A. LIMBA, VORBIRE, LIMBAJ; ACT DE LIMBAJ; MACROACT DE LIMBAJ;COD
DE LIMBAJ; COMPETENTA

Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limba” ne intereseaza cel ce desemneaza un ansamblu de sisteme legate unele de altele; aceste sisteme sunt formate din unitati cum ar f i sunetele, fonemele, morfemele, lexemele, cuvintele.

Limba intervine ca “mediator intre doua zone amorfe: pe de o parte, expresia sonora si, pe de alta parte, continutul notional. De aceea, limba este considerata o forma si nu o substanta, o conventie adoptata de o comunitate umana in care functioneaza ca sistem de semne si ca institutie sociala71”.

Limba reprezinta nivelul istoric al limbajului (E. Coseriu).

Din aceasta perspectiva, limbajul reprezinta “institutia limbii, ca institutie sociala co muna tuturor subiectilor care o vorbesc, si a discursului, ca realizare individuala a vorbirii in texte sau mesaje concrete.72”
Spre deosebire de limba, vorbirea are un caracter individual si variabil, iar pentru unii lingvisti (Saussure) vorbirea este echivalenta cu discursul.

Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce si intelege un numar nelimitat de fraze diferite se numeste competenta (Chomski73).

Acestei competente gra maticale i se adauga o competenta pragmatica axata pe regulile ce permit unui subiect sa interpreteze un enunt prin raportare la un context particular. Acestei competente pragmatice i se subordoneaza legile discursului.

Etnografia comunicarii a introdus notiunea de competenta a comunicarii sau competenta co municativa: pentru a putea vorbi trebuie d e asemen ea sa stii sa folosesti limba intr-o maniera adecvata intr-un mare numar de situatii diferite (Hymes 1962).
Se apreciaza ca aceasta competenta comunicativa are un caracter implicit, ea se capata in si prin interactiuni.
Competenta comunicativa subsumeaza un set de reguli referitoare la diverse aspecte cum ar fi:
- a sti sa gestionezi problemele legate de “accesul la cuvant”;
- a sti despre ce sa vorbesti intr-o anumita situatie;
- a sti sa realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale coemitatorului;
- a sti sa menajezi imaginea celuilalt;
- a sti sa stapanesti comportamentele cerute de genurile de discurs abordate.

Este caracteristic acestei competente comunicative faptul de a se modifica continuu, in urma ex perientei acumulate.
De altfel, un individ dispune de competente comunicative diverse atunci cand se afla in interactiune cu reprezentanti ai unor comunitati diferite.

Temenul competenta discursiva este folosit pentru a desemna aptitudinea pe care trebuie sa o aiba un subiect pentru a produce enunturi adecvate unei formari discursive determinate (de ex ., aptitudinea unui emitator comunist de a produ ce enun turi comuniste).
Aceasta competenta este fundamental interdiscur siva: a enunta in interiorul unei formatiuni discursive inseamna, de asemenea, a sti cum sa te pozitionezi in raport cu alte formatiuni discursive concurente (vezi, mai jos, interdiscurs).

In vorbire se poate pune in evidenta modul in care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii pentru a comunica, iar mecanismul de trecere al limbii in vorbire este numit actualizare (Ch. Bally).
Limba si vorbirea au fost atribuite de E. Vasiliu categoriilor general si particular iar E.
Coseriu considera ca intre sistem si vorbire se situeaza norma.
Prin definitie, folosirea unei limbi in cadrul unui discurs este considerata doar din perspectiva in care acesta trebuie sa fie enuntat (norma lingvistica).

Limbile naturale au calitatea de cod deoarece servesc la elaborarea si fixarea formelor de cunoastere si utilizeaza ansamblul semnelor lingvistice, incadrate intr-o schema de comunicare.

Codul de limbaj nu se elaboreaza doar intr-o limba considerata omogena, ci se afla intr-un raport dinamic cu alte limbi (vii sau moarte) sau cu diversitatea uneia si aceleiasi limbi
(dialecte, nivele ale limbii, discurs specializat etc.).

Actul de limbaj reprezinta utilizarea limbii in situatii concrete de comunicare.

Dupa Austin, orice act de limbaj este alcatuit din trei componente: locutionar, ilocutionar, perlocutionar.

Actul locutionar este cel prin care se realizeaza transmiterea unor anumite semnificatii lexicale si gramaticale prin rostirea unui enunt.

Actul ilocutionar consta in exprimarea unei anumite intentii comunicative.

Actul perlocutionar contine intentia de realizare a unui efect asupra interlocutorului (cum ar fi verbe ca a convinge, a flata, a consola, a linisti etc.).

Genurile de discurs pot fi considerate ca macro-acte de limbaj care integreaza acte de limbaj elementare (a intreba, a promite etc…) Valoarea lor ilocutionara este supusa realizarii unui anumit numar de conditii de reusita specifice care privesc in special, rolurile participantilor, locul si momentul, canalul etc.

Un act de comunicare verbala poate fi caracterizat prin existenta a doua niveluri: situational si comunicational.

Nivelul comunicational : Corespunde spatiului intern, acela in care subiectul adopta diferite strategii pentru a-si indeplini cu succes actul de limbaj cum ar fi diversele moduri in care se poate realiza un discurs politic, un curs universitar sau un spot publicitar sunt determinate conditiile contractului de vorbire corespunzator genului de discurs: cum ar fi:
- finalitatea actului de limbaj
- identitatea partenerilor
- temele in discutie
- cadrul fizic al schimbului (decor80, media etc.) etc.

Nivelul situational : In cadrul nivelului situational se exercita constrangerile care fac din comunicare un macro-act de limbaj reusit.

Actele de limbaj se deosebesc si dupa potentialul lor agresiv intrinsec (a se compara de exemplu solicitarile, ordinele cu promisiunile, multumirile, complimentele).

Actele de limbaj pot sa puna in pericol imaginea individuala reciproca a interlocutorilor si implicit sa afecteze relatiile dintre acestia.

Notiunea de imagine (pozitiva sau negativa) a fost introdusa de Goffman (1974)eng. face, care opune termenii imagine si teritoriu, pentru a caracteriza comportamentul participantilor la o interactiune. Acest comportament se refera, in special, la constrangerile de “salvare” atat a imaginii proprii, cat si a partenerului.

Dimensiunea relationala si politetea

Conceptia despre politete dezvoltata de Penelope Brown si Stephen Levinson se bazeaza pe notiunea de imagine/en g.face introdusa de Erving Goffman. Brown si Levinson (1978)82 au impus ansamblul coerent si indisolubil al imaginilor unui individ:

Imaginea pozitiva : Dorinta fiecaruia de a se bucura de aprecierea si acordul semenilor
Imaginea negative: Dorinta fiecaruia de a actiona conform propriilor principii si intentii

Conversatia este un loc unde se manifesta “teritorialitatea”, in care un subiect social este pus in situatia de a pune in actiune un ansamblu de strategii pentru a-si conserva imaginea si/sau a o menaja pe cea a interlocutorului.

Astfel, o interactiune este un amestec de
- acte care ameninta imaginea (FTA -“face threatening acts”) cum ar fi: amenintarea, ordinul, critica etc., temperate de
- acte de flatare a imaginii (FFA - “face flattering acts”) care pun in valoare imaginea partenerului, si tot ce tine de manifestarea politetii.

Unii cercetatori considera ca regulile de politete functioneaza la fel in actele verb ale si nonverbale pentru ca este inutil a cauta sa distingi comportamentul verbal de alte forme de comportament uman.

Alte forme ale cascadei manifestarilor de politete sunt multumirile; “mii de multumiri”, “va multumesc frumos, pentru putin etc.”

FTA sunt adesea neutralizate de catre FFA.

Astfel, in enuntul “deci mai vezi-ti si tu putin de treaba” contine un intensificator FTA (deci mai vezi-ti de treaba) si un minimizator FFA (si tu putin). Intensificatorul este un FTA fiindca este un act directiv; dar el este atenuat de catre minimizator.

De asemenea, exista si acte mixte, cum ar fi oferta. Astfel, “luati loc” este un act simultan directiv (FTA) si care este indreptat spre optimizarea starii de bine a celuilalt.

Actele verbale constituie amenintari pentru una sau mai multe dintre imaginile puse in joc. In cadrul unei interactiuni cu doi participanti sunt in joc patru imagini (imaginea pozitiva a locutorului; imaginea negativa a locutorului; imaginea pozitiva a interlocutorului; imaginea negativa a interlocutorului).
Ca regula generala, emitatorul trebuie sa “menajeze” imaginea partenerului (prin complimente, scuze, marcarea deferentei etc.) si sa-si protejeze imaginea proprie
(pentru a nu fiu judecat gresit sau agresat).

Aplicarea regulilor de politete in comunicare contribuie la instalarea unui joc subtil si constant de negocieri.

B. ENUNT; ENUNTARE; TEXT; OPOZITIA SCRIS-ORAL

In acest capitol vom prezenta cativa termeni fundamentali la care ne vom referi in definirea discursului.
O caracteristica a acestor termeni este posibilitatea de delimitare diferita in functie de criteriile utilizate.

Termenul enunt desemneaza generic orice produs al actului de enuntare.
Pentru Benveniste (1974:80) enuntarea reprezinta “utilizarea limbii printr-un act individual de utilizare”.

Enuntarea nu trebuie privita ca apropriere de catre un individ a sistemului limbii: subiectul nu ajunge la enuntare decat respectand multiplele constrangeri ale genurilor de discurs.

Teoriile comunicarii disting in cadrul unei enuntari, ca elemente interdependente, continutul si relatia.

Continutul reprezinta informatia trimisa iar relatia este cea pe care enuntarea o instituie intre participanti, cadrul pe care ea il implica.

Relatia reprezinta o “metacomunicare”, ea indica modul in care enuntul trebuie primit (vezi act de limbaj) fie implicit (vezi mai jos, ordinul), fie explicit (“era o gluma”). (Watzlawick et.al. 1972:5)

Diferenta intre cele doua elemente este evidenta in special cand acestea sunt contradictorii sau instituie o stare de tensiune. Astfel, enuntarea “Iubeste-ma!” are doua elemente contradictorii: continutul (iubirea) si relatia (ordin).

Enuntarea trebuie privita in interactiune. Benveniste (1974: 85) considera ca structura fundamentala este dialogul, iar monologul trebuie privit, in ciuda aparentelor, ca o varietate a dialogului.

Conceptul de polifonie face ca individul care vorbeste sa nu fie in mod necesar instanta care raspunde de enuntare.

Ducrot (1984: 179) defineste enuntarea independent de autorul vorbelor ca “eveniment constituit prin aparitia unui enunt.”

Cercetarile asupra enuntarii au pus in evidenta dimensiunea reflexiva a activitatii lingvistice: un enunt nu se refera la lume decat reflectand actul enuntarii care il genereaza.

Aceasta “reflectare” se refera la urmatoarele aspecte:
1. persoanele, timpul enuntului sunt reperate prin raportare la aceasta situatie de enuntare;
2. enuntul are o valoare ilocutionara pe care o arata prin enuntarea sa;
3. enuntarea constituie pivotul relatiei dintre limba si lume; enuntarea permite reprezentarea faptelor in enunt, dar constuie ea insasi un fapt, un eveniment unic definit in timp si spatiu.

Termenul enunt este polisemantic si sensurile sale se precizeaza printr-un sistem de opozitii:

1. Opozitia enunt/fraza

Daca definim enuntul ca “unitate de comunicare elementara, reprezentata de secventa verbala avand un sens si fiind completa din punct de vedere sintactic” iar fraza drept “enunt in structura caruia se cuprind cel putin doua propozitii”, atunci fraza este un tip de enunt.

Ducrot (1984: 177) apud D.Maingueneau (1996 ) considera ca: “enuntul trebuie sa fie distinct de fraza, care este o constructie a lingvistului…”.

2. Opozitia enunt/text

La un nivel superior, enuntul este adesea considerat ca un echivalent al textului, adica drept o suita verbala legata de intentia unui emitator unic si care formeaza un tot care apartine unui anumit gen de discurs: un buletin meteo, un roman, un articol de ziar etc.

Unii cercetatori consider a, in cadrul lingvisticii textuale, ca: “Un enunt, in sensul de obiect material oral sau scris, de obiect empiric, observabil si descriptibil, nu este un text, obiect abstract…care trebuie sa fie conceput in cadrul unei teorii (explicative) a structurii sale compozitionale”.

Enunturile se pot clasifica in:
- enunturi metadiscursive
-enunturi metacomunicationale
-enunturi metalingvistice. Aceasta clasificare este dificil de urmarit mai ales in conditiile in care aceleasi elemente de marcare pot fi atribuite mai multor clase, in functie de context.

TEXT

Caracterul complex al textului (si al discursului) poate fi mai bine inteles prin studierea notiunilor fundamentale de analiza a acestuia.

3. Opozitia scris-oral

Lingvistica moderna a privilegiat scrisul sprijinindu-se pe corpusuri verficabile, scrise:”in timp ce viza limbajul oral, lingvistul a lucrat intotdeauna pe texte scrise” .

Aceasta distinctie scris/oral este o sursa permanenta de echivoc deoarece amesteca doua registre diferite:

O opozitie intre enunturile care trec prin canalul oral (unde sonore) si enunturile care trec prin canalul grafic si intre comunicarea scrisa si cea orala.

Canalul grafic

- permite stabilirea si mentinerea comunicarii intre emitator si receptor prin intermediul vorbirii comunicarii intre emitator si receptor prin intermediul scrierii
- intrarea limbajului in domeniul vizualului face ca studierea enunturilor sa se poata face independent de contextul lor (ceea ce conduce, implicit, la posibilitatea manipularii acestora).

Comunicarea scrisa
- are un grad de interactivitate scazut
- biunivocitatea relatiei emitator receptor ( reversibilitatea rolurilor)
(ireversibilitatea rolurilor)
- restrictii in alegerea variantei de cod utilizate utilizate
- structura mesajului implica formulari pentru negocierea sensului intre emitator si receptor definitive, care exclud negocierea sensului intre emitator si receptor
- pondere importanta a structurilor de adaugare subordonare
- gramatica are rol exclusiv in determinarea sensului gramatica au un rol important in determinarea sensului

- o anumita impersonalizare a discursului, caracterul participativ al comunicarii in urma izolarii emitatorului si a tendintei de obiectivare a acestuia

- caracterul mixt al mijloacelor de scriere si, eventual, transpuneri grafice expresie: verbale, non-verbale, paraverbale ale elementelor paraverbale sau non verbale discursul dialogal discursul monologal

O opozitie intre scris si oral este utila si pentru a caracteriza polii intre care oscileaza discursul intr-o societate.

Astfel, la “polul scris” avem de-a f ace cu enunturi stabilizate, performate in contexte ritualizate, in care participantii (scriitori, preoti, oameni politici etc.) sunt autorii unor texte cu o puternica incarcatura simbolica pentru colectivitate, in timp ce la “polul oral” se afla terenul schimburilor instabile si spontane ale interactiunii cotidiene.

1. La randul sau, ca si discurs sau enunt, termenul text poate avea diferite valori.

1.1 Text se foloseste adesea ca sinonim pentru enunt, ca suita lingvistica autonoma, orala sau scrisa, produsa de unul sau mai multi emitatori intr-o situatie de comunicare determinata.

1.2. Brown si Yule (1983: 6) apud D. Maingueneau (1996) definesc textul ca “inregistrare verbala a unui act de comunicare”.

Aceasta definitie presupune specificari in functie de domeniul scris sau oral.

Astfel, pentru domeniul scris se pune problema suportului (adica este suportul determinant pentru text si in ce masura se poate vorbi despre identitate in cazul unui text care se prezinta sub diverse aspecte: manuscris, imprimat in diferite forme, electronic etc.). Domeniul oralitatii presupune, de asemenea, anumite elemente caracteristice: intonatii, taceri (semnificative) etc.

1.3 Alti cercetatori definesc textul drept “ocurenta comunicationala” care satisface trei sisteme de criterii interdependente.

Primul sistem se refera la:
- un criteriu de coeziune, sesizabil in special, in jocul dependentelor dintre fraze;
- un criteriu de coerenta.

Al doilea sistem se refera la relatia intre participantii la actul de comunicare:
- un criteriu de intentionalitate: emitatorul isi propune ca textul produs sa fie susceptibil de a avea un anumit efect asupra receptorului;
- un criteriu de acceptabilitate: participantii la interactiunea verbala se asteapta ca interpretarea textului sa se poata inscrie cu usurinta in universul sau.

Un al treilea sistem se refera la:
- criteriul de informativitate
- criteriul de relevanta/pertinenta in raport cu contextul enuntarii.

Acestor doua sisteme li se adauga criteriul intertextualitatii, deoarece un text nu are sens decat in relatie cu alte texte.

1.4. Textul poate fi definit si din perspectiva proprietatilor sale care il deosebesc, in general, de notiunile apropiate, enunt si discurs. Aceste proprietati se refera la:
- existenta unei structuri puternice
- relativa independenta a textului de context.

Inerenta acestor proprietati face posibila privilegierea termenului text in sintagme ca text literar, text juridic etc.

1.5. Unii cercetatori definesc textul prin stabilirea unei distinctii intre text si document.
Astfel, textele se caracterizeaza printr-o semantica bogata si, mai ales, cele literare sunt destinate a emotiona (apelul la pathos), in timp ce documentele tind spre descrierea univoca a lumii.

1.6. Alti cercetatori inteleg textul ca ansamblu al enunturilor orale sau scrise care au structuri menite sa dureze si sa fie repetabile in cadrul unei traditii.

Aceasta idee a autonomiei textului in raport cu contextul a fost dezvoltata in special, in lingvistica textual (sau gramatica textului).

1.7. Adam (1992:15) introduce distinctia dintre text (“obiect abstract”) si enunt (“obiect material, scris sau oral, obiect empiric”).

Concluzie: In urma analizei definitiilor de mai sus, se poate spune ca, din anumite perspective, caracteristica textului ar fi unitatea sa, caracterul global sub care poate fi perceput (nu ca o simpla insiruire de fraze), pe cand cea a discursului ar putea-o reprezenta articularea enuntului la o situatie de enuntare particulara.

3. In orice analiza a discursului trebuie facuta o distinctie clara intre coerenta si coeziune textuala .

3.1. Coerenta reprezinta o componenta esentiala in definirea textului; se refera la un ansamblu de trasaturi care asigura unitatea semantica a unui sir de propozitii/fraze, astfel incat acestea sa formeze o unitate din punctul de vedere al semnificatiei.

Conditiile pentru ca un set de propozitii/fraze sa aiba coerenta semantica (sa constituie astfel un text), sunt (T.van Dijk,1972, E. Vasiliu,1990)
- propozitiile/frazele trebuie sa desemneze aceeasi realitate lingvistica;

Ex.: M-am intalnit cu Ion. El era pe strada.
Este coerenta semantica numai daca Ion si el sunt coreferentiali, deci daca propozitiile presupun o secventa intermediara de tipul: M-am intalnit cu Ion. El, adica Ion, era pe strada.

- Sensul global al textului nu reprezinta exclusiv suma semnificatiilor frazelor constituente, ci trebuie sa aduca un plus de semnificatie, asa-numitul “plus semantic”.

Un text poate prezenta calitatile unei coeziuni perfecte fara a fi insa si coerent.avezi
Domnique Maingueneau, Les termes de l’analyse du discours, Seuil, 1996, Collection
Memo:17i.

Coerenta textului depinde de:
- adecvarea textului la o intentie globala, la o “tinta ilocutorie” atasata tipului sau de discurs
(coerenta textului va fi realizata dif erit in cazul unui poem suprarealist, al unui text publicitar, al unui discurs politic);
- identificarea temei textului in cadrul unui anumit univers (fictiune, istorie, teorie).

Pentru destinatar, etapele de determinare a tintei unui discurs sunt (Brown et Yule, 1983, vezi in Mariana Tutescu, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 1998):
- reperarea tipului de act de limbaj (textul va fi evaluat drept coerent in functie de clasificarea sa in obiectie, comentariu, amenintare);
- mobilizarea cunostintelor enciclopedice, deoarece “la connaissance des genres de discours et des scripts* resulte de notre ex perience du monde”;

De aceea, se considera intr-o formulare paradoxala: “Coerenta nu este in text, ea este reconstruita de destinatar“ sau “La besoin de coeherence est une sorte de forme a priori de la reception discursive” (C harolles 1988: 55).

Adesea, judecatile care evalueaza un text in seria coerent/incoerent pot diferi in functie de:
- destinatar
- cunoasterea contextului
- autoritatea cu care este creditat emitatorul.

Elementele care joaca un rol esential in stabilirea coerentei textului se numesc conectori.
Conectorul este un morfem care stabileste o legatura intre doua propozitii.
Se disting:
- conectori adverbiali: totusi, cel putin…
- concetori conjunctii coordonatoare: si, deci
- conectori conjunctii subordonatoare: cu toate ca, pentru ca…

3.2. Coeziunea reprezinta un element definitoriu al conceptului de text; se refera la un ansamblu de trasaturi care asigura unitatea sintactica a textului prin marcarea legaturii in secventa de unitati lingvistice (propozitii, fraze);
Analiza coeziunii unui text presupune intelegerea acestuia ca o textura (Halliday si Hasan, 1976: 21) in care fenomene lingvistice diferite asigura simultan continuitatea si progresia textului.

Factorii de unitate care confera - in diferite grade - coeziunea textului sunt:
- repetarea, in mod obligatoriu cu acelasi sens, a elementelor lexicale in propozitii diferite ale aceleiasi secvente.

S-a constituit un nou guvern. Guvernul isi propune un program de redresare economica.
- repetitia elementelor constitutive:
Ion…Ion…

- elipsele: Guvernul doreste reforma. Sindicatul, de asemenea. (elipsa verbului doreste)
- conectorii intre fraze: - de opozitie (totusi -) - de cauza/consecinta (pentru ca, deci) - de adaugare (in plus, mai mult) - de timp (apoi)

- marcile care segmenteaza textul, reveland configuratia acestuia: - in primul rand, - primo, secundo, tertio - pe de o parte…, pe de alta parte

Mariana Tutescu apreciaza ca “De o parte, gasim analiza care da seama de rasturnarea seriei reprezentarilor intr-un tablou inactual, dar simultan de comparatii, analiza a impresiilor, a reminiscentei, a imaginatiei, a memoriei, a acestui intreg fond involuntar care este ca o mecanica a imaginii in timp. De cealalta, exista analiza care da seama de asemanarea lucurilor…”. Aceasta echivaleaza, in fond, cu presupunerea posibilitatii de reperare a unor inferente care pot fi inscrise in structura lingvistica sau se pot baza pe o cunoastere enciclopedica.

- unitatea sistemului pronominal, aparitia unor paralelisme in schema sintactica, corelate cu inlocuirea elementelor lexicale (cu respectarea compatibilitatii semantice).

El este purtator de cuvant la guvern.
Ea editeaza revista presei.
Amandoi lucreaza la departamentul de comunicare.
(dar nu si Amandoi sunt in vacanta)i

- pro-formele, adica substituirea unor elemente lexicale prin altele, care le pot inlocui
- prezenta deicticelor*: Ziaristii au notat informatiile. Acestea au fost prelucrate si date publicitatii.
- prezenta verbelor (E. Vasiliu, 1990): Ion dezinformeaza presa, dar nu o face cu placere.
- unitatea (relativa) a sistemului timpurilor verbale
- formele de reiteratie la toate nivelurile (paralelisme si anaforele)
- conjunctiile (copulative, conclusive, cauzale)

Guvernul l-a anuntat pe liderul de sindicat cu p rivire la masurile de restructurare a fabricii si/iar el a transmis mesajul muncitorilor. Deci ne pregatim pentru o perioada de disponibilizari.

- demonstrativele care iau un pronume/substantiv deja exprimat

Am castigat o mare experienta si pentru asta multumesc celor care m-au ajutat.
Afara e frig. De aceea ne imbracam cu haine groase.

- cuvintele al caror sens trimite la o fraza anterioara.

4. Modul in care un text este compus poate fi ilustrat uneori printr-o schema numita

Termenul suprastructura este folosit in literatura anglo-saxona, in special de Van Dijk (1980) pentru a propune o schema a compozitiei textelor:
“Suprastructurile sunt forme conventionale care caracterizeaza un gen de discurs. Ele ordoneaza secventele frazei si le atribuie functii specifice” (1986: 158).

Fiind o schema textuala, suprastructura priveste doar organizarea de suprafata a textului, compozitia sa.
Aceste suprastructuri ofera grile care faciliteaza atat producerea, cat si intelegerea textelor (vezi gen de discurs).

De exemplu, pentru stirile presei scrise, Van Dijk (?1986: 169) propune schema urmatoare
(din care dam doar partea superioara): suprastructura .
Discurs al stirilor
È I
Sumar povestirea stirilor
È I È I titlu chapeau episod comentarii

5. O caracteristica fundamentala a tuturor textelor este descrisa de cuplul notional intertext - intertextualitate.

Intertextualitate este un termen atribuit la doua fatete conceptuale:

Intertextualitatea trimite la o proprietate constitutiva a tuturor textelor; in acest caz ea repr ezinta o varianta a interdiscursivitatii.

Intertextualitate se refera la un ansamblu de relatii explicite sau implicite pe care un text le stabileste cu alte texte.

5.0. G. Genette (1982: 8) numeste transtextualitate intertextualitatea in sens restrans.

Tipologia relatiilor transtextuale din perspectiva lui G. Genette cuprinde:
- intertextualitatea ce presupune prezen ta unui text in altul (prin citare, aluzie etc…)
- paratextualitatea se refera la ceea ce “inconjura”/vecinatatile unui text propriu-zis, periferia sa: titluri, prefata, ilustratii, inserturi, dedicatii etc.
- metatextualitatea priveste relatia de comentariu a unui text in si prin alt text;
- arhitextualitatea, termen abstract, pune un text in relatie cu diversele clase in care acesta ar putea fi plasat (Oda, in metru antic de Eminescu ar fi in relatie cu clasa sonetelor, a operelor romantice, a poemelor, a operelor liric etc.)
- hipertextualitatea este operatia prin care un text (numit hipotext124) se grefeaza pe un text anterior (numit hipertext), fara sa fie vorba de un comentariu. Aceasta relatie se bazeaza pe operatii de transformare125 (parodie126, travestire, transpunere) sau de imitatie (pastisa).

Studiul relatiilor de hipertextualitate permite punerea in evidenta a doua strategii opuse de imitare a unui text sau a unui gen de texte.
- Strategia de captare consta in a transfera asupra discursului in care se citeaza autoritatea textului sursa (cazul predicatorului care ar imita o parabola biblica).

- Subversiunea nu imita decat pentru a descalifica autoritatea tex tului sursa
(regasim aici fenomenul parodiei).

5.1. Spre deosebire de interdiscurs, termenul intertext este adesea folosit pentru a desemna un ansamblu de texte legate printr-o relatie intertextuala.

Maingueneau (1984: 83) face distinctia intre intertextualitate si intertext: intertextul reprezinta ansamblul fragmentelor citate intr-un corpus dat, in timp ce intertextualitatea se refera la sistemul de reguli implicite prin care se realizeaza acest intertext (modul de citar e socotit legitim in formatiunea discursiva careia ii apartine acest corpus). Astfel, intertextualitatea discursului stiintific nu este de acelasi tip cu cea a discursului religios.
5.1.1.De asemenea, intertextualitatea in cadrul aceluiasi tip de discurs poate varia in diacronie (de la o epoca la alta).
Se disting astfel:
- o intertextualitate interna (intre un discurs si altele apartinand aceluiasi camp discursiv);
- o intertextualitate externa (cu discursurile din alte campuri discursive, cum ar fi de ex. intre un discurs stiintific si unul religios).

Delimitarea este facuta din perspectiva teoretica, in realitate, cele doua tipuri de intertextualitate reprezinta fatete ale aceluiasi mod de functionare discursiva.

6. Un tex t are in mod obligatoriu o tema.

Termenul tema (eng. topic) are doua sensuri distincte:
1. segment al frazei considerate in dinamica textuala

Fraza nu reprezinta doar o structura sintactica, ea participa la progresia unui text prin introducerea atat a informatiilor cunoscute, cat si acelor noi care se sprijina pe primele. O noua informatie de indata ce este inserata in text devine punct de sprijin pentru alte informatii.
Astfel, un text este constituit din tema, elementul cunoscut, despre care se vorbeste si rema, care reprezinta aportul de informatie.

2. caracteristica a unitatii semantice a textului.

Tema reprezinta raspunsul la ceea ce intuitiv putem formula prin “despre ce se vorbeste” intr-un text. Indiferent de lungimea sa, un text presupus coerent trebuie sa construiasca o reprezentare si trebuie sa poata fi rezumat.

Deoarece fiecare grup de fraze care constituie o unitate semantica este atasata unei teme, un text poate avea teme la diferite niveluri, cu conditia ca ultimul sa le integreze pe toate celelalte. Acest fenomen apartine competentei subiectilor de a putea sintetiza un mare numar de informatii intr-o structura semantica unica.
A determina care este tema unui text permite receptorului sa il interpreteze, sa “umple” eventualele lacun e si sa retina, in cazul unor sensuri vagi, doar pe cel compatibil cu tema respectiva.
Totusi anumite texte, numite poliizotopice130, pot dezvolta sistematic mai multe teme.

7. Analiza discursului pune in relatie enuntul cu contextul lui. Aceasta pare sa fie o trasatura definitorie a analizei discursului.

Analiza discursului priveste discursul ca pe o activitate care nu poate fi separata de context si nu ca o raportare a enunturilor la diversi parametri exteriori.

Nu exista consens in ceea ce priveste natura componentilor contextului.

Hymes (1972) considera ca acestia se refera la: participanti, loc, moment, scop, tema, gen de discurs, canal, dialect folosit, reguli care guverneaza intr-o comunitate, inscrierea la cuvant etc.
Alti cercetatori includ, de asemenea, cunostintele participantilor asupra lumii, cunoasterea referitoarea la imaginea reciproca a participantilor, la interactiune, o cunoastere a planului de fundal al societatii din cadrul careia este generat discursul etc.
Numarul acestor elemente componente poate fi extrem de numeros si de variat in functie de perspectiva adoptata.

Cu toata aceasta proliferare a elementelor exista totusi un nucleu asupra carora exista o cvasiunanimitate a opiniilor:

7.1. Participantii la discurs; se face o distinctie intre indivizii care pot fi descrisi independent de discurs din punctul de vedere social sau biologic si roluri pe care acestia le pot juca in discurs: elev, scriitor, profesor, politician etc. (v. rol)
7.2. Cadrul spatio-temporal poate fi caracterizat din perspectiva asocierii la discurs drept:
- cadrul empiric
- cadrul institutional
7.3. Scopul pe care il urmaresc participantii la un discurs depinde in mod evident de genul de discurs: politic, religios…
Anumite genuri presupun script-uri cu un anumit grad de rigiditate: alocutiune politica, interogatoriu politienesc, oficiere religioasa etc.
Se poate intampla adesea ca, la acest nivel, sa existe deturnari de la scopul oficial la discurs.
De altfel, eterogenitatea pare sa fie regula in interactiuni: nu numai ca exista o ierarhie a scopurilor (mesa include rugaciunea de ex.) dar se produc in mod constant amestecuri, alunecari care conduc la devieri de la scopul oficial (un discurs de comemorare se poate transforma intr-un atac la persoana unui contracandidat politic).

Contextul nu poate fi inteles in ansamblu de un observator exterior. El trebuie sa fie luat in considerare prin rezultanta intersectiei reprezentarilor (adesea divergente) pe care si le fac participantii la interactiune. In scopul adecvarii comportamentelor, participantii se sprijina pe diferiti indici (v indice de contextualizare) pentru a identifica genul de discurs in care sunt implicati.

In cazul genurilor de discurs foarte ritualizate/formalizate, contextul apare ca produsul unei constructii comune a participantilor la interactiune.

Sunt insa si numeroase cazurile in care natura genurilor de discurs, rolul participantilor, cadrul spatio-temporal reprezinta obiectul conflictelor si/sau negocierii.

Intre momentul initial si cel final al unui schimb verbal, contextul poate fi diferit datorita modificarilor pe care le-au adus informatiile,comportamentele interactive etc.

8. O notiune esentiala pentru identificarea contextului o constituie indicele de contextualizare.

Acest concept se refera la semnele care permit participantilor la o interactiune sa identifice (corect) contextul acesteia, sa determine exact cu cine vorbesc, in ce gen de discurs sunt implicati etc. \

Anumiti indici sunt numerosi intr-un context anumit, cum ar fi:
- decorul interactiunii (biserica, platou de televiziune)
- virsta, sexul, gesturi, imbracamintea etc.

Interpretarea corecta a acestor indici confer a subiectului posibilitatea se a se comporta adecvat in interactiuni.
Cel mai adesea, aceste interpretari nu opereaza nediferentiat si continuu pe parcursul interactiunii ci sufera un proces de reajustare.

Din momentul in care un tex t a fost “conservat”, un text va circula in contexte diferite de cel in care a fost generat si isi va schimba statutul, apartenenta la un gen etc. In acest caz, in ciuda invariantei relative a textului, este vorba de discursuri diferite.
Desi se constata o utilizare sinonimica a termenilor context si situatie, se acorda adesea un sens mult mai general pentru situatie care ar fi ansamblul format din text si context.

9. Termenul “cotext” se opune contextului asa cum mediul textual imediat al unei unitati discursive se opune mediului sau nontex tual.
Dificultatea principala este de a stabili ce apartine cu exactitate textualului si ce nu ii apartine.
Unii cercetatori nu restrang notiunea de text la unitatile verbale ci includ aici elementele de ordin kinetic care le insotesc (gesturi, mimica etc.), chiar si actiunile participantilor in cursul schimbului.
Dar, in general, domeniul de aplicare a notiunii cotext este cel al mediului verbal propriu-zis.
O delimitare terminologica ar impune folosirea termenilor cotext verbal si cotext non verbal.

10. In lingvistica textuala se considera ca orice text este constituit din cel putin o secventa, unitate de compozitie inferioara textului vazut ca un ansamblu.Din aceasta perspectiva textul reprezinta “un sir orientat din punct de vedere configurational de unitati (propozitii) legate secvential si care avanseaza catre un sfarsit”.

Din acest punct de vedere ar exista cinci tipuri de secvente: narativa, descriptiva, argumentativa, explicativa, dialogala.

Cel mai adesea, un text integreaza mai multe secvente; acestea pot fi de acelasi tip (de ex. o succesiune sau o “incastrare” de povestiri) sau pot fi de tipuri diferite (v. coerenta/coeziune).
In cazul in care secventele sunt de tipuri diferite se disting urmatoarele posibilitati: a) insertia unei secvente intr-alta (de ex. o argumentatie intr-o descriere si insertia acestei argumentatii intr-o naratiune); b) dominanta secventiala (cand cele doua tipuri se amesteca dar una domina

(de ex. daca o naratiune este de fapt o descriere deghizata)