonică prin ignorarea voinţei minorităţilor etnice, mai ales dacă acestea sunt numeroase şi divizate între ele. Este acea formă de dominaţie pe care Tocqueville a numit-o “tirania majorităţii” (apud L. Salat, p. 63).

Arbitrajul

Conceptul este des întâlnit în teoria relaţiilor internaţionale. Utilizarea arbitrajului se întâlneşte încă din Grecia antică. În Evul Mediu, Papa eta adesea pus în situaţii de arbitraj. În 1907 a fost adoptată Convenţia de la Haga pentru aplanarea paşnică a disputelor internaţionale, care serveşte ca instrument de bază al arbitrajului în dreptul internaţional. În textul convenţiei se precizează: ”Arbitrajul internaţional are ca obiect aplanarea disputelor dintre state, cu respectarea legii, prin implicarea arbitrilor aleşi” trebuie să se facă distincţia între arbitraj, intervenţie militară în forţă pentru rezolvarea unor conflicte şi rolul de mediator. McLarry şi O`Leary sunt de părere că intervenţia unui stat într-o situaţie conflictuală nu este admisă ca arbitraj decât în cazul în care demersurile acestuia se caracterizează printr-o neutralitate totală. Nu se poate admite acest rol pentru un stat care urmăreşte propriile sale interese în conflictul respectiv, chiar dacă intervenţia reuşeşte să stabilizeze situaţia.
Există o delimitare strictă şi între rolul de arbitru şi cel de mediator: dacă primul are un rol activ în aplanarea stării de conflict şi se implică în mod direct în procesul de luare a deciziei, cel de-al doilea are rolul de a pregăti decizia de soluţionare a conflictului. Succesul arbitrajului depinde de măsura în care persoana sau instituţia care şi-a asumat acest rol reuşeşte să câştige încrederea celor implicaţi în conflict. În demersurile sale, arbitrul trebuie să pună accentul pe interesele comune ale părţilor, să scoată la iveală aceste interese, să asigure respectarea regulilor acceptate de părţi în relaţiile dintre ele şi să-şi păstreze influenţa asupra elitelor politice ale comunităţii respective, asigurând colaborarea acestora în timpul tratativelor, deoarece, se ştie că elitele politice au de multe ori interese în radicalizarea conflictelor. Mulţi analişti politici consideră că regula neutralităţii absolute nu a fost respectată în multe arbitraje internaţionale, de exemplu, în cazul intervenţiei Siriei în Liban, a URSS în Nagorno-Karaback, a SUA în Orientul Mijlociu.
McGarry şi o`Leary fac distincţia între arbitrajul intern şi arbitrajul extern. În arbitrajul intern, la fel ca şi în cel internaţional, rolul de arbitru poate fi asumat de o persoană respectată sau de o instituţie cu autoritate din ţara respectivă. Personalitatea care îşi asumă sarcina de arbitru nu trebuie să fie membru al nici uneia dintre comunităţile etnice aflate în conflict, sau trebuie să ăşi înfrângă sentimentul de loialitate etnică (exemplu, Tito în cazul Iugoslaviei). Arbitrajul extern – internaţional – este necesar atunci când s-au epuizat toate căile interne de soluţionare a conflictului. Implicarea externă poate fi unilaterală (când rolul arbitrului este jucat de o singură ţară sau un singur factor internaţional), bilaterală sau poate fi rezultatul unei colaborări mai largi (implicarea forţelor ONU în conflictele din Cipru, Orientul Mijlociu, Namibia, Bosnia, implicarea NATO în războiul din Golf sau Kosovo.) aceste intervenţii sunt necesare atunci când prelungirea conflictului poate periclita pacea şi securitatea internaţională sau când sunt afectate interesele unui număr important de state.
Deciziile arbitrajelor bilaterale se concretizează de regulă prin convenţii semnate de părţi referitor la viitorul teritoriului sau al comunităţii care a generat conflictul. Exemplu de astfel de convenţii: cele semnate între guvernul italian şi cel austriac privind reglementarea situaţiei populaţiei germane din Tirolul de Sud, în 1947, ca parte a păcii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi în 1969, ca urmare a implicării ONU; convenţia dintre Suedia şi Finlanda privind autonomia locuitorilor suedezi din insula Aland, teritoriu finlandez, etc.
Rolul arbitrajelor este de a încerca să impună convenţii durabile, semnate şi respectate de părţile implicate, care stipulează modalităţi de gestionare a crizei pe termen lung. Soluţiile propuse sunt, de cele mai multe ori, secesiunea, federalizarea, împărţirea puterilor în stat sau chiar integrarea populaţiilor rebele, prin procedee acceptate de ambele părţi.
Cantonizarea şi/sau federalizarea, forme de autonomie, devoluţia
Cantonizarea este principiul conform căruia deciziile politice nu trebuie luate la un nivel mai înalt decât este nevoie…La nivelul politicii sociale europene, principiul are ca efect limitarea oricărui corp supranaţional, deciziile fiind luate la nivelul cel mai de jos posibil (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 627-628). Trecerea la sistemul cantonal în cazul unui stat pe teritoriul căruia convieţuiesc mai multe comunităţi etnoculturale înseamnă practic împărţirea teritoriului acestuia în subunităţi politice, investite cu putere politică, care devin astfel posesoarele unei suveranităţi limitate.(l. Salat, op.cit. p. 67). Subunităţile politice, numite cantoane, sunt delimitate după criteriul omogeneităţii etnice, pentru ca guvernarea să aparţină comunităţii etnice majoritare. Cantonizarea nu reprezintă o delimitare pur administrativă, ci are ca trăsătură de bază tocmai recunoaşterea specificului şi deosebirilor etnoculturale ca bază a dialogului cu guvernul central. Cantonizarea se face pe baza acordului părţilor interne şi are ca scop disocierea conflictului în componentele sale, aceasta permiţând gestionarea lui.
Dificultatea cea mai mare în acest tip de soluţie o reprezintă acordul privind stabilirea graniţelor interne şi competenţele acordate de către guvernul central subunităţilor teritoriale. Avantajul este reversibilitatea procesului prin posibilitatea guvernului central de a aplica amendamente şi modificări în funcţionarea cantoanelor, dacă se constată deficienţe. Exemplul clasic şi acceptat ca atare de cantonizare este Elveţia. Unii analişti consideră şi autonomizarea regiunilor din Spania tot ca o cantonizare. Soluţii asemănătoare ar putea adopta şi guvernul canadian.
Federalizarea se poate aplica doar în cazul în care delimitarea graniţelor poate urma repartiţia etnică a populaţiei, aceasta fiind repartizată relativ omogen în configuraţia statului. Este cazul Belgiei sau Canadei. Modelul federal nu se aplică în cazul unor comunităţi etnice care trăiesc dispersat, nici în cazul comunităţilor compacte dar mult inferioare numeric faţă de numărul restului populaţiei. Este cazul negrilor sau a populaţiilor băştinaşe din SUA, al indigenilor din Canada sau Australia. Subunităţile sistemelor federale sunt în general mult mai mari decât cantoanele; ele au o constituţie scrisă şi un parlament regional. Statul federal nu asigură în toate cazurile stabilitatea. Existenţa graniţelor interne este de multe ori un factor de conflict ce poate genera mişcări secesioniste sau chiar războaie civile, atunci când deciziile guvernului federal sau anumite modalităţi de împărţire a puterilor nu sunt acceptate de toate părţile. Un fenomen ce apare frecvent în statele federale este criza constituţională, generată de necesitatea adaptării permanente a normelor convieţuirii comunităţilor etnice la schimbarea condiţiilor.
O formă intermediară între cantonizare şi federalizare este autonomia asigurată de unele state non-federale care au pe teritoriul lor minorităţi protejate prin arbitraj internaţional. Ca exemple, cazul Tirolului de Sud, populaţia din insula Aland, insulele Filipine şi Fiji, Groenlanda, India, Irak, China, Lituania, etc.
Devoluţia (transmiterea unui bun, al unui drept) este o modalitate de gestionare a conflictelor etnice ce poate da rezultate dacă este aplicată în mod abil şi în timp util. Horowitz arată că diferenţa de bază dintre regiunile sau statele federale şi regiunile investite cu puteri locale prin devoluţie constă în faptul că, în timp ce primele au o suveranitate limitată, cele din urmă nu au nici o suveranitate, puterile lor derivând în totalitate de la autoritatea centrală a statului. (L. Salat, op. cit. p. 69)

Consocializarea sau împărţirea puterilor

Modelul consocializării porneşte de la acceptarea pluralismului etnic ca stare de fapt, scopul lui fiind înfiinţarea unui sistem instituţional capabil să asigure păstrarea identităţii şi a culturii pentru fiecare dintre membrii comunităţilor etnice respective, în mod simultan cu afirmarea deplină a libertăţilor şi drepturilor individuale. Termenul de consocializare a fost consacrat de Arend Lijphart (Demcracy in Plural Societies. A comparative Explotation, Yale Univerity Press, Ney Haven-Londra, 1979). Esenţa modelului este următoarea: ”Într-o democraţie consociaţională, tendinţele centrifuge caracteristice unei societăţi plurale sunt contracarate prin atitudinile şi comportamentul cooperant ale conducătorilor diferitelor segmente ale populaţiei. Cooperarea elitelor este caracteristica primordial distinctivă a unei democraţii consociaţionale.” (op. cit. ,p.1, apud l. Salat, p. 70).
Reuşita unui astfel de sistem depinde de patru factori: 1. existenţa unei coaliţii mari, care să cuprindă reprezentanţii fiecărui segment al societăţii divizate; 2. asigurarea reprezentării proporţionale în instituţiile statului, accesul egal la locurile de muncă şi asigurarea accesului la o cotă parte din bugetul de stat în sectorul public şi în sfera publică; 3. autonomia comunitară, care permite autoguvernarea comunităţii etnice în fiecare domeniu ce are o însemnătate aparte pentru minoritate; 4. dreptul de veto al minorităţilor asigurat prin constituţie.
Aplicarea acestui model s-a încercat în Liban între 1943 şi 1975, în Malaezia între 1955 şi 1969, în insulele Fiji între 1970 şi 1987. încercări eşuate au avut loc în Cipru şi Irlanda de Nord. Sistemul se dovedeşte deosebit de labil, mai ales în zonele unde este nevoie de o gestionare a conflictelor. De cele mai multe ori una din etnii are tendinţa de a asimila cetăţenii aparţinând altor comunităţi etnice. Elitele politice aparţinând diferitelor etnii trebuie să se bucure de o încredere nelimitată din partea acestora, în caz contrar apărând riscul unor acuzaţii de trădare a interesului comunităţii etnice din care fac parte. În baza acestor considerente, McGarry şi O`Leary ajung la concluzia că “procedeele consociaţionalităţii pot juca un rol în aplanarea conflictelor de natură ideologică, religioasă, lingvistică sau etnică, în cazurile în care aceste conflicte nu au devenit ele însele baza unor identităţi naţionale distincte. Modelul poate fi aplicat cu succes doar în cazul societăţilor care nu sunt puternic divizate”. (op. cit., p. 37, apud L. Salat, p 71)

Teme de tutorat – Rolul mass-media în România contemporană
Anexa 1
Activităţi complementare Activitatea 1: Unu egal cu unu
Teme abordate: ➢ Identitate personală ➢ Calităţi ale fiinţei umane ➢ Suntem toţi diferiţi, toţi egali
Obiective:
➢ A învăţa să te cunoşti şi a ne accepta reciproc în cadrul grupului; ➢ A arăta că suntem fiecare diferiţi; ➢ A arăta că suntem toţi egali; ➢ A reflecta la modul în care se constuie identitatea. Derularea activităţii:
Fiecare participant să caute un partener cu care să identifice trei trăsături comune: ✓ Ceva ce resimt sau gândesc întotdeauna la fel; ✓ Ceva ce fac şi gândesc uneori la fel; ✓ Ceva ce nu fac şi nu gândesc niciodată.
Cereţi fiecărei perechi să caute o altă pereche care să împărtăşească aceleaşi caracteristici, apoi să se grupeze câte patru, etc. pe aceleaşi criterii. Evaluare ✓ Ce aţi simţit când v-aţi afirmat ca persoană unică, diferită de ceilalţi? ✓ Ce aţi resimţit când aţi constatat că împărtăşiţi caracteristici comune cu restul grupului? ✓ Când vă place – în viaţa cotidiană – să vă simţiţi unic şi când simţiţi nevoia să fiţi egali cu ceilalţi? ✓ A fost nevoie vreodată să vă disimulaţi identitatea pentru a fi acceptat? (sau să renunţaţi la unele caracteristici ale identităţii dumneavoastră?) ✓ V-aţi simţit vreodată obiectul vreunei discriminări?

Activitatea 2: Istoria mea Vieţile noastre sunt formate din experienţele noastre. Totuşi, unele experienţe şi evenimente ne marchează mai mult decât altele. Teme: ✓ Istoria vieţii noastre; ✓ Diversitatea culturală; ✓ Lucruri ce influenţează viaţa indivizilor şi privesc în acelaşi timp ţara lor, cultura, religia sau familia lor. Obiective: ✓ A trezi curiozitatea şi empatia faţă de culturile altor popoare; ✓ A favoriza o abordare critică a propriei istorii; ✓ A deveni conştienţi de diversitatea istoriei europene; ✓ A ajuta participanţii să se cunoască mai bine. Derularea activităţii: Cereţi fiecărui participant să se gândească la trei evenimente “publice” ce I-au marcat viaţa şi să noteze anul şi evenimentul. Pot fi evenimente politice, istorice, sportive, muzicale, etc. Întrebaţi pe fiecare de ce aceste date sunt importante pentru el, ce reprezintă şi de ce le-au ales. Evaluare: ✓ Dacă aţi fost şocaţi de anumite date sau evenimente reţinute în cadrul grupului sau dacă vă sunt familiare? ✓ De ce acordăm mai multă importanţă unor evemimente decât altora? ✓ Ce evenimente se regăsesc în istoria personală a mai multor participanţi şi de ce?

Activitatea 3: Eroii noştri preferaţi Teme: ✓ Eroii ca factori şi simboluri ai socializării şi culturii; ✓ Diversele interpretări ale istoriei;preferinţele şi gusturile personale; ✓ Diferenţele şi asemănările între persoane de culturi şi etnii diferite. Obiective: ✓ A arăta participanţilor diferenţele şi similitudinile din cadrul grupului; ✓ A trezi curiozitatea faţă de eroii celorlalţi; ✓ A învăţa să se cunoască unul pe celălalt; ✓ A învăţa să-şi formeze şi să argumenteze în faţa celorlalţi o opinie; ✓ A manifesta spirit autocritic faţă de propriul etnocentrism; ✓ A reflecta la rolul predării istoriei şi al mass-mediei ca făuritori de eroi.
Derularea activităţii: grupuri de câte 5-6 participanţi.
a. Fiecare participant să reflecteze, 5 minute, la trei eroi preferaţi;
b. Să comunice fiecare în grupul său eroii şi să justifice alegerea;
c. Fiecare grup, după ce s-a pus de acord, va nota la tablă eroii, naţionalitatea lor, domeniul în care sunt celebri, (sport, muzică, cultură, politică, istorie, etc.)
d. Fiecare grup îşi va prezenta eroii.

Evaluare

✓ Sunteţi surprinşi de anumite alegeri? ✓ Sunt eroi pe care nu îi cunoaşteţi? ✓ Aţi remarcat particularităţi în materie de sex, naţionalitate, etc.? ✓ Ce ne face să apreciem mai mult un erou decât altul? ✓ Credeţi că eroii sunt universali? De ce? ✓ Care sunt factorii de care depind alegerile eroilor?
Activitatea 4: Pregătirea pentru impactul cu o ţară străină

Obiective: ✓ A învăţa cum să te comporţi în prezenţa “celuilalt”; ✓ A fi pregătit pentru receptare “şocului cultural”.

Context: şocul cultural este provocat de anxietatea ce rezultă din pierderea tuturor semnelor şi simbolurilor discursului social care ne sunt familiare. Aceste semne sau chei sunt constituite de multiplele maniere în care ne orientăm în situaţiile vieţii cotidiene.

Activitatea 4-a: ➢ Cereţi participanţilor să-şi amintească prima şedere într-un mediu diferit: altă ţară, altă regiune din ţară, altă comunitate sau alt oraş. ➢ Cereţi-le să reprezinte aceste impresii pe o foaie de hârtie, sub formă de desene, cuvinte, pentru a recrea impresiile pe care le-au avut atunci.
Indicaţii:
Gândiţi-vă la: ✓ Primul lucru văzut; ✓ Parfumuri şi mirosuri; ✓ Ce ai povestit prietenului / surorii / mamei, etc.;

Activitatea 4-b:
Se afişează foile şi se discută de către grupuri de 4-5 participanţi.

Activitatea 4-c:
Discuţie de grup (se notează ideile pe tablă).
Teme:
✓ Cum crezi că se va desfăşura o vizită pe care ţi-o doreşti; ✓ Ce ştii despre locul în care te vei duce? De la cine? ✓ Ce ţi s-a povestit deja despre locul respectiv? Ce ştii din mass – media? ✓ Ce aştepţi de la vizită? Ce te sperie?

Activitatea 4-d: Ce v-a frapat cel mai mult în cursul unei călătorii / sejur din obiceiurile şi comportamentele cotidiene ale persoanelor cu care aţi intrat în contact?

Activitatea 5: Portrete

Teme abordate: ✓ Identificarea succesului social sau succesului economic; ✓ În ce mod influenţează factorii economici şi sociali şansele de succes social?
Obiectivele activităţii: A identifica şi a analiza bazele discriminării
Pregătirea activităţii: activitatea va dura 2 ore, cu grupuri de 10 până la 24 persoane. Vor fi pregătite foi mari de hârtie, creioane colorate, etc.
Activitate:
1. Se împart participanţii în grupuri de 4-6 persoane.
2. Jumătate din grupuri va avea drept sarcină să realizeze portretul – robot al unui “tip de succes” cealaltă jumătate va desena portretul – robot pentru “un ratat” social.
3. Înainte de a desena, cereţi fiecărui grup să alcătuiască lista caracteristicilor modelului uman propus. Ex. Nivel socio-economic, educaţie, profesiune sau ocupaţie, sex, grup etnic, obiceiuri, timp liber, hobbyuri, vestimentaţie, opinii, idei, valori, antecedente familiale, mod de viaţă, tip de locuinţă, obiceiuri culinare, etc.
4. Cereţi apoi fiecărui grup să deseneze portretul după caracteristicile pe care le-a reţinut.
5. Portretele sunt afişate şi se cere fiecărui grup să ghicească pe cine reprezintă fiecare desen.
6. Grupul care a realizat desenul respectiv adaugă propriile comentarii şi prezintă interpretarea sa.
Evaluare: Cereţi grupurilor să definească criteriile după care societatea hotărăşte ce înseamnă să fi un tip de succes sau un ratat. Întrebări ajutătoare: ✓ Care sunt principalele caracteristici ale succesului social? Dar cele ale eşecului? ✓ Care sunt cauzele şi “rădăcinile” succesului / eşecului social? Ce factori le diferenţiază? ✓ Persoanele reprezentate în portretul – robot provin de regulă dintr-o anumită categorie socială? ✓ Oamenii au aceleaşi şanse de reuşită, indiferent de originea lor socială? Ce categorii sunt mai favorizate decât altele?
Concluzii:
✓ succesul social şi economic nu înseamnă neapărat atingerea unui stadiu de dezvoltare şi de experienţă superior, ci coincide adesea cu reuşita materială. Se va comenta proverbul “ Banii nu aduc fericirea” ✓ Se va examina apoi ce poate face societatea pentru categoriile defavorizate social sau discriminate, pentru a realiza şanse egale de succes pentru toţi membrii societăţii. ( acces la educaţie, posibilităţi de a desfăşuri o activitate profesională şi socială pe măsura competenşelor, etc.). ✓ Se vor identifica şi analiza factorii ce duc la discriminale şi la tratament diferenţiat pentru unele categorii de persoane.

Activitatea 6: Non-discriminarea

Articolul 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului

Non discriminarea reprezintă principiul ca toate drepturile să fie aplicate tuturor copiilor, fără excepţie şi ca statul să fie obligat să protejeze copiii de orice formă de discriminare.
“ Oriunde te-ai duce există copii discriminaţi, - pentru cum arată, pentru ce fac şi…pentru alte criterii.”
“ Aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple. Acestea ar trebui împiedicate!”
“ Uneori profesorii induc complexe de inferioritate elevilor”. • Comentaţi aceste afirmaţii! • Ce înţelegeţi prin discriminare? • Aţi întâlnit un asemenea caz? Dacă da, cum aţi reacţionat/ intervenit?

Vă rugăm să răspundeţi în scris la cele două întrebări.

Activitatea 7: Conceptul de identitate

I. Prezentarea conceptului de identitate
Scopul acestei prime părţi a activităţii este de a-I face pe participanţi să reflecteze la grupurile de oameni cu care au ceva în comun.
Procedură:
1. Se cere participanţilor să scrie o listă cu grupurile de oameni cu care au trăsături comune.
2. Se cere participanţilor să noteze aceste identităţi pe tablă.
3. Introduceţi noţiunea de “identitate”

Explorarea conceptului

Scopul acestei a doua părţi a activităţii este de a se vorbi despre formarea diferitelor identităţi, despre relaţiile pe care acestea le întreţin unele cu altele şi cum influenţează ele relaţiile umane (surse de conflict, bază a înţelegerii mutuale, etc.)
Procedură. Comentaţi:
1. Din ce sunt formate diferitele identităţi? Cum se dezvoltă o identitate de grup? Vorbiţi despre relaţiile dintre identităţi ? Ce face ca o identitate să se considere mai importantă decât alta? (activitate de grup).
2. Alegeţi o identitate şi descrieţi-o (în grupul de lucru).
3. Scrieţi un paragraf în care să descrieţi ce împărtăşiţi cu grupul în care vă desfăşuraţi această activitate (lucru individual).
4. Comparaţi ce aţi scris şi comentaţi punctele comune în ceea ce aţi scris.
5. Daţi o definiţie a “identităţii” şi reflectaţi la importanţa ei în relaţiile umane.

Concluzii

Scopul acestei faze este de a reflecta la posibilităţile de a aplica conceptul de identitate în educaţie în general şi curriculum diferitelor discipline în special.
Se va purta o dezbatere de grup.

Activitatea 8
Chestionare pentru a cunoaşte elevii/ a-i face să se autocunoască
1. Care consideraţi că este: • Cea mai mare fericire • Cea mai mare nefericire • Cea mai frumoasă floare • Cel mai mare defect la persoana iubită • Cea mai mare calitate la persoana iubită • Cea mai frumoasă vârstă • Cel mai bun roman • Cel mai frumos oraş • Cea mai frumoasă plajă

2. Ce fel de persoană te consideri? • Sunt a. mai curând optimist b.mai curând pesimist c. nu ştiu • Sunt o persoană: a. indiferentă b. negativistă c. susceptibilă d. nu ştiu • Mă consider: a. generos b. individualist c. interesat d. nu ştiu • Mă consider o fiinţă a. foarte fericită b. mai curând fericită c. mai curând nefericită d. foarte nefericită • Crezi în dragostea la prima vedere? a. Da b. nu c. nu ştiu • Persoana iubită ar trebui să fie a. frumoasă b. inteligentă c. sentimentală d. senzuală e. sensibilă f. nu ştiu • Crezi în a. propriile forţe b. destin c. noroc d. nu ştiu

3. Familia mea • Îţi consideri familia
a. mai curând fericită
b. mai curând nefericită
c. nu ştiu • Eşti considerat de familia ta partener cu drepturi egale în viaţa de familie?
a. da
b. nu
c. nu ştiu • Te consideri o persoană modernă?
a. da
b. nu
c. nu ştiu • Consideri că grijile şi problemele familiei te privesc şi pe tine?
a. da
b. nu
c. nu ştiu • Urmezi sfaturile pe care ţi le dau părinţii?
a. întotdeauna
b. adesea
c. uneori
d. niciodată
e. nu ştiu NOTĂ: Activităţile respective se organizează pe grupuri de studenţi, unul din obiectivele lor fiind socializarea acestora şi însuşirea principiilor muncii în echipă.

Teme de sinteză pentru evaluare

1. Care sunt valorile şi sistemele comportamentale ce definesc epoca contemporană? Exemplificaţi cu diferite tipuri de culturi.
2. Obiectivele educaţiei interculturale. Mijloace de realizare ale educaţiei interculturale.
3. Trăsăturile societăţii multiculturale. Rolul mass-mediei în formarea unei imagini pozitive sau negative asupra problemelor acestor societăţi.
4. Preocupările epocii actuale pentru redefinirea noţiunii de identitate, atât pe plan individual cât şi colectiv.
5. Problema minorităţilor în epoca contemporană.
6. Probleme şi consecinţe ale pluralismului etnic şi religios în societatea contemporană.
7. Posibile răspunsuri pentru problemele economice ale lumii contemporane.
8. Evoluţii culturale ale lumii contemporane şi importanţa înţelegerii lor pentru propria cultură.
9. Rolul stereotipurilor în înţelegerea unei culturi.
10. Repere în practica interculturală. Modalităţi de acţiune contra imaginilor negative asupra identităţii (prejudecăţi, discriminare, xenofobie, etc.).
11. Modalităţi de formare a competenţelor transculturale.
12. Dezvoltarea naţiunilor în epoca contemporană.
13. Efecte negative ale mobilităţii internaţionale şi măsuri de combatere a acestora.
14. Mass-media şi rolul său în educaţia interculturală.
15. Modalităţi de realizare a competenţelor socio – culturale în învăţarea limbilor străine.
16. Modalităţi de cunoaştere şi acceptare a alterităţii culturale.

BIBLIOGRAFIE 1. Andreescu Gabriel, Multiculturalismul normativ, în http://www.intercultural.ro/carti/interculturalitate_detaliu_capitol2.html , vol. Interculturalitate, coord. Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, Internet, p. 22-31 1. Bourhis Y. Richard, Leyens Jacques-Philippe (coordonatori), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, ed. Polirom, Iaşi, 1997 2. Ciolan, Lucian, Paşi către şcoala interculturală, ed. Corint, Bucureşti, 2000 3. Cuisenier, Jean, Etnologia Europei, Institutul European, 1999 4. Dasen Pierre, Perregaux, Christiane, Rey Micheline, Educaţia interculturală, experienţe, politici, strategii, Polirom, 1999 5. Domino – un manuel sur l`emploi de l`éducation par groupes de pairs en tant que moyen de lutte contre le racisme, la xénophobie, l`antisémitisme et l`intolérance, Ed. du Conseil de l`Europe, 1996 6. Kit pédagogique – idées, ressources, méthodes et activités pour l`éducation interculturelle informelle avec des adultes et des jeunes, Col. “Tous différents, tous égaux”, Ed. du Conseil de l`Europe, 1995 7. Les langues vivantes: apprendre, enseigner, évaluer. Un cadre européen commun de référence, Conseil de l`Europe, 1996 8. Le peuple tsigane, Guide à l`usage du journaliste, realizat de Uniunea Romani, Barcelona, 1998 9. Neculau, A., Ferréol, G., (coord.), Minoritari, marginali, excluşi, ed. Polirom, Iaşi, 1996 10. Neculau, Adrian, Cap. Ţiganii din România, autor, p. 161-183, în O nouă provocare pentru educaţie : interculturalitatea, coord. Teodor Cozma, Polirom, 2001 11. Perotti Antonio, Plaidoyer pour l`interculturel, Ed. du Conseil de l`Europe, 1994 12. Radu N., Furtună C., et alii, Prefaceri socio – umane în România secolului XX, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, 1996 13. Rus Călin, Relaţiile interculturale din România – o perspectivă psihosociologică,p.43-55 http://www.intercultural.ro/carti/interculturalitate_detaliu_capitol2.html , vol. Interculturalitate, coord. Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, 14. Salat, Levente , Multiculturalism liberal, ed. Polirom, Iaşi, 2001 15. Severin Adrian, Stabilitatea şi sfidările multiculturalismului civic în Europa, p.7-21http://www.intercultural.ro/carti/interculturalitate_detaliu_capitol2.html , vol. Interculturalitate, coord. Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus,