Nasterea tragediei

“Nasterea tragediei din spiritul muzicii” este o lucrare scrisa in anul 1872 de catre Friedrich Nietzsche.In aceasta lucrare autorul expune teoria dramatica. Ulterior a fost republicata in anul 1886 ca “Nasterea tragediei”. Nietzsche ii dedica aceasta lucrare lui Richard Wagner. In debutul lucrarii, autorul sustine ca evolutia artei este strans legata de dualismul apolinic-dionisiac. Viziunea lui Nietzsche se extinde asupra intregii culturi si creatii artistice a Greciei, apolinicul si dionisiacul fiind cei doi poli intre care oscileaza intreaga spiritualitate elina.Acesta vede in cele doua zeitati ale artei grecesti, Apollo si Dionysos reflectarea unui urias contrast intre doua universuri artistice distincte. Apollo este zeul luminii, al contemplatiei senine, rationale si al imaginilor subiective din lumea de aparenta a visului, sub influenta sa aflandu-se artele plastice iar Dionysos este zeul extazului impulsiv al betiei, in timpul careia izbucnesc necontrolate fortele promordiale ale vietii, fiind asociat muzicii si dansului .Imbinarea acestor doua elemente intr-o forma de arta a dat nastere tragediei. Nietzsche a gasit in tragedia clasica ateniana o forma de arta care a depasit pesimismul si negativismul dintr-o lume lipsita de sens. Autorul discuta istoria formei tragice si introduce o impartire intre dionisiac si apolinic. Nieztsche cauta sa explice esenta apolinicului si dionisiacului prin referire la procesele psihice ale visului si betiei.Despre fenomenul apolinic al visului, Nieztsche scria ca:”seducatoarea aparenta a lumilor de vis, in faurirea carora fiecare om este un artist suveran, constituie premisa tuturor artelor plastice, ba chiar, cum vom vedea, a unei parti importante din poezie”. Autorul se refera aici la placerea artistului de a visa si la necesitatea visului pentru om, exprimate de greci in imaginea lui Apollo.Visul este pentru Nieztsche un mod specific de cunoastere a lumii” in vis ne desfatam printr-o pricepere directa a reprezentarilor;toate formele ne vorbesc;nu exista nimic indifferent si inutil” si anume acela in care lumea ne este prezentata ca dominata de principiul individualitatii. Schopenhauer afirma ca cei ce au darul sa vada oamenii si toate lucrurile ca simple imagini onirice, au inclinatie catre filozofie. Omul traieste visul cu intensitate si cu sentimentul unei placeri necesare. Dar omul cu spirit filozofic intuieste in aceasta lume pe care o presimte doar aparenta,o alta realitate, ascunsa,ce nu se dezvaluie decat prin experienta dionisiaca a betiei. In aceasta stare de extaz, se realizeaza o contopire a omului cu intreaga existenta.Acesta sustine ca viata presupune intotdeauna o lupta intre aceste doua elemente,fiecare luptandu-se pentru controlul asupra existentei. Dupa aceasta descriere din prima parte a cartii, autorul ajunge la concluzia ca omul elin a fost stapanit atat de elementul apolinic cat si de cel dionisiac.
In teoria nietzscheana,rolul corului este foarte important, deoarece acesta reprezinta insusi spiritul muzicii in lipsa caruia tragicul nu se poate manifesta. Nieztsche sustine ca tragedia s-a nascut din corul tragic. Omul dionisiac devine spectatorul,si privitorul unei imagini care il infatiseaza pe el insusi.Infatisarea elementului dionisiac in imaginea apolinica este tragedia primitiva.Premisa unei astfel de tragedii este aceea ca in creatorul ei sa existe o constiinta despre legatura omului cu fortele originare ale lumii. O asemenea constiinta se manifesta sub forma de mit. Prin tragedie, mitul este cel mai bine reprezentat, avand forma cea mai expresiva. In conceptia lui Schlegel, corul reprezinta ”spectatorul ideal”, idee pe care Nietzsche o considera grosolana si preconceputa. In opozitie cu conceptia lui Schlegel, Schiller vede in ideea de ”cor” un zid prin care tragedia se izoleaza de lumea reala.

Oedip, personajul conceput de Sofocle, este cel mai reprezentativ si cel mai dramatic din toate tragediile antice, care, in ciuda intelepciunii sale, acesta pacatuieste dar la final descopera lumina cea adevarata,focul divin. Un alt personaj al tragediei antice, este Prometeu, personajul lui Eschil care este considerat binefacatorul oamenilor.Acesta fura focul din ceruri si il da oamenilor. Prin acest mit se contureaza ideea pacatului originar prin care omul doreste sa atinga perfectiunea cu orice pret.

Dupa epoca lui Eschil si Sofocle , a existat o epoca in care tragedia a disparut.Nietzsche leaga acest lucru de influenta unor scriitori ca Euripide si aparitia rationalitatii, reprezentata de Socrate. In viziunea lui Nietzsche, acestia doi au impiedicat capacitatea individului de a se implica in formele de arta deoarece au vazut lucrurile cu prea multa luciditate si ratiune. Euripide a mers pe principiul ca orice e frumos trebuie sa fie si constient(“ ca sa fie frumos, orice trebuie sa fie rational”). Socrate sustinea ca arta tragica este destinata celor care “n-au prea multa minte” si ca aceasta infatiseaza lucrurile placute,nu pe cele utile. Nietzsche ajunge la concluzia ca echilibrul dintre apolinic si dionisiac din arta moderna poate sa reapara in operele lui Richard Wagner, intr-o renastere a tragediei. Fenomenul dramatic consta in transpunerea artistului intr-un alt personaj,proces care marcheaza evolutia dramei.
Autorul vede sculptura ca pe o forma de arta care suprinde cel mai bine acest impuls;sculptura cauta sa reprezinte realitatea in cea mai stabila forma. Impulsul dionisiac prin contrast, reprezinta irationalitatea, lipsa de umanitate; fata de reprezentarea detasata si rationala a apolinicului, acest impuls presupune o participare frenetica in viata. Dupa cum afirma Nietzsche acest impuls dionisiac este cel mai bine reprezentat in muzica ce este instabila si nu are niste granite clare. Nietzsche sustine ca apolinicul a dominat gandirea occidentala odata cu Socrate dar vede romantismul german(in special Richard Wagner) ca o posibila revenire a dionisiacului care ar putea oferi salvarea culturii europene.
Nieztsche il considera pe Richard Wagner drept singurul ganditor care a atribuit muzicii un character si o origine,cu totul diferite de cele ale celorlalte arte, muzica fiind imaginea directa a vointei si nu reproducerea aparentelor. Nieztsche ajunge la concluzia ca stiinta actuala despre cultura greaca clasica a tratat lucrurile superficial. Autorul isi pune intrebarea ce effect esthetic se produce cand cele doua lumi artistice opuse, cea apolinica sic ea dionisiaca apar impreuna? Raspunsul este dat de catre Schopenhauer:” Prin urmare, putem considera pe de o parte lumea aparenta , adica natura, si, pe de alta, muzica drept doua expresii diferite ale aceluiasi lucru”. Toate emotiile,impulsurile, tot zbuciumul interior sunt exprimate prin melodii infinite. Muzica reprezinta elementul metafizi alaturi de cel fizic, lucrul in sine alaturi de aparenta. Atat compozitia muzicala cat si reprezentarea plastica sunt expresii diferite ale lumii. Aceasta relatie dintre muzica si actiune trebuie sa rezulte din cunoasterea lumii sis a nu fie doar o imitatie perfecta a acestei lumi. Schopenhauer vedea in muzica o copie nemijlocita a vointei. Influentat de aceasta afirmatie, Nieztsche credea si el ca trebuie sa vada in muzica cel mai bun mijloc de exprimare pentru un spirit care desfasoara o activitate creatoare dionisiaca. Nieztsche ajunge la concluzia ca muzica poate da nastere mitului, in special mitului tragic care exprima cunoasterea dionisiaca. Autorul sustine ca arta plastica urmareste sa exprime doar frumusetea, suferinta fiind ascunsa si inlaturata din natura. In arta dionisiaca, natura ni se infatiseaza asa cum este ea, cu lucruri bune si cu lucruri rele. Prin noua tragedie a lui Euripide si muzica noilor poeti, muzica devenise doar o imitatie a unor evenimente, incat mitul a disparut. Prin lipsa mitului, imaginatia omului era ingradita iar acesta nu mai putea intelege esenta operelor. Nieztsche spune ca drama depaseste toate efectele artistice apolinice, elementul dionisiac fiind preponderent.

Autorul sustine ca in absenta mitului,orice cultura isi pierde puterea creatoare. Rolul mitului este acela de a ne arata ca si uratul sau durerea fac parte din arta.

Nieztsche conchide ca muzica si mitul tragic reprezinta

Cuvantul si imaginea,ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodata mitul tragic in toata profunzimea lui, deoarece in lipsa lui Dionysos, acesta nu se poate manifesta. Asadar, muzica(arta dionisiaca), imaginea si cuvantul dau nastere formei de arta perfecte care este tragedia greaca.