Concepția despre om și umanism

,,Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci, totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece ciolţ chipuri sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii.’’ Erasmus din Roterdam, ,,Lauda prostiei’’

Societatea din Epoca Medievală este dominată de către o economie naturală închisă, cu o circulaţie restrânsă a mărfurilor, şi care este puţin favorabilă progreselor. Organizarea socială este întemeiată pe dependenţa servilă sau pe cea vasalică, pe sistemul corporatist, în care omul era considerat precum un element al unei colectivităţi constituite (obşte, breaslă, stare socială etc.) nu reuşea să încurajeze o dezvoltare spectaculoasă a societăţii. Biserica controla gândirea şi viaţa culturală. Abaterile de orice fel de la modul de a gândi al Bisericii era considerată drept erezie şi era pedepsită într-un mod foarte aspru. Toate acestea se află în concordanţă cu existenţa unei societăţi tipice tradiţionale, dar ele nu mai reuşeau să corespundă noilor realităţi economice care erau impuse de dezvoltarea oraşelor şi de apariţia unei noi pături sociale care va reuşi să ocupe un rol important în această perioadă, anume burghezia. În urma cruciadelor s-a reuşit reluarea legăturilor comerciale cu Orientul, şi s-a revigorat circulaţia aurului şi a mărfurilor pe continentul european. Oraşele-repubilici din Italia care dominau în această perioadă comerţul din partea orientală a Mediteranei, au cunoscut începând cu secolul XIV, o dezvoltare economică şi demografică foarte importantă. Acestea, precum şi alte oraşe care erau centre economice importante (Florenţa, Roma, Milano, Venezia etc.) au reuşit să transforme Italia în regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic şi cultural. În urma acestei activităţi au reuşit să i-a naştere anumite pături bogate (negustori, bancheri, meşteşugari) ce puneau sub semnul întrebării vechea organizare social-politică şi cea morală, în special poziţia socială care era dobândită prin naştere şi ascetismul, ca model de viaţă. Progresele şi reuşitele evidente realizate în domeniul construcţiilor şi cel al confortului casnic au început să pună sub semnul întrebării concepţia medievală a rolului neimportant pe care îl are omul în lume şi în societate, deoarece noile progrese şi realizări erau rezultatul inteligenţei şi al efortului uman. În faţa trufiei nobililor şi a intoleranţei manifestată de clerici, burghezia avea nevoie de o nouă teorie, care să întemeieze valoarea umană nu pe naştere, ci pe meritele dobândite de-a lungul vieţii, care ar trebui să îi confirme sentimentul superiorităţii sale. Această confirmare avea să fie dată de către umanism, care a reuşit să devină forma de conştiinţă a burgheziei. În acelaşi timp umanismul i-a dat acesteia încredinţarea că aspiraţiile pe care le are coincid cu direcţia căpătată de evoluţia ei socială şi în acelaşi timp a reprezentat o reacţie împotriva superiorităţii sociale pe care a înfăţişat-o nobilimea feudală şi de asemenea împotriva misticismului medieval. Burghezia din Italia, Flandra şi cea din Germania nu se mulţumeşte să se împărtăşească din privilegiile lumii medievale, ci doreşte să aspire, să impună celorlalţi cererile sale, să domine societatea din această perioadă. De la bun început scopurile pe care şi le propune nu se referă la consolidarea feudalismului, ci la destrămarea ordinii feudale. Reorganizarea societăţii pentru interesele burgheze nu se putea face fără credinţa într-un sens determinat al vieţii şi într-o ierarhie de valori care să se exprime într-un nou stil de viaţă. Umanismul nu dorea să justifice doar importanţa burgheziei ci să elaboreze şi un nou sistem de educaţie, care să fie în interesul capitalismului şi susţinerii ascendenţei clasei burgheze. Astfel, în conformitate cu aceste scopuri se constituie acest nou ideal de cultură, care este caracterizat prin glorificarea vieţii, prin sentimentul valorii naturii, a omului şi a studiului antichităţii clasice. Astfel, umanismul a fost expresia acestui ideal, diametral opus ascetismului medieval. Conceptul de umanism este de o importanţă primordială pentru definirea şi înţelegerea întregii culturi a Renaşterii. În esenţă umanismul denumeşte o anumită atitudine mentală, o anumită concepţie despre om şi societate, şi o anumită viziune despre lume şi viaţă, aşa cum acestea s-au exprimat ori s-au manifestat în diferite perioade ale istoriei. Astfel, se poate vorbi despre un umanism antic clasic, sau de unul alexandrin, bizantin, medieval, luminist etc.; dar constituit ca un curent de gândire ai cărui exponenţi deţin o poziţie recunoscută şi apreciată în societate, - în forma sa plenară, substanţială, cu cele mai importante consecinţe în mai multe domenii ale culturii, cu o mentalitate penetrând şi influenţând filosofia şi arta, religia şi istoriografia, literatura şi gândirea politică, sistemul educaţional şi învăţământul - în acest sens, umanismul renascentist, umanismul secolelor Renaşterii este cel mai autentic, integral şi reprezentativ: este umanismul prin autonomază. Afirmarea comunei şi evoluţia acesteia au constituit cadrul în care a apărut şi s-a dezvoltat umanismul, care reprezintă una dintre cele mai mari şi mai importante mişcări culturale din istoria Europei. În esenţă există trei cauze care au reuşit să contribuiască la afirmarea şi dezvoltarea umanismului. Unul dintre ele este nevoia de profesionişti pentru diferite domenii precum administraţia, politica, diplomaţia, toate acestea pentru a se asigura o bună funcţionare a oraşului. Tipul de relaţie contractuală stabilit între locuitorii comunei şi organismele conducătoare a reuşit să garanteze individualitatea şi libertatea juridică a oricărui cetăţean. Acest mod de existenţă civică a reuşit să asigure statutul de demnitate socială, dignitas, specific locuitorilor oraşelor, permiţând formarea unor culturi civice, care să cuprindă diferite aspecte politice, economice, sociale şi religioase. Constituirea unui climat de stabilitate politică şi prosperitate economică, în ciuda crizelor de tot felul, care a reuşit să deosebească Italia de celelalte zone ale bătrânului continent. Termenul de umanism, deşi a apărut târziu, în secolul XIX, descrie mişcarea de idei ivită în Italia secolului XIV şi care a reuşit să se extindă în Europa occidentală şi centrală, fiind expresia unei restaurări a studiului Antichităţii, pentru a cunoaşte mai târziu manifestări literare, filosofice, ştiinţifice şi artistice. Umanismul a situat după modelul antic - la Cicero humanitas, însemna educaţia fiinţei umane – omul în centrul tuturor preocupărilor. Umanismul a reuşit să lărgească orizontul cunoaşterii şi a redescoperit viaţa, sau, mai bine zis, importanţa vieţii. Potrivit umanismului lumea pământească nu este locul păcatului originar, ci o sursă posibilă de plăceri şi bucurii. Însă, nici această viaţă nu este socotită drept o simplă etapă de suferinţe, care trebuie parcursă până la viaţa adevărată, cea de dincolo. Munca nu trebuie să fie socotită drept o povară ci o sursă de libertate, de bogăţie şi de multe satisfacţii. Omul Renaşterii pune accentul pe atitudinea activă faţă de existenţă. Dacă viaţa aceasta trebuie trăită pentru bucuriile pe care ni le poate oferi, atunci ea trebuie îmbunătăţită printr-o activitate diversă. Astfel, principala îndatorire a fiinţei umane este de a îşi îmbunătăţi viaţa. Umaniştii aveau o mare dorinţă, aceea de a pune în valoare omul şi demnitatea lui atât la nivel individual cât şi la nivel social, ei dorind prin aceasta să creeze un nou ideal uman, cu o cultură enciclopedică, un om care să fie savant, diplomat, muzician, artist, cavaler şi om de lume, în acelaşi timp. Prin toate acestea se dorea un standard mai înalt de viaţă şi o înţelegere mai adâncă a realităţii în care trăiau oamenii. Astfel, se pornea de la ideea calităţilor native ale omului şi de la premisa că o educaţie adecvată le poate pune în valoare, umaniştii au modificat optica în mare măsură asupra educaţiei omului. Acest nou model de educaţie venea în sprijinul burgheziei, în scopul de a fi întărită poziţia socială care se dorea să fie dobândită. Astfel, figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais şi mulţi alţii au criticat sistemul tradiţional de educaţie bazat pe exerciţii de memorie şi pe pedepse corporale. Ei propuneau o educaţie care să fie bazată pe stimularea curiozităţii celui care doreşte să înveţe şi pe încrederea capacităţii acestuia de a rezolva diferite probleme. Sistemul de educaţie propus de umanişti nu a fost o construcţie abstractă fără nici un raport cu viaţa practică. El a fost inspirat de lupta pentru o existenţă liberă a acestei noi clase sociale, care considera instituţiile statului incompatibile cu idealul de viaţă ascetică a Bisericii, cu tirania şi trândăvia nobililor. Astfel, criteriul de valoare propus de acest nou model nu este naşterea ci meritul dobândit prin faptele realizate de-a lungul vremii. ,,Nobleţea nu stă în trândăvie, ci în activitatea depusă în interesul statului şi al familiei’’, spunea Bernardino da Siena. Împreună cu trândăvia el condamnă melancolia, asceza inutilă şi renunţarea. El vede în activitatea cetăţenească condiţia esenţială pentru realizarea unei personalităţi integrale şi libere. Planul cel mai complet de educaţie umanistă se datorează lui Pier Paolo Vergerio, care a cuprins în celebra sa scriere intitulată, „Despre moravurile nobile şi despre studiile liberale” preceptele potrivite pentru a forma fii de nobili, obligaţi să se intruiască, pentru a merita condiţia socială pe care au moştenit-o şi pentru a se dovedi capabili să administreze bunurile. Scopurile educaţiei umaniste sunt de a întări pornirile bune şi de a îndrepta pe cele rele, mijlocul cel mai eficace de a realiza aceste lucruri fiind acela de a stimula prin exemple clasice iubirea de laudă şi de glorie. Vergerio intră apoi în toate amănuntele pedagogice practice: cum trebuie păziţi băieţii de unele vicii, de desfrâu, de minciună, de lene, de excese la mâncare şi băutură, şi cum trebuie deprinşi să fie respectuoşi cu superiorii şi amabili cu inferiorii. Tinerii, nu numai cei dotaţi, ci şi cei mediocrii, trebuie puşi să studieze încă din copilărie şi deprinşi cu ideea că trebuie să înveţe toată viaţa. ,,Timpul de studiu nu o să se termine niciodată.’’ Rolul educaţiei este de a cultiva diferite dispoziţii înnăscute ale omului. Astfel, tinerii trebuie să fie puşi din vreme la muncă grea şi aspră, pentru ca prin stăruinţă şi trudă să dobândească laudă adevărată şi multă graţie. Părinţii trebuie să crească copii, astfel încât o dată cu înaintarea în vârstă să sporească în învăţătură şi ştiinţă. Învăţământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat şi în afara universităţilor, care erau dominate de Biserică. Acestismul clerical, ca model oferit laicilor, venea în contradicţie cu realităţile unei epoci în care activităţile comercial-meşteşugăreşti şi cele financiare deveniseră preponderente în oraşe şi în care noile pături sociale erau animate de îmbogăţire prin orice mijloace. Pentru negustori, meşteşugari şi bancheri se manifestă acum raţionalitatea, spiritul de economie, curajul în afaceri, conştientizarea propriilor valori etc. În această nouă morală care a luat naştere, prestigiul individului, al familiei, respectul concetăţenilor erau legate de succesul în afaceri, de realizările personale, de trăirea bucuriilor cotidiene. Noul ideal renascentist se află în opoziţie cu idealul medieval, el având la bază virtutea, care presupunea inteligenţă, spirit întreprinzător, stăpânire de sine, bărbăţie. În Evul Mediu, şcolile şi universităţile se aflau sub autoritatea Bisericii, aici pregătindu-se viitorii slujitiori ai bisericii. Erau supuse spre dezbatere doar lucrurile, doctrinele admise de către Biserică, limba de predare fiind latina, iar metoda folosită, era scolastica. În secolul XV apare o nouă concepţie despre şcoală la Florenţa prin apariţia umanismului civic, al cărui scop era acela de a forma atât buni cetăţeni pentru oraş, cât şi oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerinţelor economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare. Se pune accent pe studiile umaniste, fiind evidenţiat rolul culturii în opera de înfrumuseţare intelectuală a omului. Scpurile umanismului civic erau acelea de a forma oameni activi şi întreprinzători care să îşi folosească însuşirile perntru a-şi creea o soartă mai bună, precum şi buni cetăţeni care să apere interesele cetăţii. Omul este o structură complexă, întruchipată într-o fiinţă individuală, dar existenţa lui pe pământ se desfăşoară în mod armonios cu celelalte fiinţe umane, cu semenii săi. Omul trebuie să fie un bun cetăţean, să îndeplinească interesele cetăţii, ca şi când ar fi interesele sale. Astfel, preocupările omului sunt diverse, el fiind interesat de tot ceea ce înseamnă cunoaştere, de activitatea spiritului, de toleranţa faţă de semenii săi, de libertatea civică şi spirituală. Un alt aspect pe care îl cunoaşte umanismul, este cel erudit. Reprezentantul cel mai de seamă al erudiţiei, este Laurenţiu Valla 1405-1457, al cărui criticism a atins un grad de precizie şi de adâncime pe care umanismul italian nu îl va putea întrece. A pus bazele lexicografiei moderne, şi prin exemple luate de la cei mai buni autori clasici, explică sensul cuvintelor rare sau obscure, şi fixează nuanţa locuţiunilor particulare. Din acestea a învăţat Erasmus din Roterdam să scrie latineşte corect şi elegant. Analiza critică a operelor literare nu a arătat umaniştilor numai adevărul ci şi frumuseţea literaturii clasice.