I. “REVOLUŢIA GLORIOASĂ”

1. ORIGINILE REVOLUŢIEI ENGLEZE
Anglia secolului XVI cunoscuse o rapidă dezvoltare industrială bazată pe meşteşuguri, comerţ, minerit şi transporturi, concomitent cu apariţia fermei de tip capitalist bazat pe fenomenul „împrejmuirilor”. In 1603, la moartea Elisabetei I, tronul englez a revenit regelu Scoţiei, Iacob I Stuart. Ocuparea tronului de către Stuarţi aducea modificări importante în Anglia, unde Tudorii guvernaseră ca monarhi absoluţi, graţie abilităţii şi personalităţii lor. Stuarţii urmăreau instaurarea unui absolutism de drept, ceea ce contravenea realităţilor politice din Anglia, unde Parlamentul - format din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor - împărţea puterea cu monarhia. Atât Iacob I, cât şi fiul său, Carol I (1625-1649), au încercat să guverneze fără a convoca Parlamentul, cu ajutorul Consiliului Privat, pe ai cărui membri îi numeau sau revocau după bunul lor plac. Ei legiferau prin proclamaţii regale şi exercitau puterea juridică prin Camera înstelată şi Curtea înaltei Comisiuni. Stuarţii agreau catolicismul într-o ţară anglicană, unde se dezvoltase mişcarea numită puritanism, care urmărea înlăturarea oricărei rămăşiţe a catolicismului.Apar contradicţii între absolutismul monarhic al regilor din familia Stuart(Iacob I şi Carol I), susţinut de vechea aristocraţie şi regimul parlamentar susţinut de Londra, burghezie şi noua nobilime. În plan religios biserica anglicană se confruntă cu curentele radicale protestante ce solicită înlăturarea episcopatului şi a rămăşiţelor catolice şi introducerea puritanismului calvinist.
Atitudinea antiabsolutistă a parlamentului se manifestă prin documentele Petiţia dreptului – 1628 şi Mustrarea cea mare – 1640. Carol I (1625-1649), a respins aceste solicitări şi a încercat o lungă guvernare fără parlament 1629-1640. Eşecul politico-economic l-au silit pe rege să convoace Parlamentul cel Lung 1640-1653, apoi să declanşeze un război civil 1642-1649. Părăsirea Londrei de către Carol I a semnificat începutul Războiului civil între armata regelui şi cea a Parlamentului. Confruntările armate directe au durat până în 1645, timp în care regele a controlat nord-vestul Angliei, stabilindu-şi centrul la York şi, apoi, la Oxford, iar Parlamentul, partea de sud-est, având de partea lui flota, populaţia Londrei şi poziţia strategică a capitalei. Iniţial, parlamentarii au încercat realizarea unui compromis cu regele, trimiţându-i Cele nouă propuneri care vizau restrângerea prerogativelor monarhice, iar Parlamentul urma să aibă dreptul de a controla politica internă şi externă.Propunerile au fost respinse de rege.Victoriile taberei parlamentare la Marston Moor – 1644, Naseby – 1645 şi Preston – 1649, au dus la capturarea, judecarea şi executarea regelui în 1649.

2. REPUBLICA ŞI RESTAURAŢIA STUARŢILOR
Executarea lui Carol I a însemnat desfiinţarea puterii regale în Anglia. La 19 mai 1649 a fost declarată Republica „liberă, guvernată de reprezentanţii poporului în Parlament". Acesta era compus din Camera Comunelor, cea a Lorzilor fiind desfiinţată. Perioada Republicii a fost dificilă pentru Anglia, ameninţată din exterior de uneltirile regaliştilor, iar în interior de luptele acerbe între grupările politice şi mişcările populare. Conjunctura externă favorabilă a dus însă la recunoaşterea tacită şi chiar oficială a Republicii. Armata, condusă de Oliver Cromwell, s-a îndreptat spre Irlanda catolică pe care o înfrânt-o la Drogheda şi Wexford, ocupând două treimi din teritoriul insulei şi determinând apariţia problemei irlandeze, nerezolvată până astăzi. în Scoţia, Cromwell a obţinut victoriile de la Dunbar (1650) şi Worcester (1651). Noul lider englez Oliver Cromwell a lansat un program de dezvoltare comercial navală – Actele de navigaţie 1650-1651 şi a instituit Protectoratul 1653-1658, un regim de dictatură ce guverna sprijinit de armată prin decrete legi. Protectoratul era o dictatură militară: baza puterii era armata, iar Lordul-Protector, comandatul ei suprem, dădea ordonanţe cu putere de lege, avea atribuţii executive, controla justiţia. Cromwell a încercat să-şi asigure o largă adeziune a populaţiei prin promovarea toleranţei religioase care-i excludea, totuşi, pe catolici şi prin amnistierea regaliştilor. După moartea sa cu sprijinul generalului Monk, are loc RESTAURAŢIA STUARŢILOR prin Carol al-II-lea(1660-1685). Prin Declaraţia de la Breda şi Actul de indulgenţă şi iertare, noul monarh a realizat echilibrul şi reconcilierea societăţii engleze. Carol al II-lea a continuat politica economică expansionistă, bazată pe supremaţia mării, domeniu în care Anglia era puternic concurată de Provinciile Unite (Olanda). în urma unui război cu acestea, englezii au obţinut, pe coasta estică a Americii de Nord, New Amsterdam (devenit New York). împotriva Provinciilor Unite, Carol al II-lea a încheiat un tratat secret cu Ludovic al XlV-lea al Franţei, care prevedea şi reintroducerea catolicismului în Anglia.Iacob al II-lea, ajuns pe tron după moartea fratelui său, Carol al II-lea, deşi a promis respectarea drepturilor Parlamentului, a acţionat în direcţia sporirii prerogativelor regale, obţinând chiar dreptul de a avea armată permanentă. în plus, el s-a sprijinit pe catolici, în ciuda interdicţiei ca aceştia să ocupe funcţii publice, şi a dizolvat Parlamentul. Toate acestea au dus la înlăturarea lui de pe tronul Angliei, prin Revoluţia glorioasă – 1688 şi aducerea la tron a ginerelui său conducătorul Olandei, Wilhelm de Orania. Prin Declaraţia drepturilor – 1689, acesta accepta separarea puterilor în stat şi instituirea monarhiei constituţionale.

3. MODELUL BRITANIC
A. Monarhia parlamentară, se baza pe suveranitatea naţională şi a fost completată prin unirea Scoţiei şi Angliei în Regatul Unit – 1707. Venirea la tron a Dinastiei de Hanovra – 1714, a consolidat sistemul în timpul lui George I(1714-1727) şi George al-II-lea(1727-1760), care germani fiind şi necunoscând engleza nu s-au ocupat de viaţa politică, lasând-o in mâna Consiliului de stat. George al-III-lea(1760-1820), a fost mult mai activ şi a colaborat în special cu William Pitt junior.
B. Sistemul bipartid se dezvoltă odată cu restauraţia Stuarţilor şi se desăvârşeşte în secolul XVIII. Partidul TORY(actual conservator) grupa pe adepţii Stuarţilor, toleranţi fată de catolicism şi de unele manifestări absolutiste, conservatori şi susţinători ai bisericii anglicane. Partidul WHIG(actual liberal) grupa pe adversarii Stuarţilor, anticatolici, antiabsolutişti, liberali economic şi politic, susţinători ai puritanismului şi a supremaţiei parlamentului. Sistemul bazat pe votul cenzitar şi uninominal s-a menţinut în general până astăzi.
C. Modelul monarhiei parlamentare pornea de la sistemul definit prin Magna Charta Libertatum – 1215 şi completat prin Petiţia dreptului – 1628, Test act – 1673(rezerva funcţiile publice doar anglicanilor), Habeas Corpus Act – 1679(drepturile şi libertăţile cetăţeneşti) şi Declaraţia drepturilor – 1689. Separarea puterilor în stat era în judecătorească dată instanţelor şi curţilor cu juraţi, executivă revenind unui cabinet al majorităţii parlamentare şi legislativă deţinută de rege(numea miniştrii, generalii şi sancţiona legile) şi unui parlament bicameral(Camera lorzilor şi a comunelor), aleasă prin vot ce vota legile şi bugetul. Monarhia engleză era întemeiată pe dreptul comun şi interesul general; în secolul al XVIII-lea, noţiunea de suveran lasă loc celei de „rege al englezilor". Regele avea prerogative limitate prin lege, dar şi prin uz: numeşte miniştrii şi generalii, păstrează dreptul de a sancţiona legile, dar nu e poate abroga. Prezenţa celor două partide îi permitea să joace rolul de arbitru pe scena politică, însă orice act al regelui trebuia contrasemna: de ministrul de resort.

4. AFIRMAREA IMPERIULUI BRITANIC CA MARE PUTERE
A. Transformări economice. Prin sistemul „Împrejmuirilor”, nobilii creează ferme capitaliste lucrate cu tehnici moderne şi arendaşi, ce produc materii prime şi duc la o emigrare spre oraşe şi colonii. Comerţul maritim şi agricultura sprijină dezvoltarea industriei textile, navale şi de construcţii, la care se adaugă siderurgia, mineritul şi industria grea, fapt ce duce la apariţia oraşelor şi asigură primatul industrial-colonial-naval englez până la 1900. Progresul economic rapid s-a sprijinit pe revoluţia industrială din ramurile textilă, metalurgică şi minerit; pe o agricultură bazată pe ferme specializate şi muncă salariată; pe flotă şi colonii. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, imperiul colonial englez prinde contur: el cuprindea estul Americii de Nord - din Florida în Canada, insulele Barbados, Antigua şi Jamaica; puncte de sprijin pe coasta vestică a Africii (Sierra Leone, Gambia), Bombay (India) - primit drept zestre de Carol al ll-lea, Gibraltar şi insula Minorca, ocupate în 1704, după Războiul de succesiune la tronul Spaniei.În Anglia s-a pus accent şi pe dezvoltarea băncilor, începând cu cea a Angliei (1694) şi terminând cu cele particulare.
B. Hegemonia maritimă şi colonială începe prin victoriile contra Olandei şi Franţei, consfinţite la sfârşitul războiului de 7 ani(1763), prin excluderea francezilor din India şi Canada. După pierderea Americii de nord, britanicii se axează pe extinderea dominaţiei lor în India, Australia şi Africa. Structura socială a Angliei se sprijinea pe burghezie, ca element dinamic, cu interese clare, protejate de stat; ea se îmbogăţea şi crea locuri de muncă. O parte a nobilimii era şi ea preocupată de activitatea economică, plasându-şi capitalurile provenite din arendă şi comerţ. Această parte, alături de recent-îmbogăţiţii care cumpăraseră titluri nobiliare formau noua nobilime. Populaţia oraşelor, în continuă creştere, era formată preponderent din muncitori industriali, iar în agricultură micul proprietar aproape dispăruse, fiind înlocuit de fermieri si muncitori salariaţi.

5. ISTORIA ALTFEL
Carol I al Angliei(19 noiembrie 1600 – 30 ianuarie 1649) a fost rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte.Ca şi tatăl său, Iacob I, a fost un tenace susţinător al dreptului divin al regelui. În prima fază a domniei sale, a dus o luptă dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a şi suprimat pe 10 martie 1629. Văzând tendiţele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobarea acestuia, Parlamentul s-a opus.
Oliver Cromwell (25 aprilie 1599 – 3 septembrie 1658) a fost un lider militar şi politic englez, cunoscut în special pentru contribuţia sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) şi pentru rolul său posterior de Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Armata sa a Noului Model i-a înfrânt pe regalişti în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda şi Scoţia, şi a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658. În plan intern, Cromwell a dizolvat "Parlamentul cel Lung" (1653) şi a promulgat instrumente de guvernare prin care se instituia în Anglia o dictatură militară numită protectorat. Puterea executivă a fost încredinţată lordului protector Oliver Cromwell şi Consiliului de Stat. Puterea legislativă a aparţinut lordului protector şi parlamentului unicameral. Dreptul la vot rămâne censitar; catolicii şi regaliştii au fost excluşi din viaţa politică. Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, şi a fost un personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viaţă, ajungând fermier yeoman în anii '1630 din motive personale şi financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulţumită unei moşteniri lăsate de unchiul său. O experienţă de conversiune religioasă din aceeaşi decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieţii şi acţiunilor sale.
Parlamentul cel Scurt. În 1640, confruntat cu un conflict armat cu Scoţia, regele Carol I Stuart al Angliei convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Opoziţia parlamentară este din nou puternică dar parlamentul a fost din nou dizvolvat. Acest parlament a avut activitate pentru 18 zile în perioada aprilie - mai 1640.
Parlamentul cel Lung. În 3 noiembrie 1640, regele Carol I Stuart al Angliei convoacă acest parlament care îşi desfăşoară activitatea timp de 13 ani până în 1653 când este dizolvat de către Oliver Cromwell.
Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăţilor) este documentul emis în 1215 în Anglia, în timpul domniei regelui Ioan fără Ţară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui şi, prin aceasta, eliminarea abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanţii săi, precum şi garantarea unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii.
Declaraţia drepturilor statornicea supremaţia puterii legislative a Parlamentului asupra puterii executive regale, dând Angliei o organizare modernă."Declaraţia drepturilor" pune bazele monarhiei constituţional-parlamentare şi, prin urmare, al statului englez modern. Prin ea se limitau drepturile monarhului stipulate în preambulul Constituţiei. "Declaraţia drepturilor" garanta convocarea regulată a Parlamentului, libertatea dezbaterilor şi a drepturilor în materie fiscală. Atribuţiile regelui erau restrânse, deşi el rămânea şeful Bisericii anglicane şi se bucura de mari onoruri. Regele nu putea suspenda sau abroga vreo lege, iar dreptul de a avea armată era condiţionat de aprobarea Parlamentului.
Declaraţia de la Breda şi apoi prin Actul de indulgenţă şi uitare, Carol al ll-lea a garantat libertatea conştiinţei, amnistierea celor care au participat la revoltă, precum şi drepturile noilor proprietari asupra bunurilor confiscate în timpul acesteia.
Habeas Corpus Act, legea hotăra, pe baza unor prevederi mai vechi, că nici o persoană nu poate fi arestată decât pe baza unei cerinţe judecătoreşti scrise, aduse la cunoştinţa inculpatului în maximum 24 de ore. Votarea acestei legi a constituit un moment important în dezvoltarea constituţională a Angliei şi a Europei.

6. CRONOLOGIE
1215: Magna Charta Libertatum
1603-1625: domnia lui Iacob I
1625-1649: domnia lui Carol I
1628: „Petiţia dreptului”
1640: „Mustrarea cea mare”
1629-1640: guvernare fără parlament a lui Carol I
1640-1653: Parlamentul cel Lung
1642-1649: război civil
1644: victoria taberei parlamentare la Marston Moor
1645: victoria taberei parlamentare la Naseby
1649: victoria taberei parlamentare la Preston
Ianuarie 1649: judecarea şi executarea regelui
1649-1653: republica
1650-1651: „actele de navigaţie”
1653-1658: protectoratul
1660: „Declaraţia de la Breda” şi „Actul de indulgenţă şi iertare”
1660: restauraţia Stuarţilor
1660-1685: domnia lui Carol al II-lea
1673: „Test act”
1679: „Habeas Corpus Act”
1685-1688: domnia lui Iacob al II-lea
1688: „Revoluţia glorioasă”
1689: aducerea la tron conducătorul Olandei, Wilhelm de Orania.
1689: „Declaraţia drepturilor”
1707: crearea Regatul Unit prin unirea Scoţiei şi Angliei

7. DICŢIONAR
Cabinet Council: Vechiul consiliu privat al regelui englez în Evul Mediu.
Facţiune: Grup de persoane unite pe baza unor interese politice comune.
Prerogativa regală: Conform acesteia, suveranul dispunea de puteri considerabile: „Rege în Parlamentul său", el promulgă actele puterii legislative; „Rege în Consiliul său", el are puterea executivă, conduce diplomaţia, armata şi flota. Este izvorul justiţiei, toate sentinţele fiind pronunţate în numele său. Este şeful Bisericii anglicane.
Echilibru european: Sistem politic care asigura pacea prin menţinerea echilibrului între marile state europene.
Împrejmuire: Metodă utilizată de feudalii englezi (sec. XV-XVI) pentru delimitarea domeniilor în care erau incluse şi satele, şi pământurile comunale. Un al doilea val a avut loc în secolul al XVIII-lea.
Patentă: Decret regal pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unei colonii.
Pârloagă: Teren arabil lăsat nelucrat unul sau mai mulţi ani pentru refacerea fertilităţii sale.
Puritanism: curent religios, apărut in Anglia la sfârşitul secolului al XVI-lea, care, sub influenţa calvinismului, se pronunţa pentru îndepărtarea elementelor catolice din Biserica anglicană.
Uniune personală: formă de unire a două state monarhice, având un monarh comun, dar păstrând organele
Desuetudine: a ieşi din uz, a nu se mai folosi.
Dizidentă: grup de persoane care manifestă o poziţie diferită de restul
Corsari: comandanţii unor nave maritime rapide, care, cu aprobarea guvernului lor, atacau şi capturau navele inamice.
Factorie: centru de schimb aflat într-un teritoriu străin, îndepărtat, creat de o metropolă din raţiuni comerciale.
Mercantilism - concepţie economică potrivit căreia bogăţia unei ţări este determinată de cantitatea de metal preţios pe care o deţine.
Presbiterianism: curent al puritanismului care susţinea păstrarea unităţii organizatorice a Bisericii anglicane şi adoptarea unor laici (gr. presbíteros - bătrân) în conducerea parohiilor. Devenit confesiune dominantă în Scoţia, datorită lui John Knox, acest curent a dat naştere la ceea ce astăzi se numeşte Biserica presbiteriană.
Independenţi: curent puritan opus presbiterianismului, deoarece susţinea că, în organizarea Bisericii anglicane, rolul esenţial revenea comunităţilor independente.
Leviathan: (în Vechiul Testament) monstru marin fabulos; simbol al colosalului.
Revoluţie industrială: proces complex de trecere de la producţia manuală la cea cu ajutorul maşinilor, de la stadiul manufacturier la cel de fabrică.

II. EPOCA LUMINILOR

1. CE ESTE ILUMINISMUL?
Iluminismul reprezintă o mişcare filosofică, intelectuală şi civică dezvoltată în secolul XVIII, care porneşte de la premisa că raţiunea umană este singura capabilă să asigure fericirea. Ea susţine spiritul inventiv, enciclopedismul, tendinţele progresiste, cercetarea ştiinţifică, raţionalismul, spiritul critic. Iluminismul a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea, fiind reprezetat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Diderot. Montesquieu, D'Alembert, Descartes, J.J.Rousseau. El s-a răspândit în întreaga Europă şi America de Nord, la sfârşitul secolului la XVIII-lea şi începutul celui următor. În Ţările Române, iluminismul este reprezentat de Şcoala Ardeleană, Chesarie Râmniceanul şi Dinicu Golescu. Se consideră că iluminismul are rădăcini în Anglia, în opera unor filosofi ca Thomas Hobbes, John Locke sau David Hume, Ricardo, Defoe, Swift, precum şi în modelul de organizare politică oferit de Marea Britanie. Cei mai mulţi reprezentanţi ai iluminismului francez au fost din rândul scriitorilor filosofi, datorită preocupărilor lor vaste ce cuprind literatura în sensul restrâns al cuvântului, ştiinţa şi filosofia. Operele literare ale acestora sunt influenţate de filosofie şi conţin o critică severă a societăţii. Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea. „Raţiunea şi progresul universal", spunea Voltaire, „împing înainte mersul istoriei." Luminarea se putea face, în concepţia lor, prin cultură, cunoaştere şi educaţie.

2. NOI PRINCIPII ŞI VALORI ÎN SOCIETATE
A. Noile idei pleacă de la premiza raţiunii umane şi susţine faptul că:
- omul are ca datorie supremă obligaţia de a fi fericit
- ideea deismului limitat la actul creaţiei şi de aici separarea bisericii de stat
- „iluminarea” maselor prin educaţie şi raţionalism
- principiul bunei guvernări bazate pe suveranitatea poporului şi separarea puterilor în stat
- regim republican sau monarhie constituţională de model britanic
- munca ca sursă a bogăţiei, realizată pe baza libertăţilor individuale, a iniţiativei private şi economiei bazată pe cerere şi ofertă
Unii savanţi sau filosofi din secolul al XVIII-lea au înfiinţat sau au devenit membri ai unor loji masonice care s-au dezvoltat mai ales în Franţa (francmasoneria), dar şi în alte ţări. în 1773, a fost înfiinţată cea numită Marele Orient, despre care se spune că avea, în 1789, peste 30 000 de membri. Secolul al XVIII-lea a fost dominat de raţionalism, precum şi de regândirea locului şi rolului statului, a raporturilor dintre individ şi stat. Se acreditează ideea că nu doar individul are anumite obligaţii faţă de stat, ci şi acesta faţă de individ.
B. Absolutismul luminat a fost promovat de monarhiile prusacă, rusă, austriacă prin intermediul lui Frederic al-II-lea(1740-1786), Maria Tereza(1740-1780), Iosif al-II-lea(1780-1790), Ecaterina a-II-a (1762-1796). Aceşti despoţi luminaţi, au aplicat ideile iluministe în vederea modernizării administraţiei, armatei, agriculturii, dezvoltării industriei, educaţiei, subordonării bisericii, scopul fiind unificarea imperiilor multinaţionale, creşterii veniturilor şi puterii monarhilor. În ciuda diversităţii formelor de manifestare, noua concepţie de guvernare are unele trăsături comune: un absolutism centralizator; o ierarhie a funcţionarilor; o furie a guvernării (concretizată prin intervenţia statului în economie, învăţământ, religie); o concepţie unitară de guvernare. Gândirea economică a monarhilor luminaţi era mercantilismul. Se urmărea o balanţă comercială activă, monarhia sprijinind activitatea manufacturieră şi comercială. în plan social, statul intervine, din considerente fiscale şi umanitare, în raporturile dintre ţărani şi nobili, dorind să facă din fiecare locuitor un contribuabil eficient. Este creat un aparat administrativ centralizat, având în frunte suveranul care devine deţinătorul tuturor pârghiilor statului. Caracterul naţionalist al activităţii de stat face ca educaţia să devină o problemă de guvernare.În domeniul religios, importanţa Bisericii este menţinută, dar ea este subordonată puterii de stat care caută să-i reglementeze activitatea.
C. Iosefinismul. Iosif al II-lea a urcat pe tron în 1780, după moartea mamei sale, Măria Tereza, demarând reformarea statului, în virtutea filosofiei luminilor. El adoptă varianta germană a iluminismului, mai conservatoare şi mai adecvată stadiului de dezvoltare a Imperiului austriac. El a dorit să impună reforme radicale: desfiinţarea mănăstirilor, egalitatea cultelor, egalitatea socială, libertatea cuvântului, unificarea legilor. Cea mai importantă reformă a vizat domeniul religios. Prin Edictul de toleranţă (1781) se menţinea primatul religiei catolice, dar era acceptată libera practică şi celorlalte religii; se deschidea necatolicilor (în mare parte protestanţi) drumul spre funcţii, proprietăţi, industrii, intrare în oraşe. Din 1781, Iosif al II-lea trece la organizarea administrativă prin care statul era împărţit în circumscripţii, având în frunte comisari subordonaţi împăratului. Astfel, erau afectate comitatele, nobilimea având acolo importante privilegii. în acelaşi an desfiinţează iobăgia pe domeniile imperiale, sperând că nobilii vor face acelaşi lucru. Reforma judiciară din 1782 a creat cadrul legislativ necesar modernizării imperiului (s-a renunţat, de pildă, la pedeapsa cu moartea şi la tortură). Totodată, monarhul a scos cenzura de sub tutela clerului şi a modernizat învăţământul.
D. Despotismul luminat în Rusia. Rusia a reprezentat un model original de despotism luminat. De altfel, chiar Montesquieu considera că, datorită climatului, despotismul era o formă bună de guvernare pentru o populaţie care nu reacţiona decât la forţă. Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) a ocupat tronul după moartea soţului ei, Petru al III-lea. Prinţesă germană, Ecaterina primise în copilărie o educaţie inspirată din modelul iluminist. Ea a înfăptuit câteva reforme menite să creeze un nou echilibru între marea nobilime şi forţele noi, păstrând însă vechea structură feudală şi serbia împărăteasa a convocat, în 1767, o mare adunare reprezentativă care să facă propuneri pentru revizuirea legilor, redactând ea însăşi dispoziţii (Nakaz) pentru aceasta. Ecaterina a II-a a fost un despot luminat, mai mult prin educaţie ş datorită intenţiilor ei, deoarece cele mai multe dintre reforme nu au fost aplicate. în plus, ea nu a desfiinţat serbia, luând chiar măsuri care au agravat situaţia ţăranilor. De altfel, multe dintre reformele ei au fost anulate de succesorul ei.
E. Răspândirea iluminismului s-a realizat prin intermediul cărţilor ce cuprind lucrări de tip teatru, roman, nuvelă, pamflet social-politic, opere filosofice, opere muzicale şi simfonii. Se remarcă aici:
- Enciclopedia elaborată sub conducerea lui Diderot şi d-Alembert (Enciclopedia a concentrat ideile noi ale secolului şi le-a transmis marelui public într-o formă accesibilă.Interzisă de Ludovic al XV-lea şi condamnată de papalitate, lucrarea s-a bucurat de o apreciere generală, având susţinători în toate straturile societăţii şi contribuind la formarea opiniei publice. Un exemplar a fost adus în Ţara Românească, de episcopul Chesarie Râmniceanul în 1773).
- Contractul social al lui J.J.Rousseau şi Despre spiritul legilor al lui Montesquieu
- Robinson Crusoe scris de Daniel Defoe şi Călătoriile lui Gulliver al lui Jonathan Swift
- Faust scris de J.W.Goethe şi opera Don Giovanni de W.A.Mozart

3. OPINIA PUBLICĂ
Statul modern a dus la naşterea ideii de viaţă publică şi viaţă privată. Treburile publice, ale statului, serviciile, ordinea publică, piaţa sunt definite ca părţi ale vieţii publice, de aceea tot ce ţine de ele devin subiect al interesului general. Problemele sociale, economice, politice şi de guvernare sunt teme ale dezbaterii opiniei publice. Aceasta este alcătuită din ziare, cărţi , broşuri, societăţi culturale şi literare, cluburi, loji masonice. Dezbaterile se fac prin conferinţe publice, serate literare, articole de presă. Se dezvoltă acum reuniunile academice, bibliotecile, expoziţiile, dialogul de idei, saloanele de lectură în timp ce biserica catolică v-a promova dialogul ecumenic, pelerinajul şi actele individuale şi colective de binefacere. Contractul social a dus la fundamentarea conceptului de suveranitate a poporului: J.J Rousseau spunea că suveranitatea aparţine voinţe generale, orice formă de guvernare trebuie supravegheată de popor, singurul deţinător adevărat al suveranităţii. Practic, se propunea înlocuirea suveranităţii monarhului cu cea a poporului, idee extrem de modernă care se transformă în forţă de acţiune în timpul Revoluţie franceze din 1789.

4. ISTORIA ALTFEL
Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A criticat Vechiul Regim şi Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii şi egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. Considera că relele societăţii pot fi îndreptate prin alianţa între monarhi şi filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat. Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa şi care critică realităţile continentului nostru şi anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii din care făcea parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului. Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia" conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate şi toleranţă, egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.
Iosif al II-lea (Joseph II. Benedikt August Johann Anton Michael Adam) din dinastia de Habsburg-Lothringen (13 martie 1741 - 20 februarie 1790) a fost împărat între anii 1765 - 1790. A vizitat în mai multe rânduri Banatul şi Transilvania, primind cu solicitudine petiţiile oamenilor şi intrând de aceea în conştiinţa colectivă ca "bunul împărat". Hotelul "Împăratul Romanilor" din Sibiu a fost astfel denumit în amintirea lui Iosif al II-lea. Iosif a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. Călătoria a fost lunga şi cu multe popasuri, vizitând aproape toate oraşele transilvanene. A pornit spre Haţeg, Hunedoara, Deva, Orăştie, Alba Iulia, apoi a vizitat călare munţii Abrudului. A mers la Sibiu, Sighişoara, Mediaş, continuându-şi drumul către Făgăraş, Braşov, Bistriţa, Rodna, Gherla, Cluj, Turda. A trecut şi prin părţile Năsăudului şi Maramureşului. Tot lui i se datorează numele comunelor grănicereşti, învecinate, din judeţul Bistriţa-Năsăud: Salva, Romuli, Parva şi Nepos, în urma exlamaţiei "Vă salut mici nepoţi ai Romei" (în lb. lat.: "Salve parvae nepos Romuli"). A aprobat construirea a numeroase biserici ortodoxe din piatră în Transilvania, cum ar fi bisericile ortodoxe din Braşov şi în special din Mărginimea Sibiului

5. CRONOLOGIE
1740: Se urcă pe tron Frederic al ll-lea.
1742: Constantin Mavrocordat îşi publică proiectul de reformă.
1750-1780: Redactarea Enciclopediei.
1762: Se urcă pe tron Ecaterina a ll-a.
1780: Iosif al II-lea urcă pe tron şi demarează politica reformistă.
1781: Iosif al II-lea promulgă Edictul de toleranţă.

6. DICŢIONAR
Cosmopolitism: (aici) admiraţie manifestată faţă de tot ceea ce era de provenienţă franceză şi detaşarea faţă de valorile, tradiţiile şi limba naţională.
Empirism: concepţie filosofică ce socoteşte experienţa ca unică sursă a cunoaşterii şi admite doar enunţurile logice verificabile.
Vechiul Regim: denumire folosită de istoricii francezi, prin care definesc regimul politic dinaintea Revoluţiei din 1789.
Francmasonerie: asociaţie internaţională cu principii politice şi ritualuri oculte, în care se depune un jurământ faţă de Marele Arhitect al Universului, şi care are ca simbol echerul, compasul şi mistria.
Loji masonice: asociaţii internaţionale secrete de elite, 'urmărind scopuri etico-religioase, politice şi filantropice.
Drepturi naturale: drepturi pe care le are orice fiinţă umană încă de la naştere: viaţa, libertatea, egalitatea, proprietatea etc.
Regim constitutional: sistem politic care are la baza o lege fundamentală sistemul puterilor în stat, relaţiile dintre ele, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
Enciclopedism: Ansamblu multilateral de cunoştinţe, spirit sistematic şi erudit, specific filosofilor din secolul al XVIII-lea.
Filantropie: Acţiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci.

III. CONSTITUIREA STATELOR UNITE ALE AMERICII

1. ÎN CĂUTAREA LIBERTĂŢII
A. Începuturile colonizărilor europene în America de nord este legată de expansiunea engleză, franceză şi olandeză, încheiată în 1763 cu victoria englezilor. Pornind cu puritanii veniţi pe nava Mayflower, englezii vor crea între 1607-1773, pe coastele atlantice 13 colonii(Massachusetts, Connecticut, Rhode Island, New York, New Jersey, Maryland, Delaware, Pennsilvania, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud, New Hampshire şi Georgia) cu organizare, instituţii şi trăsături diferite, dar unite prin origine, limbă, religie şi aspiraţii social-economice. În timp ce în nord domina economia industrială şi mica proprietate rurală, în sud(începând cu Virginia), economia era predominant rurală şi se baza pe monoculturile de pe marile plantaţii lucrate cu sclavi negri. Elementul comun era preponderenţa relaţiilor capitaliste, aspiraţia spre libertate şi individualism, predominanţa cultelor protestante şi a etnicilor anglo-saxoni( 80% din locuitori erau de origine engleză şi scoţiană, 10% irlandezi).
B. Originile conflictului se regăsesc în relaţia colonie-metropolă, anume în limitele impuse expansiunii economice în domenii ce ar fi concurat metropola, interzicerea colonizării spaţiului de la vest de Munţii Aleghenii, restricţii în comerţul cu posesiunile franco-spaniole din Antile, taxele impuse de Londra(taxa timbrului, a ceaiului) şi faptul că coloniştii nu erau reprezentaţi în parlamentul britanic.
C. Declanşarea conflictului este legat de menţinerea taxei ceaiului, încarturierea forţată de trupe britanice şi acţiunile „Fiilor şi fiicelor libertăţii”, dar şi de activitatea publicistică a lui Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Patrick Henry. „Partida de ceai de la Boston”- 16 decembrie 1773, urmată de represaliile engleze contra Bostonului şi statului Massachussets, au solidarizat pe colonişti care s-au întrunit la Philadelphia – 1774, într-un congres continental, solicitând Londrei, în ciuda divergenţelor dintre revoluţionarii radicali conduşi de Samuel Adams şi loialiştii moderaţi a lui Joseph Gallaway, anularea taxelor şi sancţiunilor, neadoptarea altor taxe fără acordul coloniştilor şi reprezentarea acestora în parlamentul britanic.

2. INDEPENDENŢA
A. Declaraţia de independenţă, redactată de Jefferson şi adoptată de Congres în 4 iulie 1776, vine pe fondul acutizării conflictului civil şi militar în 1775, fiind totodată un rechizitoriu al politicii engleze în America.
B. Războiul izbucnit de fapt din 1775, iar ruptura s-a agravat când noi forţe britanice au debarcat în colonii şi au avut loc primele ciocniri armate la Lexington şi Bunker Hill - 1775. Coloniştii îşi organizează o armată condusă de George Washington şi susţinută de voluntari europeni şi trinit o delegaţie în Europa după ajutor, sub conducerea lui Benjamin Franklin. Victoria coloniştilor de la Saratoga -1777, le asigură alianţa cu Franţa, Spania şi Olanda şi un sprijin militar naval şi terestru francez. Înfrânţi la Yorktown -1781, britanici vor accepta prin pacea de la Versailles – 1783 independenţa fostelor lor colonii, cărora le vor ceda spaţiul dintre Munţii Aleghenii şi fluviul Mississippi.
C. SUA – republică prezidenţială. Organizarea noului stat a fost o lungă dezbatere între federalişti şi antifederalişti, cu accent pe constituţia adoptată în 1787. Conform acestei SUA era o republică prezidenţială, stat federal în care puterea legislativă aparţine unui congres bicameral(Senat - 2 reprezentanţi de stat şi Camera reprezentanţilor - număr de reprezentanţi aleşi proporţional cu ponderea populaţie, cu atribuţii distincte, reprezentanţii fiind aleşi pe 4 ani prin vot uninominal.), puterea executivă revine preşedintelui (este şef al statului şi a guvernului, conducător al armatei şi politicii externe, fiind ales prin vot direct pe maximum 2 mandate de 4 ani) şi guvernului condus de acesta, iar puterea judecătorească este exercitată de instanţe în frunte cu Curtea Supremă, formată din 17 judecători aleşi pe viaţă. Autonomia locală era respectată, iar statele au legi şi reglementări proprii ce nu pot fi încălcate de puterea centrală. Guvernul federal are atribuţii în domeniile apărării, politicii externe, protecţiei sociale, emigrării, monedei, sistemului financiar. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt reglementate în primele 10 amendamente.

3. ISTORIA ALTFEL
Tratatul de la Paris (1783) Recunoaşterea celor treisprezece colonii ca treisprezece state independente şi suverane [Articolul 1]; Stabilirea graniţelor între Statele Unite şi British North America [Articolul 2]; Acordarea drepturilor de pescuit a pescarilor Statelor Unite în zona cunoscută sub numele de Grand Banks, situată în largul coastei insulei şi în zona Golfului fluviului Saint Lawrence [Articolul 3]; Recunoaşterea tuturor datoriilor legal contractate de ambele părţi care urmau să fie plătite conform termenilor existenţi la data semnării Tratatului [Articolul 4]; Congresul Statelor Unite "va recomanda cu toată onestitatea" tuturor legislaturilor celor 13 state "să recunoască şi să aplice restituirea tuturor drepturilor, bunurilor şi proprietăţilor confiscate ale subiecţilor britanici reali [Niciodată aplicat Articolul 5]; Statele Unite nu vor mai permite alte consfiscări în viitor [Articolul 6]; Prizonierii de război de ambele părţi vor fi eliberaţi, iar proprietăţile lăsate de Armata britanică pe teritoriul american nu vor fi subiect de confiscare (incluzând Negroes) [Articolul 7]; Atât Marea Britanie cât şi Statele Unite vor avea acces perpetuu la fluviul Mississippi [Articolul 8]; Teritoriile Marii Britanii care au fost ocupate de către americani vor fi returnate fără nici o compensaţie [Articolul 9]; Ratificarea tratatului urma să se realizeze în decurs de 6 luni de la semnarea sa [Articolul 10].
Preambulul Constituţiei. „Noi, Poporul Statelor Unite, in vederea realizării unei Uniuni mai strânse, aşezării dreptăţii, asigurării Liniştii interne, înzestrării pentru apărarea obştească, promovării Prosperităţii generale si asigurării Binecuvântărilor Libertătii pentru noi înşine si pentru Urmaşii noştri, decretăm si promulgăm Constituţia de faţă pentru Statele Unite ale Americii.”
Amendamente. Constituţia Statelor Unite are 27 de amendamente, primele zece, ratificate simultan intre anii 1789 şi 1791, sunt cunoscute sub denumirea de United States Bill of Rights şi urmăresc limitarea puterii guvernului federal. Primul Amendament. Acesta interzice Congresului sa voteze legi prin care sa se instituie o religie oficială de stat sau prin care o religie este preferată in locul alteia, să promulge legi prin care s-ar impiedica libertatea religioasă, legi care sa ingrădeasca libertatea de exprimare, libertatea presei, legi care să limiteze dreptul la adunare paşnică şi la a trimite petiţii guvernului.
Cei 56 de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă: John Adams, Samuel Adams, Josiah Bartlett, Carter Braxton, Charles Carroll, Samuel Chase, Abraham Clark, George Clymer, William Ellery, William Floyd, Benjamin Franklin, Elbridge Gerry, Button Gwinnett, Lyman Hall, John Hancock, Benjamin Harrison, John Hart, Joseph Hewes, Thomas Heyward Jr., William Hooper, Stephen Hopkins, Francis Hopkinson, Samuel Huntington, Thomas Jefferson, Francis Lightfoot Lee, Richard Henry Lee, Francis Lewis, Robert R. Livingston, Thomas Lynch Jr., Thomas McKean, Arthur Middleton, Lewis Morris, Robert Morris, John Morton, Thomas Nelson Jr., William Paca, John Penn , Robert Treat Paine, George Read, Caesar Rodney, George Ross, Benjamin Rush, Edward Rutledge, Roger Sherman, James Smith, Richard Stockton, Thomas Stone, George Taylor, Matthew Thornton, George Walton, William Whipple, William Williams, James Wilson, John Witherspoon, Oliver Wolcott,George Wythe.
Cei 39 de semnatari ai Constituţiei: George Washington, Abraham Baldwin, Richard Bassett, Gunning Bedford Jr., John Blair, William Blount, David Brearly, Jacob Broom, Pierce Butler, Daniel Carroll, George Clymer, Jonathan Dayton, John Dickinson, William Few, Thomas Fitzsimons, Benjamin Franklin, Nicholas Gilman, Nathaniel Gorham, Alexander Hamilton, Jared Ingersoll, Daniel of St. Thomas Jenifer, William Samuel Johnson, Rufus King , John Langdon, William Livingston, James Madison, James McHenry, Thomas Mifflin, Gouverneur Morris, Robert Morris, William Paterson, Charles Cotesworth Pinckney, Charles Pinckney, George Read, John Rutledge, Roger Sherman, Richard Dobbs Spaight, Hugh Williamson, James Wilson.

4. CRONOLOGIE
Sfârşitul secolului al XVI-lea: Sir Walter Raleigh încearcă să formeze viitoarea colonie Virginia
1607: Compania comercială din Londra înfiinţează colonia Virginia.
1607-1733: Pe ţărmul estic al continentului nord-american se formează 13 colonii engleze; majoritatea locuitorilor este formată din emigranţi englezi protestanţi (puritani), plecaţi în căutarea libertăţii de exprimare a credinţei.
1621: Compania olandeză a Indiilor occidentale înfiinţează Noua Olandă.
1629-1630: întemeierea coloniei Massachussets.
1634: 200 de pionieri înfiinţează aşezarea St. Mary's, începutul coloniei Maryland.
1637: Se înfiinţează colonia Noua Suedie, viitorul Delaware.
1663: Regele Carol al II-lea acordă unor favoriţi teritoriul dintre Virginia şi Florida -Carolinele; separarea celor două colonii s-a făcut în 1712.
1664: Anglia cucereşte Noua Olandă, devenită ulterior New York. Ducele de York dăruia prietenilor săi regiunea New Jersey.
1681: William Penn cumpără teritoriul de mai târziu al Pennsylvaniei.
1732: la fiinţă colonia Georgia.
După încheierea războiului de şapte ani(1763): Anglia duce o politică ce stânjeneşte dezvoltarea economică a coloniilor şi afectează principiul politic în căutarea căruia coloniştii părăsiseră ţara-mamâ: înlăturarea arbitrarului administraţiei absolutiste şi guvernarea după legi votate de propriii reprezentanţi.
1774: Reprezentanţii celor 13 colonii se întrunesc într-un prim Congres continental; bazându-se pe principiile constituţiei engleze, resping autoritatea Parlamentului englez şi hotărăsc boicotarea mărfurilor englezeşti.
4 iulie 1776: Este adoptată Declaraţia de Independenţă a SUA; prin capitularea armatei engleze în 1781, se încheie războiul dintre colonii şi metropolă.
1787: Este adoptată Constituţia prin care SUA devine o republică prezidenţială organizată pe principiul separării puterilor în stat, care asigura echilibrul şl controlul reciproc între puterile statului.

5. DICŢIONAR
Boicot: Interdicţie declarată împotriva unui stat, unui grup social sau a unui Individ prin care se stabileşte refuzul de a vinde, a cumpăra sau de a întreţine orice fel de relaţii cu cei supuşi respectivei interdicţii.
Taxă: Sumă de bani stabilită prin lege care se plăteşte obligatoriu pentru producerea şi/sau comercializarea unor bunuri sau servicii.
Republică prezidenţială: Formă de guvernământ în cadrul căreia preşedintele este ales prin vot direct şi deţine puterea executivă în stat.
Imunitate: Exceptarea de la plata unor impozite, executarea de corvezi sau îndeplinirea unor sarcini.
Curtea supremă de justiţie: instanţa superioară de justiţie, potrivit Constituţiei americane.
Quaker: membru al unei grupări religioase protestante, ostilă Bisericii anglicane implantate în America după 1681.

IV. REVOLUŢIA FRANCEZĂ

1. FRANŢA ÎN AJUNUL REVOLUŢIEI
A. Criza absolutismului, este legată de raportul politico-economic în Franţa care a cunoscut o creştere semnificativă a populaţiei, dar a menţinut sistemul perimat al stărilor, sistem în care starea II(nobilimea) şi starea a I a(clerul) controlau puterea, deţineau funcţii administrative şi politice(nobilimea de robă) şi militar-diplomatice(nobilimea de spadă) deşi reprezentau mai puţin de 10% din populaţie, dar deţineau 4/5 din locurile Adunării Stărilor Generale, care nu se mai întrunise din 1614. Ţărănimea forma 85% din populaţie, era liberă juridic, dar lipsită de pământ, în timp ce burghezia era îngrădită în accesul la funcţii şi putere. În timp ce Anglia trecea în 1688 la monarhia parlamentară, în Franţa domniile lui Ludovic al-XIV-lea, Ludovic al-XV-lea şi Ludovic al-XVI-lea duceau la consolidarea absolutismului.. Monarhia absolutistă menţinută de la urcarea pe tron în 1774 a lui Ludovic al-XVI-lea, era slăbită de haosul fiscal, menţinerea privilegiilor şi autonomiilor, de deficitul bugetar de peste 25% şi de eşecul reformelor fiscale, politice şi administrative.
B. Caietele de doleanţe, reprezentau reacţia Adunării Stărilor Generale(neconvocate din 1614), la solicitarea de noi impozite de către rege în 1789. În ele se solicita înlăturarea absolutismului, reformă fiscală şi juridică, adunări reprezentative care să aprobe legile şi impozitele, desfiinţarea privilegiilor de clasă, acces liber la funcţii. Reprezentanţii stării a-III-a au venit cu revendicări proprii, s-au opus pretenţiilor regale şi s-au separat în 7 iunie 1789 într-o Adunare Naţională Constituantă, încercarea regelui dea dizolva adunarea cu ajutorul armatei, a determinat acţiunea parizienilor şi constituirea Gărzii Naţionale.

2. DE LA MONARHIA ABSOLUTISTĂ LA REPUBLICĂ
A. Revoluţia politică, este declanşată de refuzul regelui de a accepta caietele de doleanţe, drept care Starea a-III-a s-a separat şi a format Adunarea Naţională Constituantă, sprijinită de miliţiile pariziene, ce au luat cu asalt şi au dărâmat Bastilia – 14 iulie 1789.
B. Revoluţia socială, se declanşează pe fondul crizei alimentare şi a recoltelor proaste, concretizându-se în iulie-august 1789 prin revolte ţărăneşti şi mişcări sociale ce determină constituanta să abolească privilegiile feudale în 4 august 1789 şi să promulge „Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului” – 26 august 1789.
C. Un nou regim politic, se instaurează prin acceptarea noului regim de către rege, constituirea cluburilor politice şi promulgarea Constituţiei din 1791, ce prevedea monarhie constituţională şi separarea puterilor în stat. Refuzul nobililor de a accepta schimbările, duplicitatea regelui şi declararea războiului de către Prusia şi Austria a modificat situaţia.
D. Războaiele revoluţionare, duc la mobilizarea naţională generală ce asigură victoria de la Valmy – 20 septembrie 1792. Tentativa regelui de a fugi în străinătate(capturat la Varennes), colaborarea lui cu inamicul, duce la reţinerea lui la Temple, abolirea monarhiei, iar la 21 septembrie este proclamată republica. Sub convenţie are loc în 1793 judecarea şi executarea lui Ludovic al-XVI-lea şi a Mariei-Antoaneta.

3. ANII CONVENŢIEI
A. Convenţia girondină(septembrie 1792-iunie 1793), reprezintă regimul burgheziei moderate, ce v-a fi silită să accepte executarea regelui, fiind silită să gestioneze o gravă criză economico-socială, să ducă lupta cu coaliţia antifranceză iniţiată de Anglia şi să facă faţă revoltelor regaliste din Vandeea şi Bretania.
B. Convenţia montagnardă/iacobină(iunie 1793-iulie 1794), este regimul forte al micii burghezii conduse de Maximilien Robespierre, Antoine de Saint-Just şi Jean-Paul Marat. Aceştia dau o constituţie democrată, efectuează o reformă agrară radicală, reorganizează armata, administraţia şi justiţia, pun capăt revoltelor şi i-au iniţiativa ofensivei militare. Se introduce teroarea revoluţionară, prin care sunt judecaţi sumar şi ghilotinaţi toţi cei consideraţi adversari ai revoluţiei. Slăbirea mişcării prin lichidare aripii radicale de stânga condusă de Hebert şi a moderaţilor conduşi de Danton vor fi fatale montagnarzilor.
C. Convenţia thermidoriană(iulie 1794-octombrie 1795), vine la putere prin lovitura de stat din 26 iulie 1794, prin care Robespierre şi apropiaţii săi sunt arestaţi şi ghilotinaţi fără judecată. Regimul noilor îmbogăţiţi, restabilesc ordinea şi liniştea publică, consolidând regimul burghez nou instaurat

4. EDUCAŢIA ŞI CETĂŢEANUL MODERN. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI EUROPA
În educaţie are loc trecerea de la şcoala medievală la cea modernă. Predomină în sec.XVII-XVIII şcolile particulare şi bisericeşti fiecare cu programe proprii. Statul se implică tot mai mult prin finanţarea construcţiilor de şcoli, pregătirea şi retribuirea profesorilor, relizarea manualelor şi programelor, pentru acrea cetăţţeni bine pregătiţi şi loiali statului.
Revoluţia franceză a avut un puternic impact politic, ideologic şi geopolitic. Răsturnarea sistemului politico-social a generat opoziţia regimurilor feudale din Rusia, Prusia şi Austria manifestate prin coaliţii antifranceze, dar şi susţinerea revoluţiei de popoarele asuprite, intelectuali şi elementele democrat-burgheze.

5. ISTORIA ALTFEL
Prima stare. Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.
Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populaţie. Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles. Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi justiţie, în special magistraţii din parlamente. Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili. Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de scutiri de impozite.
Starea a treia. În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activităţile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesionişti (medici, scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei. A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85% din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau bani cu împrumut. Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci. Meşteşugarii erau organizaţi în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi trăiau împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.
Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revoluţiei franceze, s-a născut la Arras, într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut prin discursurile sale din clubul iacobin şi din procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o viata simplă. Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca un idealist, de alţii ca un fanatic. În 1793, a provocat căderea grupului girondinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice este inspiratorul terorii, care a dus la ghilotina mulţi reprezentanti de frunte ai revoluţiei

6. CRONOLOGIE
14iulie 1789: Este cucerită Bastilia.
26augst 1789: Adunarea Naţională Constituantă adoptă Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului.
1790: Prin adoptarea Constituţiei se schimbă caracterul regimului politic, monarhia absolutista fiind înlocuită cu cea constituţională.
1790: Revoluţia se radicalizează.
20 septembrie 1792: victoria trupelor revoluţionare franceze, contra prusacilor la Valmy
1792 septembrie: Se proclamă Republica.
1793: Iacobinii preiau puterea
21 ianuarie 1793: Ghilotinarea regelui Franţei, Ludovic al XVI-lea.
Ianuarie 1793: Anglia opreşte comerţul cu grâu şi alte produse cu Franţa.
1 februarie 1793: Convenţia declară război regelui Angliei şi stathuderului Olandei.
17 februarie 1793: Trupele franceze, conduse de Dumouriez, invadează Olanda.
1 martie 1793: Anexarea Belgiei.
21 august 1793: Convenţia Naţională a Franţei adoptă „Actul de navigaţie", interzicând navelor engleze accesul în porturile franceze.
16 mai 1795: Tratat de pace franco-olandez. Franţa ia în posesie Belgia şi Flandra olandeză. Se constituie Republica Batavă.
1 octombrie 1795: Alipirea la Franţa a Belgiei şi a malului stâng al Rinului.
1795-1799: Perioada în care Franţa a fost condusă de un Directorat.
1795: Este adoptată o nouă Constituţie.
1796- 1797: Campania din Italia.
1799: Bonaparte se întoarce la Paris după campania din Egipt.

7. DICŢIONAR
Cartelare: raţionalizarea unor produse pe bază de cartelă.
Constituţionalism: regim sau concepţie de guvernare bazate pe existenţa unor constituţii.
Subsidiu: sprijin bănesc acordat (de stat) pentru a ajuta, a susţine o activitate, o instituţie etc.
Vechiul Regim: Este definit îndeobşte prin absolutismul monarhic „de drept divin", care ar fi instituit astfel un compromis instabil între construcţia unui stat modern şi menţinerea principiilor de organizare socială moştenite din timpurile Evului Mediu întemeiate pe stări.
Insurecţie: Acţiune îndreptată împotriva puterii constituite, cu scopul de a o răsturna.
Revoluţie politică: Acea parte a Revoluţiei franceze în cursul căreia Statele Generale şi mişcările populare au impus un nou regim politic. Regele a acceptat Constituanta, supunându-se astfel voinţei reprezentanţilor naţiunii (mai-iulie 1789).
Democraţie reprezentativă: regim ce işi exercita suveranitatea prin reprezentanţi aleşi prin vot.
Revoluţie socială: Acea parte a revoluţiei în cursul căreia au fost desfiinţate privilegiile şi a fost acceptată „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului" (iulie-august 1789).
Salvare publică: act politic prin care, într-o situaţie excepţională, obiectivul principal al puterii este să scape patria dmtr-o primejdie.
Teroare: practicarea sistematică a violenţei şi represiunii, cu scopul de a impune o nouă putere.
Cultul Fiinţei Supreme: cultul deist organizat de Robespierre în lunile mai-iunie 1794.
Iacobinism: orientare politică de stânga, dominantă în epoca montagnardă a Convenţiei, exprimată de Robespierre

V. FRANŢA NAPOLEONIANĂ

1. AUTORITARISM POLITIC ŞI SUCCESE MILITARE
A. Directoratul(1795-1799), este regimul politic al marii burghezii, bazat pe separarea puterilor în stat, dar care nu a ezitat să folosească armata pentru a elimina opoziţia regalistă(1797), iacobină(1798),sau „conjuraţia egalilor” a lui Gracchus Babeuf. Pe fondul crizei economice şi alimentare se remarcă succesele militare revoluţionare, în timpul cărora se afirmă tânărul general de 25 de ani Napoleon Bonaparte. Ascensiunea acestuia începe prin recucerirea Toulonului de la englezi, continuă cu victoriile repurtate contra austriecilor prin campania din Italia(1796-1797)şi concretizate prin pacea de la Campo-Formio – 1797, prin care austriecii cedau malul stâng al Rinului, Belgia şi recunoşteau cuceririle italiene ale Franţei. Campania din Egipt – 1798, de şi eşuează nu v-a împiedica ascensiunea lui Napoleon
B. Consulatul(1799-1804), se instaurează prin lovitura de stat militară a generalului Bonaparte de la 18 Brumar (19 noiembrie)1799. Aureolat de victoriile militare, el profită de criza generală pentru a instaura un regim autoritar, în care având calitatea de Prim-consul,cumula puterea executivă şi legislativă în stat. Constituţia anului VIII,este un regim forte bazat pe armată, poliţie secretă, cenzură, dirijism economic, guvernare prin decrete legi, controlul instituţiilor statului, limitarea drepturilor cetăţeneşti. Napoleon realizează:
- reconcilierea cu biserica catolică, separarea ei de stat şi semnarea în 1801 a concordatului cu Vaticanul
- protecţionism vamal şi crearea Băncii Franţei în 1800
- promulgarea în perioada 1803-1804 a Codului penal, civil şi comercial
- stabilitatea economică şi dezvoltarea industriei
- reconcilierea cu regalişti şi iacobinii moderaţi, crearea în 1802 a Legiunii de Onoare
- în plan militar zdrobirea coaliţiei antifranceze prin victoriile de la Marengo şi Hohenlinden
- în plan diplomatic confirmarea cuceririlor franceze prin păcile cu Austria la Luneville-1802 şi Anglia la Amiens-1802.

2. NAPOLEON I
A. Franţa imperială, îşi are începuturile în alegerea în 1802 a lui Napoleon ca consul pe viaţă şi încoronarea lui ca împărat în 1804. Noul regim creează un aparat nobiliar şi administrativ favorabil lui Napoleon, sporeşte autoritarismul politic şi dirijismul economic, pune în centru statului o armată reorganizată pe modelul corpurilor de 25.000-30.000 de soldaţi conduse de mareşalii rezultaţi din anii războaielor revoluţionare(Ney, Massena, Lannes, Murat, Soult, Davout, Jounot, Jourdan, Bernadotte).
B. Marele Imperiu se constituie în perioada lungilor campanii militare datorate coaliţiilor antifranceze iniţiate de Anglia şi susţinute de Rusia, Austria şi Prusia, dar şi datorită dorinţei de putere şi glorie a lui Napoleon şi mareşalilor săi. Eşecul debarcării în Anglia, datorat înfrângerii flotei franco-spaniole de către amiralul Nelson la Trafalgar- octombrie 1805, este contrabalansat de zdrobirea forţelor ruso-austriece la Austerlitz- decembrie 1805. După victoriile contra prusacilor de la Auerstadt şi Jena- 1806, Napoleon întră în Berlin de unde impune „Blocada continentală” în comerţul cu Anglia. Înfrântă la Friedland şi Eylau -1807, Rusia v-a accepta blocada, refacerea parţială a Poloniei(Marele ducat de Varşovia) şi stabilirea graniţelor dintre cele două state pe Neman(pacea de la Tilsit-1808). Extinzând blocada Napoleon ocupă în 1808 Portugalia, Spania şi Statul Papal, zdrobind la Wagram-1809, pe austrieci şi reducându-i la rangul de putere secundară. Extinderea graniţelor franceze, vasalizarea Austriei şi Germaniei, impunerea membrilor familiei sale pe tronurile Spaniei, Westfaliei, Olandei şi Italiei, nu pot opri mişcările de rezistenţă antifranceză din Germania şi Spania şi nici agravarea crizei economice şi alimentare.

3. CAMPANIA DIN RUSIA
Divergenţele politico-economice şi nerespectarea blocadei în Baltica îl determină pe Napoleon să atace cu 600.000 de soldaţi Rusia în toamna lui 1812. Tactica de repliere a ruşilor fac inutilă victoria de la Borodino şi ocuparea Moscovei. Retragerea de iarnă va decima armata napoleoneană şi va permite constituirea unei marii coaliţii care obţine în bătălia naţiunilor de la Leipzig-1813 o victorie decisivă. Retras în Franţa, abandonat de populaţie şi trădat de mareşalii săi, Napoleon abdică în 1814 şi se retrage în insula Elba. Revenirea Bourbonilor, represiunea şi excesele regaliste, duritatea ocupaţiei străine, îi permit lui Napoleon să revină triumfal la putere. „Cele 100 de zile”,se încheie cu înfrângere sa de către forţele anglo-prusace conduse de Wellington la Waterloo-1815, şi exilarea în insula Sf.Elena, unde moare la 5 mai 1821.

4. IMPERIUL NAPOLEONEAN ŞI POPOARELE EUROPENE.
Marele imperiu şi cuceririle franceze au influenţat evoluţia vieţii europene în sens pozitiv prin unificarea şi modernizarea legislaţiei economice, sociale şi juridice, reforma agrară şi disoluţia privilegiilor feudale, înlăturarea iobăgiei, a monarhiilor reacţionar-feudale şi a dominaţiei clericale, dezvoltarea conştiinţei naţionale şi pregătirea procesului de unificare a germanilor, italienilor, românilor, polonezilor şi slavilor de sud. Acestor elemente le sunt adăugate şi aspecte negative cum ar fi subordonarea unor întinse regiuni intereselor economico-militare franceze, taxele de război, rechiziţiile şi înrolările forţate, redesenarea graniţelor pe criterii politice, secătuirea resurselor umane şi materiale pentru război. Napoleon a fost comparat de adepţii săi cu ţitanul modern care modernizează, unifică, pacifică Franţa şi Europa, pe când adversarii l-au considerat omul diavolului distrugător al ordinii de drept divin, setos de glorie şi putere personală absolută.

5. NOUL ECHILIBRU EUROPEAN
A. Congresul de la Viena – 1815, a urmărit să traseze o nouă hartă a Europei şi să anuleze efectele epocii napoleoniene. Franţa este redată Bourbonilor şi readusă la graniţele din 1792, Austria revine în Germania şi Italia, Prusia îşi consolidează poziţiile în spaţiul german, Rusia anexează Basarabia, Finlanda şi majoritatea Poloniei în timp ce Anglia îşi consolidează poziţiile colonial-navale obţinând Malta, Helgoland, Trinidad-Tobago, Ceylon şi Colonia Capului. Se creează la Paris în 1815 Sfânta Alianţă, formată din Rusia, Austria, Prusia şi Franţa, ce urmărea păstrarea sistemului de la Viena.
B. Mişcările revoluţionare din prima jumătate a sec.XIX, se dezvoltă pe fondul ascensiunii capitalismului şi naţionalismului. Sfânta Alianţă va reuşi să reprime în perioada 1820-1821 mişcările revoluţionare din Spania, Portugalia, Italia, Ţara Românească şi Grecia. Slăbirea absolutismului şi înlocuirea Bourbonilor cu dinastia de Orleans în 1830, vor permite independenţa Belgiei-1839, a Greciei-1829 şi eliberarea coloniilor spaniole din America Latină sub conducerea lui Simon Bolivar între 1820-1830.
6. ISTORIA ALTFEL
Directoratul (1795-1799). Convenţia adoptă o nouă Constituţie, aprobată la 22 august 1795, prin care se conferă puterea executivă unui Directorat compus din cinci membri, care trebuie să numească miniştrii. Puterea legislativă va fi împărţită între două camere, Consiliul Bătrânilor, cu 250 membri şi Consiliul celor 500. Începând din mai 1797, în fiecare an, un membru al Directoratului şi o treime din adunări sunt înnoite.
Pregătirea militară a lui Napoleon. Napoleon ajunge în 15 mai 1779 la Scoala militară de la Brienne, înfiinţată doar cu doi ani în urmă. Tânărul Napoleon, care avea pe atunci doar 9 ani, este plasat în clasa a şaptea. Mareşalul de Ségur, ministru de război, îl însărcinează pe inspectorul Reynaud des Monts să-i primească la Şcoala militară de la Paris pe "toţi bursierii şcolilor mici care doresc să meargă la artilerie, la geniu sau la marină şi care s-au distins prin inteligenţă, bună purtare şi cunoştinţele lor de matematici". Elevul-cadet Buonaparte care tocmai a împlinit 15 ani posedă toate calităţile şi este acceptat împreună cu alţi patru colegi ai săi. La 21 octombrie 1784, Napoleon descoperă Parisul. Ajuns la Şcoala militara de la Paris, nu se distinge în mod deosebit, bun la matematici, mediocru la istorie, are note mai mici decât la Brienne. Tânărul cadet doreşte să intre în rândurile marinei. La începutul anului 1785, viitori aspiranţi au fost anunţaţi anul acesta nu va avea loc examen pentru marină, astfel Napoleon alege artileria. La 23 martie 1785, Buonaparte află de moartea tatălui său, survenită cu o lună înainte, la 24 februarie la Montpellier. În septembrie începe concursul de absolvire, la care participă elevii tuturor şcolilor regale din Franţa. La 28 septembrie se publică rezultatele: din 137 de candidaţi, 58 sunt admişi locotenenţi-secunzi, din care 4 cadeţi ai Şcolii militare din Paris. Napoleon de Buonaparte al 42-lea admis devine astfel la vârsta de 16 ani şi cincisprezece zile ofiţer.
Napoleon şi femeile. Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soţie, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluţiei Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea şi la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soţului, printre cei mai cunoscuţi amanţi ai ei numărându-se şi ofiţerul Hippolite Charles. Napoleon a început şi el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walevska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte ale lui Napoleon au fost "Franţa, armata, Josefina". Influenţa napoleoniană în Franţa încă mai este vizibilă şi astăzi. Pentru comemorarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi niciodată satisfăcut. Napoleon a fost un dictator şi a crezut în conducerea oamenilor prin ordine. Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va şterge memoriile victoriilor mele", dar bineînţeles că se înşela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.
Primul Imperiu Francez, cunoscut şi cu denumirile mai obişnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franţa a dominat cea mai mare parte a Europei continentale sub conducerea lui Napoleon I din punct de vedere constituţional, Primul Imperiu Francez se referă la perioada dintre 1804 până în 1814, de la sfârşitul Consulatului Francez până la restaurarea Bourbonilor, ca şi la perioada celor 100 de zile din 1815. În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez, acesta avea 130 de departamente şi putea mo biliza 600.000 de soldaţi pentru a ataca Rusia, avea populaţie de 44 milioane de supuşi, menţinea o prezenţă masivă în Germania, Italia, Spania şi Marele Ducat al Varşoviei şi putea considera Prusia şi Austria printre aliaţii mai mult sau mai puţini stabili. Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea armatei, ale cărei victorii de început au diseminat ideile revoluţiei franceze în toată Europa.
Sfânta Alianţă a fost o coaliţie a Imperiului Rus, Prusiei şi Imperiului Austriac creată la iniţiativa ţarului Alexandru I şi semnată pe 26 septembrie 1815 de cele trei mari puteri. În mod formal, Sfânta Alianţa ar fi trebuit să asigure implicarea valorilor şi dragostei creştine şi a păcii în viaţa politică europeană, dar, în practică, Klemens Wenzel von Metternich a transformat-o într-un bastion al conservatorismului împotriva revoluţiilor. Cei trei împăraţi ale ţărilor implicate au folosit acest tratat pentru a împiedica răspândirea ideilor revoluţionare, în special ale celor ale Revoluţiei franceze. Alianţa era îndreptată împotriva democraţiei şi secularismului. Cu excepţia Regatului Unit, Imperiului Otoman şi a Sfântului Scaun, toate naţiunile europene s-au alăturat Sfintei Alianţe.
Conferinţe ale Sfintei Alianţe: Congresul de la Viena (1815) – crearea Sfintei Alianţe; Tratatul de la Paris (1814-1815); Congresul de la Aix-la-Chapelle (1818) – admiterea Franţei în Sfânta Alianţă; Conferinţa de la Carlsbad (1819); Congresul de la Troppau (1820); Congresul de la Laybach (1821); Congresul de la Verona (1822).

7. CRONOLOGIE
1783-1801: Guvern englez condus de Wiliam Pitt junior.
1795: Franţa intră în perioada Directoratului.
1796: „Conjuraţia egalilor" condus uracehus Babeuf.
14 februarie 1797: Bătălia navală de la capul Saint-Vincent; escadra engleză, condusă de amiralul Horatio Nelson, zdrobeşte o escadră spaniolă şi intră în Marea Mediterană.
1797: Pacea de la Campo Formio. Austria renunţă la Belgia.
1798: Campania din Egipt.
12 iunie 1798: Malta capitulează în faţa flotei franceze.
1 august 1798: în bătălia navală de la Abukir, flota franceză este distrusă de escadra engleză condusă de amiralul Nelson.
28 decembrie 1798: Tratatul de alianţă anglo-ruso-napolitan împotriva Franţei, William Pitt solicită în Parlamentul britanic stabilirea unui impozit asupra venitului.
25 iulie 1799: A doua bătălie de la Abukir. Bonaparte învinge armata turcă, adusă pe mare de flota lui Nelson.
9 noiembrie 1799 (18 Brumar): Are loc lovitura de stat care pune capăt Directoratului; prin Constituţia anului VIII, puterea este preluată de trei consuli; regimul Consulatului a fost unul de mână forte.
Septembrie 1800: Capitularea insulei Malta, cucerită de englezi.
1801: Se constituie Liga alcătuită din ţările Scandinave, Prusia şi Rusia împotriva dreptului de percheziţie al navelor asumat de Anglia.
1801: Se semnează Concordatul cu Papa Pius al VII-lea.
1802: Se încheie pacea de la Amiens, în urma înfrângerii celei de-a doua coaliţii.
1803-1804: Este elaborat şi adoptat Codul Civil.
1804: Napoleon se proclamă împărat.
1805: Napoleon obţine marile victorii împotriva celei de-a treia coaliţii la Austerlitz,
1806: Napoleon obţine marile victorii împotriva celei de-a treia coaliţii la Jena, Auerstad
1806: Napoleon declară Blocada continentală, împotriva insulelor britanice.
1807: Napoleon obţine marile victorii împotriva celei de-a treia coaliţii la Friedland, Eylau.
1807: Napoleon încheie pacea de la Tilsit care-i asigură dominaţia asupra continentului.
1807-1808: Sunt ocupate Portugalia şi Statul Papal.
1808: Napoleon lansează campania din Spania, care va aduce francezilor prima înfrângere militară.
1809: Victoria de la Wagram.
1812: Campania din Rusia, în timpul căreia Napoleon pierde Marea armată.
1813: înfrângerea de la Leipzig.
1815: Cele 100 de zile.
1815: înfrângerea de la Waterloo
1815, octombrie: Anglia, Rusia, Prusia şi Austria constituie „Sfânta Alianţă" pentru menţinerea echilibrului european.
1820-1821: mişcări revoluţionare în Spania, Portugalia, Regatul celor două Sicilii, Piemont, Grecia, Ţara Românească.
1820-1830: Formarea statelor naţionale înAmertea'de Sud.
1830: mişcări revoluţionare în Franţa, o parte a statelor italiene, Belgia, Polonia.

8. DICŢIONAR
Concordat: convenţie încheiată de către papă, cu diverse state, prin care se stabileşte statutul Bisericii catolice în statele respective.
Grenadier: (aici) soldat infanterist aparţinând unei unităţi de elită.
Livret de muncă: livret în care orice muncitor era obligat să-şi completeze datele personale şi să menţioneze locurile de angajare (cu specificarea datei de angajare şi, eventual, a încetării activităţii).
Blocadă: sistem de măsuri urmărind izolarea unui stat, sau a unui grup de state, pentru a-l sili să accepte anumite principii sau măsuri ale organizatorului blocadei.
Cod Civil: cod cuprinzând principalele dispoziţii care reglementează raporturile de drept civil.
Consulatul: regim politic în Franţa postrevoluţionară (1799-1804), care ascunde dictatura militară a lui Napoleon Bonaparte.
Imperiul: perioadă în cursul căreia autoritatea politică suverană a fost exercitată de Napoleon Bonaparte în calitate de împărat (1804-1814,1815), atât asupra Franţei, cât şi asupra unui ansamblu de alte teritorii.
Promotori ai „noii ordini" politice şi sociale, la Congresul de la Viena - 1815
Klemens Lothar Wenzel, Principe de Metternich, cancelar al Austriei
Charles Maurice de Talleyrand-Perigord, ministru de externe al Franţei
Karl Robert conte de Nesselrode, ministru de externe ai Prusiei

VI. ŢĂRILE ROMÂNE ŞI PROBLEMA ORIENTALĂ

1. CADRUL GENERAL
Regimul fanariot s-a instaurat în ţările Române pe fondul reculului politico-militar al otomanilor de după asediul Vienei - 1683. Ofensiva austriacă şi ceea rusă spre sud-estul european dă naştere „Chestiunii Orientale”, în cadrul căreia teritoriul românesc devine teatru de luptă şi element teritorial al disputei marilor puteri. Poarta pierde încrederea în domnii români şi instituie domnii controlate direct prin domni de origine greacă sau grecizată din cartierul constantinopolitan Fanar.

2. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC ÎN SEC.XVIII
În noul context domnii sunt numiţi direct de poartă, pe termene scurte şi mutaţi dintr-o ţară în alta, fiind asimilaţi paşalelor cu două tuiuri, pierzând dreptul de a duce o politică externă proprie. Armata naţională este înlocuită cu gărzile de arnăuţi, domnia este cumpărată pe sume exorbitante ceea ce generează multiplicarea şi vânzarea funcţiilor, venalitate, corupţie, creşterea obligaţiilor ţărănimii în dauna celor scutiţi(boierii şi clerul mănăstiresc şi cel superior). Sporesc taxele, tributul, apar daruri foarte mari cum ar fi mucarerul mare şi mucarerul mic(confirmări trienale şi anuale ale domniei). Se accentuează monopolul comercial otoman, dublat de schimbul comercial impus şi defavorabil românilor. Se orientalizează portul, moravurile şi cultura, creşte izolare faţă de Occident datorită atitudini general anticatolice, antioccidentale şi prootomane a fanarioţilor.

3. MODERNITATEA ROMÂNEASCĂ ŞI REFORMELE FANARIOTE
Alinierea la pulsul european se face treptat prin elementele româneşti de origine boierească, burgheză şi intelectuale ce călătoresc şi studiază în vest, prin intermediul românilor greco-catolici şi a străinilor stabiliţi în principate, dar şi a unor fanarioţi cu vederi moderne. În acest ultim caz se remarcă Constantin Mavrocordat cu 6 domnii în Muntenia şi 4 în Moldova în perioada 1730-1760. El iniţiază un proiect de constituţie, instituie reforma administrativă(numirea funcţionarilor prin concurs şi renumerarea lor), fiscală (reducerea numărului de scutiţi, impozit proporţional cu averea plătibil în 4 rate anuale) şi socială(desfiinţarea legării de glie şi transformarea ţăranilor în clăcaşi în 1746 – Muntenia şi 1749 – Moldova). Lui i se adaugă reforma judecătorească, administrativă, a învăţământului şi a sistemului poştal iniţiat de Alexandru Ipsilanti cu două domnii în Muntenia şi una în Moldova în perioada 1774-1791.

4. RĂZBOAIELE RUSO-AUSTRO-TURCE ÎNTRE 1683-1829
Tendinţele expansioniste ale Rusiei şi Austriei spre spaţiul balcanic cu scopul declarat al eliberării creştinilor şi cu cel nedeclarat al cuceririi sud-estului european cu Constantinopolul şi strâmtorile sale, au dus la reacţia Franţei şi Angliei ce se opun sub masca salvării integrităţii Imperiului Otoman şi a menţinerii echilibrului european. Cele 12 războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce, s-au dus cu precădere pe teritoriul românesc şi au cauzat mari pierderi umane şi materiale, dar şi rapturi teritoriale. Astfel prin pacea de la Karlowitz-1699, austriecii anexează Transilvania, prin ceea de la Passarowitz-1718, obţin Banatul şi temporar Oltenia(1718-1739), iar în urma înţelegerilor cu ruşii de după pacea de la Kuciuc Kainargi-1774, anexează nord-vestul Moldovei(Bucovina). La rândul lor ruşii obţin prin pacea de la Iaşi-1792, graniţa pe Nistru, prin ceea de la Bucureşti-1812, să anexeze Moldova dintre Nistru şi Prut(Basarabia), iar prin pacea de la Adrianopol-1829, să îşi impună controlul în Marea Neagră, pe Dunăre şi „protectoratul” asupra principatelor dunărene.

5. PROIECTE POLITICE PRIVIND ORGANIZAREA STATULUI ROMÂN
Aflate în calea ruşilor şi austriecilor teritoriile româneşti vor cunoaşte între 1699-1812, 12 războie ruso-austro-turce ce vor produce mari distrugeri umane şi materiale precum şi anexarea decătre Austria a Transilvaniei-1699, Banatului-1718. Olteniei -1718-1739, Bucovinei-1774 şi de către Rusia a Basarabiei-1812. Marile puteri vor urmări reorganizarea teritoriilor româneşti în propriu interes astfel:
- proiectul rusesc al ţarinei Ecaterina a-II-a, cuprindea refacerea Imperiului Bizantin în spaţiul balcanic cu capitala la Constantinopol, sub conducerea unui principe rus şi în subsidiar era şi "planul dacic" adică unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti(Basarabia, Bucovina, Moldova, Muntenia şi Oltenia) într-un Regat Dacic condus de un prinţ rus.
- proiectul austriac, prevedea până în prima jumătate a sec.XVIII atingerea de către habsburgi a graniţelor Nistrului şi Dunării, apoi crearea unui principat românesc înglobat în imperiu. Din a doua jumătate a sec.XVIII pe fondul ascensiunii Rusiei şi a evidentei incapacităţi habsburgice de a cucerii singură spaţiul sud-est european, austriecii propun ruşilor partajarea teritoriului românesc extracarpatic. Austria urma să anexeze Oltenia, Bucovina şi Moldova dintre Carpaţi şi Şiret, iar Rusia urma să ia Muntenia şi Moldova dintre Siret şi Nistru.
- proiectul anglo-francez, urmărea după 1815 unirea principatelor române într-un "stat tampon" între Rusia, Austria şi Turcia sub garanţia colectivă a marilor puteri.
- proiectele româneşti, au urmărit în sec.XVIII revenirea domniilor pământene şi protecţia rusă sau austriacă, mai rar unirea sau înglobarea în Rusia sau Austria. Sub impactul revoluţiei franceze se v-a solicita protecţia lui Napoleon şi tot mai des unirea şi neutralitatea pământurilor principatelor

6. MIŞCAREA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU
Orientalizarea moravurilor, portului, culturii, monopolul comercial otoman şi creşterea mişcărilor naţionale balcanice în special sârbă şi greacă(condusă de Eteria, creată în 1815 la Odessa, având în frunte pe generalul Alexandru Ipsilanti, fiu de domn fanariot, general rus şi aghiotant al ţarului Alexandru I), a avut influenţă şi în Principate. În primăvara lui 1821, la Padeş în Mehedinţi începe acţiunea lui Tudor Vladimirescu(moşnean din Vladimiri-Gorj, îmbogăţit din comerţul cu vite, vorbind 4 limbi, fost ofiţer de voluntari în armata rusă, cunoscător al realităţilor politice ale vremii). Deplasându-se cu trupele sale la Bucureşti unde preia guvernarea ţării în perioada martie-mai 1821, Tudor lansează un program naţional(Proclamaţia de la Padeş, cele 2 proclamaţii către bucureşteni, Cererile norodului românesc, scrisoarea către boierii moldoveni) în care cerea:
- restaurarea domniilor pământene şi eliminarea grecilor din funcţiile politice, administrative şi religioase
- crearea unei armate şi şcoli naţionale
- reglementarea tributului şi a relaţiilor politice cu Poarta
- desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului
- autonomie politică şi posibil unirea cu Moldova
Întrat în conflict cu eteriştii lui Ipsilanti, ajunşi la Bucureşti prin Moldova, cu mişcările dezavuate de ţar, sub primejdia unei intervenţii otomane, Tudor se hotărăşte să se retragă pentru a rezista în Oltenia. Prinderea şi asasinarea lui Tudor de către eterişti la Goleşti-27 mai 1821, uşurează înăbuşirea celor două mişcări de către turci.

7. REGULAMENTUL ORGANIC
După ce în 1822 turcii restaurează domniile pământene, modernizarea se accelerează datorită boierilor educaţi în vest dar şi reprezentanţilor forţelor de ocupaţie rusă din perioada 1818-1834. Acum o comisie mixtă de boieri moldo-munteană elaborează sub egida guvernatorului rus, generalul Pavel Kisseleff, REGULAMENTUL ORGANIC,document aplicat identic în iunie 1831 – Muntenia şi ianuarie 1832 – Moldova, care prevedea:
- domni numiţi pe 7 ani de Poartă cu acordul Rusiei
- separarea puterilor în stat în executivă-domnul şi guvernul, legislativă-adunarea obştească şi judecătorească
- şcoală şi armată naţională, reorganizarea administraţiei şi crearea arhivelor statului
- libertatea comerţului şi navigaţiei cu nave proprii pe Dunăre
- reorganizarea puşcăriilor şi eliminarea pedepselor cu tortura şi mutilarea fizică
- buget dezbătut şi aprobat de adunare
- impozit proporţional cu averea(exceptaţi sunt boierii şi clerul mănăstiresc)
- creşterea nartului(norma de lucru pe zi a ţăranilor) şi generalizarea lui Sunt create astfel premizele modernizării, industrializării şi unificării

8. ISTORIA ALTFEL
Fanariotii CAUZE : -pătrunderea elementelor greceşti în administraţia Ţării Româneşti şi Moldoldovei în sec XVII.
-domnii români (C-tin.Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir) au încercat să se apropie de Imperiul Hasburgic, Polonia.
-consolidarea regimului dominaţiei Imperiului Otoman în Ţara Românească şi Moldova
-instaurarea în Transilvania a dominaţiei Imperiului Hasburgic la sfârşitul sec. XVII.
-aparitia Imperiului Rus ca factor de putere în Europa de S-E.
Instalat în Moldova în 1711 şi în Ţara Românească în 1716, a durat până la revoluţia din 1821. Primul domn fanariot atât în Ţara Românească cât şi în Moldova a fost Nicolae Mavrocordat.
TRĂSĂTURI: -Imperiului Otoman încalcă grav capitulaţiile, se amestecă în regimul domniei, numea şi revoca domnul la bunul său plac. Familii domneşti :Mavrocordat, Racoviţă, Ghica, Callimachi,Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Şutu.
-tronul se cumpără cu sume uriaşe de bani. cresc obligaţiile fata de Imperiului Otoman(peşcheşurile, tributul).
-domnul plătea mucarerul mare(la 3 ani) şi mic(la 1 an), fiind considerat un înalt funcţionar otoman(nu purta coroana, era beizadea= prinţ); domnii nu mai aveau dreptul la politică externă, nu mai aveau armată, iar cetăţile au fost dărâmate.
-în Ţara Românească au fost 40 de domni iar în Moldova 36, durata medie a domniei fiind de 3 ani.
-până la 1770 unii domni fanarioţi au fost şi români grecizaţi.
Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului Ioan Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor îşi constituie o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. Se emancipează din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În 1814 face o călătorie la Viena, în perioada Congresului de pace (14 iunie - 26 decembrie 1814) pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.. Cunoscător al limbii germane, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Austriei.
Eteria (Philike Hetairia - Societatea prietenilor), este o organizaţie secretă creată în 1814 la Odesa de grecii conduşi de Constantin Rigas din Velestino, şi care avea ca scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea turcilor şi întemeierea unei Elade libere. Eteria avea filiale în diferite ţări, unde existau comunităţi greceşti, desfăşurând o activitate intensă şi în Principatele Române. Ea se sprijinea pe forţa materială a burgheziei comerciale greceşti, destul de numeroasă şi avută. În 1821, Eteria a decis declanşarea revoluţiei, dar erorile făcute încă de la început de Alexandru Ipsilanti, devenit epitrop general al Eteriei, aveau să-i creeze grave dificultăţi şi să-l ducă în conflict cu Tudor Vladimirescu, care a condus Revoluţia Română de la 1821Ca urmare a acţiunilor nechibzuite a conducătorilor, revoluţia eteriştilor eşuează, fiind înăbuşită de turci. Pavel Kiseleff. Al treilea şi ultimul guvernator rus Pavel Kiseleff, a venit pe 19 octombrie, 1829 şi s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă şi holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina şi importând grâu din Odessa. Administraţia sa a durat până la 1 aprilie, 1834 şi a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.
Regulamentul Organic a fost adoptat în două versiuni similare[ pe 13 iulie, 1831 în Valahia şi 13 ianuarie, 1832 în Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de către Kiseleff .

9. CRONOLGIE
1683-1699: Războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Karlowitz (1699); Transilvania intră oficial în componenţa Imperiului habsburgic.
1711-1821: regimul fanariot în Moldova
1714-1821: regimul fanariot în Ţara Românească
1716-1718: Războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Passarowitz (1718); Banatul şi Oltenia intră oficial în componenţa Imperiului habsburgic.
1736-1739: Războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Belgrad (1739); Oltenia revine la Ţara Românească
1746-1749: reforma administrativă, fiscală şi socială a lui Constantin Mavrocordat
1768-1774: Războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi; Rusia inaugurează varianta de protectorat asupra Ţării Româneşti şi Moldovei sub forma protecţiei acordate creştinilor ortodocşi din Imperiul otoman.
1775: Convenţia de la Constantinopol, prin care Imperiul otoman cedează Imperiului habsburgic nordul Moldovei (Bucovina).
1787-1792: Războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Şviştov (1791) şi apoi prin pacea de la Iaşi (1792). Otomanii cedează ruşilor teritoriul dintre Bug şi Nistru; astfel, Rusia devine vecina Moldovei.
1804-1815: mişcarea naţională sârbă condusă de Milos Obrenovic şi Konstantin Karagheorghevic
1806-1812: Războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Bucureşti. Otomanii cedează Rusiei, partea Moldovei între Prut şi Nistru (Basarabia);
1815: apare la Odessa mişcarea naţională greacă Eteria (frăţia)
1821: mişcarea de regenerare naţională condusă de Tudor Vladimirescu
1822: restaurarea domniilor pământene în principate
1828-1829: Războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Adrianopol, prin care Rusia îşi consolidează poziţia de mare putere protectoare asupra Ţărilor Române, în timp ce Imperiul otoman îşi păstrează statutul de putere suzerană. Acest statut internaţional al Principatelor se va menţine până la pacea de la Paris (1856).
1831-1832: realizarea şi punerea în aplicare a Regulamentului Organic, elaborat de o delegaţie de boieri moldo-munteană sub conducerea consulului general rus Pavel Kisseleff

10. DICŢIONAR mucarerul mare: sumă de bani plătită de fanarioţi pentru confirmărea trienală a domniei mucarerul mic: sumă de bani plătită de fanarioţi pentru confirmarea anuală a domniei
Chestiunea Orientală: problema împărţirii teritoriilor europene ale Imperiului Otoman, după 1683
Regim fanariot: regim instalat de turci din Moldova în 1711 şi din Ţara Românească în 1716, ce a durat până la 1821, caracterizat prin domnii controlate direct cu domni de origine greacă sau grecizată din cartierul constantinopolitan Fanar.
Eteria: (Philike Hetairia - Societatea prietenilor), este o organizaţie secretă creată în 1814, ce avea ca scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea turcilor şi întemeierea unei Elade libere.
Nartul: norma de lucru pe zi a ţăranilor
Panduri: locuitori ai Olteniei, oameni liberi scutiţi parţial de dări în schimbul serviciului grăniceresc moşneni: ţărani liberi din Ţara Românească

VII. ANUL 1848 ÎN EUROPA

1. CONTEXTUL GENERAL
Menţinerea absolutismului şi a sistemului feudal cu ajutorul Rusiei şi Austriei, pe fondul avântului naţionalismului şi liberalismului, a fost dublată de criza agrară a anilor 1845-1846 şi de nivelul scăzut al salariilor şi rata ridicată a şomajului muncitorilor industriali. În vestul european revoluţia a avut un predominant caracter social-politic în timp ce în Europa centrală şi de sud-est a predominat caracterul social-naţional.

2. REVOLUŢIA ÎN FRANŢA
A debutat în februarie 1848 la Paris, reprimată iniţial de Ludovic-Filip, dar victorioasă în final, fapt ce a adus un guvern liberal care a proclamat republica, dreptul la muncă, a acordat drept de vot universal şi a creat Atelierele Naţionale. Majoritatea moderată instalată prin alegerile din aprilie 1848 a anulat drepturile sociale fapt care a dus la luptele de stradă din 23-26 iunie reprimate militar de generalul Cavaignac şi care au permis accesul la funcţia de preşedinte a lui Ludovic Napoleon Bonaparte nepot al lui Napoleon I

3. REVOLUŢIA ÎN IMPERIUL HABSBURGIC
La 13 martie revoluţia izbucneşte la Viena şi duce la înlăturarea cancelarului Metternich şi refugierea familiei imperiale în Tirol. Mişcarea se extinde în tot imperiul şi determină preluarea conducerii mişcării în Ungaria de nobilimea liberală, care proclamă independenţa în graniţele „Regatului Sfântului Ştefan” concomitent cu un program de reforme politice, sociale şi instituţionale.

4. REVOLUŢIA ÎN GERMANIA ŞI ITALIA
În Germania mişcarea are un caracter naţional general şi sileşte pe regele Prusiei să promită o Constituţie, urmată de o dură represiune. Concomitent se întruneşte o Adunare Constituantă la Frankfurt pe Main în care 580 de delegaţi liberali şi intelectuali au propus crearea unui stat federal german.
În Italia cele 7 state aristocratice create prin Congresul de la Viena au fost cuprinse de mişcarea revoluţionar-naţională care a proclamat republica la Milano, Veneţia şi Roma. Mişcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în încercarea de a cuceri Lombardia de la Habsburgi.

5. ANUL 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
Cadrul general. Ţările române au constituit avanpostul estic al revoluţiei europene şi au urmărit în plan politic unitate şi independenţă naţională, în plan economico-social reforme constituţional economice burgheze şi reformă agrară iar în plan naţional recunoaşterea naţiunii române din imperiile ţarist şi habsburgic.
În Moldova „Petiţiunea proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni” din 27 martie, redactată de Vasile Alecsandri şi înaintată domnitorului Mihail Sturdza, solicita reforme burgheze moderate. Domnul a înăbuşit mişcarea şi a arestat şi deportat pe liderii acesteia. Moldovenii refugiaţi au radicalizat cererile în documentele „Principiile noastre pentru reformarea patriei” de la Braşov-mai 1848 şi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” de la Cernăuţi-august 1848 în care se mai solicita unirea Moldovei cu Muntenia.
În Ţara Românească mişcarea condusă de Frăţia a avut ca moment iniţial „Proclamaţia” de la Izlaz-9/21 iunie 1848, care solicită reforme radicale, independenţă şi unitate, libertăţi personale, adunări reprezentative şi separarea puterilor în stat. Guvernul revoluţionar din perioada iunie-septembrie 1848 a rezistat loviturilor de stat şi a iniţiat o serie de reforme social-economice. La presiunile ruseşti, Poarta a intervenit militar şi a înăbuşit revoluţia după confruntarea din Dealul Spirii-13 septembrie, în timp ce trupele ruse ocupau Moldova-15 septembrie.
În Transilvania evenimentele din Ungaria au dus la reacţia românilor ce se opuneau anexării provinciei la regatul maghiar. Sub conducerea lui Simion Bărnuţiu se întruneşte o mare adunare la Blaj care prezintă „Petiţiunea naţională”-3/15 mai 1848 în care solicitau recunoaşterea naţiunii române, respingeau anexarea şi solicitau reforme sociale radicale.

6. ROMÂNII ŞI MAGHIARII ÎN VÂLTOAREA REVOLUŢIEI. SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI MAGHIARE
În condiţiile confruntărilor militare din Imperiul Habsburgic, armatele revoluţionare maghiare cuceresc Transilvania şi trec la represiuni contra românilor şi saşilor, ceea ce determină în septembrie 1848, organizarea militară şi rezistenţa armată a românilor conduşi de Avram Iancu, în spaţiul Munţilor Apuseni. Acordarea unor drepturi pentru români prin constituţia imperială din aprilie 1849 şi cucerirea Pestei de trupele habsburgice îl silesc pe Lajos Kossuth să reconsidere raporturile cu românii şi să semneze prin medierea lui Nicolae Bălcescu un proiect de pacificaţiune confirmat de parlamentul maghiar, prin care se recunosc drepturile naţionale româneşti-16/28 iulie 1849. Acordul este tardiv căci intervenţia trupelor ruse duce la capitularea forţelor maghiare la Komarom-septembrie 1849.

7. ULTIMELE ZILE ALE REVOLUŢIEI EUROPENE
În Germania parlamentul de la Frankfurt a propus un imperiu federal şi a oferit tronul regelui Prusiei, care refuză să fie monarh constituţional preferând să solicite sprijin rusesc pentru înăbuşirea revoluţiei. Forţele habsburgice înfrâng revoluţia în Lombardia şi Veneţia-august 1849, şi îşi restaurează prezenţa în Transilvania, Ungaria şi Croaţia cu sprijinul ruşilor.

8. ISTORIA ALTFEL
"Petitiunea-proclamatiune"; Prezentat de revoluţionarii moldoveni, rol important în elaborare avându-l Vasile Alecsandri. Programul avea 35 de puncte şi un caracter moderat, cãutând sã se pãstreze în limitele legalitãtii politice din cauza Imperiului Tarist; caracterul moderat reiese şi din felul cum a fost abordatã problema agrarã, cerându-se doar "grabnica îmbunãtãtire a stãrii locuitorilor sãteni". Au fost şi solicitãri cu caracter democratic, modern, cum ar fi: eliberarea detinutilor politici, reformarea învãtãmântului, siguranta persoanei, desfiintarea cenzurii, organizarea unei garzi cetatenesti, responsabilitatea ministeriala, dizolvarea Adunării Obştesti şi alcătuirea unei noi Adunări "Adevarata reprezentaţie a naţiei". Mihail Sturdza a respins "petitia", a arestat pe lideri revolutiei, care au fost exilati.
„Proclamaţia de la Islaz” este programul adoptat la 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu este nevoit să accepte termenii proclamaţiei şi să recunoască guvernul revoluţionar provizoriu. Proclamaţia de la Izlaz a avut forma şi valoarea unui act constituţional. Între cele 21 de prevederi ale sale se remarcă: independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.
"Petitiunea nationalã" adoptatã de Adunare cerea: independenta nationalã a românilor din Transilvania, desfiintarea iobãgiei fãrã despãgubire din partea tãranilor, înfiintarea unei gãrzi nationale românesti, libertatea persoanei, a cuvântului, a întrunirilor. Locul desfãsurãrii Adunãrii a fost numit "Câmpia Libertãtii"; a fost ales un Comitet National Permanent cu sediul la Sibiu. Cei prezenti la Adunare au arãtat cã "Noi vrem sã ne unim cu tara" si pretutindeni s-a întãrit convingerea cã" "Ardealul nu mai este Ardeal ci România".
Revoluţia în Austria şi Ungaria. La 13 martie 1848, revoluţia izbucneşte la Viena. În aceeaşi zi cancelarul Metternich ce ocupa această funcţie din 1829 fuge în căruţa unei spălătorese. Studenţii şi muncitorii cer adoptarea unor reforme radicale. Până la 15 martie revendicările cerute de popor au fost impuse aprobării împăratului Ferdinand I La 13 martie, poetul maghiar Szandor Petofi publică Imnul naţional maghiar la Pesta. La 15 martie izbucneşte revoluţia la Pesta. La 16 martie Ferdinand I este forţat să accepte crearea gărzii naţionale şi legiunii academice la Viena. După izbucnirea revoluţiei la Pesta, se formează un guvern independent condus de contele Bathyanny constituit la 17 martie. Bathyanny va proclama independenţa Ungariei la 7 aprilie.

9. CRONOLOGIE
ANUL 1848
2 ianuarie: Revoltă populară la Palermo; începutul revoluţiei în Italia.
17 ianuarie: Revoluţie la Neapole; regele acceptă Constituţia.
12-24 februarie: Revoluţia pariziană, regele Ludovic-Filip abdică; februarie-mai: activează un guvern liberal.
13-15 martie: „Revoluţia din martie" la Viena; căderea cancelarului Metternich.
15 martie: Revoluţie la Pesta; manifestul „celor 12 puncte" referitor, între altele, şi la unirea Transilvaniei cu Ungaria.
17-22 martie: Revoluţie la Veneţia.
18 martie: Revoluţie la Berlin.
18-22 martie: Revoluţie la Milano.
24 martie: Simion Bărnuţiu lansează o proclamaţie în care face apel la românii din Transilvania ca să ceară recunoaşterea lor ca naţiune politică.
27-28 martie/8-9 aprilie: întrunirea de la hotelul Petersburg din laşi; Petiţia-proclamaţie, un program moderat în 35 de puncte.
3/15 mai: Marea adunare a românilor ardeleni de la Blaj; Petiţia Naţională în 16 puncte principale.
18mai 1848-18iunie 1849: Parlamentul de la Frankfurt.
12-17 iunie: Insurecţia de la Praga.
9/21 iunie: Adunarea populară de la Islaz.
11/23 iunie: Revoluţia izbucneşte la Bucureşti.
Iunie-septembrie: se constituie un guvern revoluţionar provizoriu în Ţara Românească.
23-26 iunie: Insurecţia muncitorilor parizieni.
16 iulie: Trupele ruseşti intră în Moldova.
25 iulie: Bătălia de la Custozza.
2-6/14-18 septembrie: A treia Adunare de la Blaj.
Septembrie-octombrie: Românii organizează 15 legiuni înarmate pentru înlăturarea administraţiei maghiare din Transilvania.
25 septembrie: Trupele turceşti intră în Bucureşti; bătălia din Dealul Spirii.
8 octombrie: Kossuth Lajos obţine puteri executive depline.
ANUL 1849
4 martie: Constituţia imperială recunoaşte autonomia Transilvaniei.
1 mai: Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman restabileşte regimul regulamentar în Principate.
Iulie: „proiectul de pacificaţiune” de la Seghedin
Iulie-august: înfrăngerea revoluţie în Italia şi Ungaria

10. DICŢIONAR
Protecţie socială: ansamblu de măsuri destinate să protejeze o pătură socială şi diversele prestări cu caracter familial sau social.
Revoluţie: schimbare bruscă, de ordin economic, politic, moral, cultural, care se produce într-o societate.

VIII. REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ

1. PROGRESUL TEHNIC ŞI REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ
La începutul sec.XVII Europa era predominant rurală şi agrară. Domeniile industriei manufacturiere se aflau în armament, textile, minerit, metalurgie, hărtie şi sticlă, articole de lux. Inovaţiile sunt legate de folosirea forţei motrice a apei, vânturilor şi a mareelor, mai întâi în Olanda şi apoi în Anglia.
Marile inovaţii tehnice sunt:
-motorul cu abur, realizat de Denis Papin(1679) şi perfecţionat de Thomas Newcomen(1712)
-apariţia maşinii de tors, de ţesut şi a suveicii zburătoare,
-realizarea cocsului metalurgic, a plugului cu aburi şi a maşinii de semănat.
Inovaţiile tehnice au fost folosite mai întâi în minerit, metalurgie, industria textilă, alimentară, de transport, de armament, de construcţii navale şi în agricultură.
Revoluţia industrială are loc în Anglia începutului de sec.XVIII ce va obţine primatul industrial, comercial, naval şi colonial al lumii până pe la 1880. Din a doua jumătate a sec.XVIII revoluţia industrială se extinde în Europa de vest şi în America de nord. Procesul duce la dezvoltarea transportului feroviar şi naval, al industriei şi a oraşelor.

2. DE LA COPERNIC LA LAPLACE. EVOLUŢIA TEORIILOR ŞTIINŢIFICE DESPRE UNIVERS
Astronomia a fost unul din principalele domenii ale revoluţiei ştiinţifice şi una din primele domenii ce au pus sub semnul întrebării tezele bisericii despre lume şi univers. Marile momente ale progresului cunoaşterii astronomice au fost:
-Nicolaus Copernic lanseză în 1543 teoria heliocentrică
-Galileo Galilei construieşte o lunetă şi cercetează petele solare, fazele lui Venus, inelele lui Saturn şi sateliţii lui Jupiter
-Christiaan Huygens perfecţionează luneta, studiază planetele Marte şi Saturn, constelaţiile Orion şi Andromeda
-Johannes Kepler susţine idea că planetele se învârt în jurul soarelui pe orbite eliptice cu viteze inegale
-Isaac Newton descoperă legea gravitaţiei universale, demonstrează matematic orbite eliptice ale planetelor şi calculează atracţia lor gravitaţională
-Pierre Simon Laplace descrie câmpurile gravitaţionale, a studiat primul găurile negre şi a fundamentat teoria nebulară a naşterii sistemului solar

3. PRIMA REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ: CIVILIZAŢIA MAŞINILOR
Secolul XVIII marchează trecerea de la trecerea la înlocuirea forţei umane şi animale cu ceea a motorului cu aburi creat de englezul James Watt, motor utilizat în industria minieră, siderurgică, transporturi navale şi feroviare. În agricultură se constată fenomenul împrejmuirilor prin care se constituie marile ferme de tip capitalist. Revoluţia transporturilor începe prin locomotiva cu aburi a lui George Stephenson. Anglia trece prima la revoluţia industrială urmată după circa o jumătate de secol de Europa de vest şi de nord şi America de nord.
Revoluţia demografică din Europa sec.XIX se datorează eradicării unor boli, creşterii gradului de igienă şi de asistenţă sanitară, sporirii producţiei agricole şi industriale ce determină creşterea puterii de cumpărare, a nivelului de trai şi a duratei medii a vieţii. Sporul demografic determină o emigrare spre oraşe dar şi spre America. Din a doua jumătate a sec.XIX revoluţia industrială triumfa în Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, nordul Italie şi în statele scandinave.
4. A DOUA REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ
Începe în jurul lui 1870 în Marea Britanie şi se bazează pe invenţii cum ar fi telefonul, telegraful fără fir, oţelul, automobilul, motorul cu explozie, utilizarea energiei electrice, a petrolului şi gazelor naturale. Se extind căile ferate transcontinentale ca transamericanul şi transsiberianul, comunicaţiile telegrafice şi de navigaţie transatlantică. Apar canalele Suez şi Panama, se dezvoltă bursa de mărfuri şi de valori, apare mecanizarea şi chimizarea agriculturii, fapt ce sporeşte producţia de circa 30 de ori şi scade preţul alimentelor. La 1900 a doua revoluţie industrială triumfă în Marea Britanie şi dominioanele sale, Europa de vest, SUA şi Japonia.

5. EVOLUŢIA VIEŢII URBANE
Dezvoltarea inustrială din sec.XIX a dus şi la sporirea populaţiei urbane de la 2% la începutul secolului la peste 15% la sfârşitul acestuia. Vechilor centre urbane 1-i se adaugă altele noi apărute în urma exploziei demografico-industriale. Apar preocupări edilitare legate de trasarea de noi străzi şi bulevarde, de canalizarea râurilor, pavarea, canalizarea şi iluminarea străzilor, construirea de locuinţe, amenajarea de parcuri, pieţe publice şi agro-alimentare, de magazine, şcoli, instituţii publice, de cultură şi de ştiinţă. Timpul liber este petrecut la biblioteci, teatru, operă, serate literare, prin lectura presei, prin practicarea turismului, a sporturilor de iarnă(patinaj) şi de vară(tenis, golf, fotbal), iar din 1896 se reiau Jocurile Olimpice de vară la Atena.

6. EFECTELE REVOLUŢIEI INDUSTRIALE
A. Evoluţiile economice se manifestă prin organizarea producţiei pe baza diviziunii muncii şi lucrului la bandă, creşterea producţiei datorită sporirii productivităţii pornind de la industriile minieră, siderurgică, textilă, construcţii de maşini şi transporturi, concentrarea producţiei la sfârşitul secolului XIX în mari concerne americane(US Steel, Standard Oil, Ford, General Motors), germane(Krupp, Siemens, IG Farben) şi britanice(Shell, British Petroleum), concomitent cu un rapid proces de urbanizare şi de modificare a structurii economice prin predominanţa industriei în realizarea produsului intern brut.
B. Evoluţiile sociale sunt legate de cele economice şi se reflectă prin sporul demografic datorat creşterii nivelului de trai şi de igienă şi modificarea structurii sociale prin creşterea rolului economico-politic al deţinătorilor de active bancare, comerciale, industriale şi imobiliare, prin sporirea ponderii clasei de mijloc (medici, avocaţi, profesori, ingineri, funcţionari), creşterea numerică a muncitorimii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a acestora(repaus duminical, zi de lucru de 8 ore, sistem de pensii de boală, vârstă şi invaliditate) şi implicarea lor în viaţa politică şi socială.

7. CURENTE INTELECTUALE ŞI ARTISTICE
A. Curentele de gândire se dezvoltă în secolul XIX începând cu pozitivismul promovat de Auguste Comte, care pune la baza evoluţiei umane raţiunea, observaţia şi experimentul. Evoluţionismul promovat de Charles Darwin exploatează viziunea pozitivistă privind evoluţia lumii şi vieţii de la simplu la complex. Relativismul dezvoltat pe baza operei ştiinţifice a lui Einstein, Freud şi Jung şi a celei filosofice a lui Bergson şi Nietzsche relevă rolul subconştientului., a simţurilor şi trăirilor în perceperea lumii. Pragmatismul promovat de William James consideră adevărul ca rezultat al acţiunii şi succesului uman.
B. Revoluţia audiovizualului este legată de generalizarea tiparului, dezvoltarea presei scrise, a radioului, cinematografului, fotografiei şi bibliotecilor, care creează cultura de masă .
C. Curentele artistice moderne se dezvoltă odată cu romantismul în literatură(Goethe, Byron, Eminescu, W.Scott, Puşkin, Al.Dumas), pictură(Delacroix, şcoala de la Barbizon) şi muzică(Wagner, Liszt, Beethoven, Chopin, Verdi, Strauss, Berlioz, Ceaikovski), urmat în jurul lui 1830 de realismul literar(Balzac, Tolstoi, Dickens, Zola) şi în pictură(Courbet, Repin). În ultima treime a secolului XIX se afirmă în pictură impresionismul(Monet, Manet, Renoir, Degas, Cezanne, Gaugain, van Gogh), simbolismul în literatură, expresionismul în sculptură şi pictură(Klee, Kandinski) şi cubismul (Picasso).

8. PREGĂTIREA ŞCOLARĂ ŞI UNIVERSITARĂ
Democratizarea şi industrializarea au sporit rolul educaţiei dar şi implicarea statului în acest proces. In acest sens se dezvoltă molelul educaţional de tip francez şi de tip anglo-saxon.
Modelul francez este bazat pe intervenţia statului ce organizează sistemul şcolar pe trei trepte(primar, secundar, universitar), cu dezvoltarea diverselor domenii la nivel secindar şi universitar. Scopul declarat este cel de acrea cetăţeni loiali şi bine pregătiţi, de a uniformiza societatea, de a crea o unitate spiritual-culturală a naţiunii. Fără a exclude învăţământul teologic şi pe cel particular acest sistem de stat este laic, unitar în manuale şi programe, ştiinţific şi etapizat pe nivele de vârstă. Modelul a fost adoptat de majoritatea statelor latinofone şi a noilor state din sud-estul Europei.
Modelul anglo-saxon specific lumii engleze, germane şi scandinave se baza pe principiile autonomiei locale şi a individualismului. Sistemul şcolar primar este organizat şi susţinut de comunităţile locale, în timp ce cel secundar este parţial de stat, iar învăţământul superior este elitist, restrictiv şi particular. Rezultatul dezvoltării învăţământului era reducerea analfabetismului la 5-10% în SUA, Europa de vest şi de nord, dominioanele engleze şi Japonia. Analfabetismul se apropie de 50% în Europa centrală de sud şi de sud-est şi are proporţii de peste 80% în Rusia, Asia, Africa şi America latină.
În România sistemul şcolar esate organizat de legea lui Cuza 1864(învăţământ de 4 ani obligatoriu şi gratuit), se organizează universităţile de la Iaşi(1860) şi Bucureşti(1864), se reorganizează şi diversifică sistemul şcolar prin legea Haret(1899).

9. ARHITECTURA—TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE
Arhitectura urmeză şi se subordonează marilor cerinţe ale epocii.
Stilul Empire se dezvoltă în Franţa napoleoneană şi influenţează apoi Europa. Se inspiră din arhitectura imperială romană, dar este supradimensionată, puternic decorată şi însoţită de mari transformări urbanistice cum ar fi bulevarde, pieţe, fântâni, arce de triumf. Cele mai semnificative opere sunt: castelele Malmaison, Compiegne, Fontainbleau, Trianon , Arcurile de Triumf L-Etoile şi Carrousel, Opera şi Noul Luvru din Paris, precum şi Muzeul de Antichităţi, Poarta Brandenburg, teatrul de Dramă(Berlin), Propileele şi Gliptoteca(Munchen), British Museum(Londra), Piazza del Popolo(Roma).
Stilul Art Nouveau(cu varianta muncheneză), pune accent în jurul lui 1900, pe forme de tip industrial din beton şi sticlă îmbinând utilul cu frumosul în opere ca Biblioteca Naţională-Paris, Cristal Palace-Londra.

10. ISTORIA ALTFEL
Revoluţia ştiinţifică. Ştiinţele care s-au dezvoltat în mod excepţional în această perioadă au fost următoarele:matematică, fizică, chimie şi medicină. În matematică se pot menţiona ca invenţii remarcabile apariţia calculului diferenţial şi integral, inventate practic simultan de către englezul Isaac Newton şi germanul Gottfried Wilhelm Leibniz, logaritmii zecimali şi naturali de către scoţianul John Napper, ecuaţiile cilindrului şi ale conului, rezultate deosebite în algebră şi trigonometrie. Naşterea chimiei survine odată cu apariţia conceptelor de atom, element chimic, substanţă simplă şi compusă. Ca atare, se descoperă multe elemente chimice, inclusiv metale, se propun simbolurile chimice şi scrierea formală a reacţiilor chimice sub forma de ecuaţii chimice, se descoperă legile universale ale chimiei (John Dalton, Avogadro, Lavoisier, Charles, Gay-Lussac, etc. Se pot, de asemenea, menţiona sinteza şi prepararea industrială a unor acizi anorganici precum ar fi acidul clorhidric, acidul azotic şi acidul sulfuric, respectiv separarea, şi mai apoi sinteza unor substanţe organice precum benzen şi acid benzoic. În fizică se pot menţiona descoperirea legilor de mişcare a planetelor de către Johannes Kepler, publicarea primei concepţii cosmogonice închegate aparţinând lui Jean-Antoine Lavoisier, descoperirea legilor interferenţei şi difracţiei (Christian Huygens), descoperirile din domeniul electricităţii ale lui Alessandro Volta şi cele din magnetism ale lui Hans-Christian Oersted. Fizica culminează cu închegarea ei în sistemul newtonian. În biologie apariţia taxonomiei speciilor fiinţelor vii, bazată pe limba latină şi pe împărţirea atât a regnului animal cât şi cel vegetal în specii, subspecii, clase, etc, a reprezentat un imens salt calitativ în gândire şi în percepţia lumii vii. În medicină, experimentarea injecţiilor medicamentoase, descoperirea primului vaccin (1796), inventarea primului stetoscop şi apariţia primelor noţiuni de igienă au fost toţi atâţia paşi majori spre transformarea medicinei dintr-un conglomerat empiric de informaţii în ştiinţă. Medicina galenică e răsturnată progresiv prin experimente anatomice ce culminează cu descoperirea circulaţiei sângelui de către William Harvey.
Invenţii. 1872 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe acelaşi fir, două telegrame în sensuri contrare.1877 inventarea fonograful, primul aparat de înregistrat sunete şi totodată de redarea lor. 1878 perfecţionarea telefonul lui Alexander Graham Bell şi, microfonul inventat de Hughes, brevetarea telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune.1879 inventarea becul cu incandescenţă. iar în anul 1880 realizarea primei distribuţii de energie electrică şi instalarea unei centrală electrică pe pachebotul transatlantic "Columbia", prima navă iluminată electric. În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcţiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraş.În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Fenomenul a fost studiat şi dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii .1892 inventarea aparatului de luat vederi pentru obiecte sau oameni în mişcare, care folosea o bandă de celuloid de 35 mm cu perforaţii pe margine. Primele încercari, efectuate în laborator, au fost executate cu ritmul de 15 imagini pe secundă, care pe moment nu au dat rezultate satisfăcătoare.În anul 1894 inventarea kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mişcare, cu o frecvenţă de 46 de imagini pe secundă, dar acest aparat nu permitea decât vizionarea filmului decât de o singură persoană. În anul 1912 se realiza un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful.

11. CRONOLOGIE
REALIZĂRI ARTISTICE
1801: Anatomia generală de X. Bichat, primul anatomist care stabileşte că fiecare organ este format dintr-un ţesut.
1804: Simfonia nr. 3 (Eroica) de L. van Beethowen.
1808: Faust (prima parte) de J.W. Goethe.
1813: Mândrie şi prejudecată, roman de Jane Austen.
1814: Marea odaliscă, tablou de J.A. Ingres, expresie a clasicismului.
1816: Bărbierul din Sevilla, operă de G. Rossini.
1818: Pluta Meduzei de Th. Gericault, transfigurare romantică a unui fapt divers.
1822: Simfonia nr. 8 (neterminată) de F. Schubert.
1824: Simfonia a 9-a de L. van Beethowen.
1830: Prima reprezentaţie cu Hernani, dramă de V. Hugo, care marchează triumful romantismului.
1836: Revizorul sau inspectorul general, comedie de N.V. Gogol.
1839: Sonata op. 35, cu celebrul „Marş funebru", de F. Chopin.
1842: Cu prilejul reeditării romanelor sale, Balzac le grupează sub genericul „Comedia umană".
1844: Cei trei muşchetari de Al. Dumas-tatăl.
1852: Coliba unchiului Tom de H. Beecher-Stowe.
1853: Trubadurul şi Traviata, două opere de Verdi.
1857: Florile răului, culegere de poeme de Ch. Baudelaire.
1859: Ave Maria de Charles Gounod.
1859: Ch. Darwin, Despre originea speciilor prin selecţie naturală.
1865: Război şi pace (1865-1869), roman de L. Tolstoi.
1865: C. Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale.
1867: Dunărea albastră, vals de J. Strauss-fiul.
1871: Apare primul volum (La fortune des Rougon) din ciclul romanesc Rougon-Macquartde E. Zola.
1874: Prima expoziţie impresionistă; Monet, cu tabloul Impresie, răsărit de soare, dă titlul noului curent artistic.
1882: Parsifal, operă de R. Wagner.
1908: A, D. Xenopol publică la Paris Teoria istoriei
REALIZĂRI TEHNICE
1680: Isaac Newton a calculat matematic orbitele planetelor.
1698: Denis Papin a construit primul motor cu aburi.
1701: A fost inventată maşina de semănat pe rânduri.
1704: John Harris a publicat Lexicon technicum.
1709: Abraham Darby a introdus folosirea cocsului la topirea fierului.
1712: Thomas Newcomen perfecţionează motorul cu aburi.
1722: René de Réaumur a publicat primul tratat de metalurgie. Arta transformării fierului în oţel.
1723-1739: a fost publicată prima carte de inginerie mecanică, Teoria generală a maşinilor.
1725: Petru I a înfiinţat Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg.
1733: John Kay a inventat suveica zburătoare.
1761: James Hargreaves a inventat maşina de tors.
1780: Maşina cu aburi a lui James Watt
1785: Edmund Cartwright a realizat războiul de ţesut mecanic.
1789: Inaugurarea Porţii Brandenburg, la Berlin
1802: L.J. Guy-Lussac enunţă legea dilatării gazelor.
1806: Arcul de Triumf Carrousel
1806: Arcul de Triumf al Păcii din Milano
1808: H. Davy obţine prin electroliză bariul, calciul şi stronţiul.
1813: Intră în funcţiune Puffing Billy, prima locomotivă cu aburi.
1814: G. Strephenson experimentează prima locomotivă cu aburi care se deplasează pe şine de fier.
1819: Prima traversare a Atlanticului cu un vapor cu aburi.
1825: W. Sturgeon construieşte primul electromagnet.
1826: Prima comunicare a lui N. Lobacevski cu privire la elaborarea unei geometrii neeuclidiene.
După 1830: Calea ferată înlocuieşte treptat sectorul textil în rolul de motor al industrializării.
1831: Faraday descoperă inducţia electromagnetică.
1833: Ch. Babbage începe să construiască o maşină de calcul analitică comandată prin program pe baza cartelelor perforate.
1840: Primul transformator electric construit de A. Masson şi L. Brequet.
1840: Telegraful electric al lui Morse
1842: J.R. von Mayer stabilieşte primul principiu al termodinamicii.
1843: Walhalla, templu-muzeu proiectat de Leo von Klenze
1844: H. Wells realizează prima anestezie chirurgicală;
1844: prima transmisie telegrafică interurbană, prin sistemul lui S. Morse.
1850: R. Clauslus formulează un nou enunţ al celui de al doilea principiu al termodinamicii şi introduce noţiunea de entropie.
1851: Se construieşte la Londra, din fier şi sticlă, „Crystal Palace", pentru Expoziţia universală.
1854: P. Merien realizează primele asfaltări de drumuri.
1856: H. Bessemer inventează procedeul de fabricare a oţelului care îi poartă numele.
1862: Ch. Garnier începe să construiască opera din Paris (1862-1875), caracterizată prin eclectism neorenascentist şi neobaroc.
1866: G.M. Pullman şi B. Field brevetează primul vagon de dormit.
1869: Mac-Gaffe inventează aspiratorul de praf.
1869: Canalul de Suez
1871: H. Schllemann descoperă vestigiile anticei Troia.
1876: Telefonul lui Bell
1878: Lampa incandescentă a lui Edison
1883: A. Gaudi începe construcţia bisericii Sagrada Familia, la Barcelona
1889: Turnul Eiffel
1903: Aeroplanul fraţilor Wright; aparatul lui Traian Vuia
1909: Traversarea Canalului Mânecii de Louis Bleriot
1914: Canalul Panama
EVENIMENTE SOCIAL-POLITICE
1634: A fost înfiinţată Academia Franceză.
1662: A fost înfiinţată Societatea Regală din Londra.
1665: Primul recensământ în Canada franceză.
1673: A fost înfiinţat Observatorul Greenwich.
1720: Ultima epidemie de ciumă
1749: Primul recensământ în Suedia.
1750-1850: Populaţia Europei s-a dublat.
1808: Napoleon creează Universitatea imperială
1828: Muzeul de Antichităţi din Berlin
1828: British Museum
1842: în Belgia, catolicii cer învăţământ confesional
1847: Ultima epidemie de holeră; ultima foamete în Europa
1850: Legea Falloux
1857: Răscoala şipailor în India
1860: înfiinţarea Universităţii din Iaşi
1864: Legea Instrucţiunii Publice
1864: înfiinţarea Universităţii din Bucureşti
1868: Revoluţia Meiji
1879: în Belgia, liberalii instituie şcoli primare publice, laice, parţial gratuite
1887: Palatul Mitropoliei din Iaşi
1899: Legea Haret

12. DICŢIONAR
Materialism: orientare în filosofie ce exprimă primordialitatea materiei, a substanţei, a existenţei.
Mecanicism: concepţie filosofică dominantă în secolele XVII—XVIII care explică lumea cu ajutorul legilor mecanicii şi consideră procesele psihologice simple procese fizice.
Asolament bienal sau trienal: sistem de cultură în care o jumătate sau o treime a lotului este lăsată necultivată într-un an. pentru a-şi recăpăta capacitatea productivă.
Monocultură: cultură unică sau puternic dominantă a unei specii vegetale într-o regiune sau exploatare agricolă.
Congregaţie: ordin monahal în Biserica catolică; confrerie alcătuită din clerici şi laici.
Învăţământ congregaţionist: învăţământ dirijat de către o congregaţie religioasă.
Academism: imitaţie fără originalitate a regulilor şi modelelor tradiţionale.
Dagherotip: aparat pentru dagherotipie şi imaginea obţinută prin acest procedeu.
Dagherotipie: cel mai vechi procedeu de fotografiere.
Eclectism: tendinţă artistică bazată pe exploatarea şi împăcarea stilurilor trecutului, folosit mai ales în sec. al XlX-lea, în Occident.
Protecţie socială: ansamblu de măsuri destinate să protejeze o pătură socială şi diversele prestări cu caracter familial sau social.
Pozitivism: sistem filosofic creat de Auguste Comte, care vede în observarea faptelor, în experienţă, unica bază a cunoaşterii.
Art Nouveau: stil care rupe cu eclectismul şi academismul secolului al XlX-lea, conţinând în acelaşi timp o inspiraţie poetică, dirijată spre imitaţia formelor naturale, şi o rigoare raţională care se manifestă mai ales în domeniul arhitecturii.
Biedermeier: stil de decoraţie interioară şi mobilier (solid, simplu şi cu forme armonioase), dezvoltat în Germania şi Austria între anii 1815-1860.
L'Etoile: piaţă în Paris, numită „a stelei", pentru că din ea pornesc douăsprezece străzi, dând aparenţa razelor unei stele.

IX. STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SEC.XIX

1. MARILE IDEOLOGII
A. Liberalismul dezvoltat la începutul sec.XIX susţinea toleranţa, dialogul, pluralismul, limitarea autorităţii statului, separarea puterilor în stat, regim constituţional, proprietate sacră şi inviolabilă, libertăţile fundamentale ale omului, economie bazată pe iniţiativa privată şi sistemul pieţei libere. Sistemul liberal se dezvoltă la început în Anglia şi s-a extins în sec.XIX în dominioanele engleze, în SUA, Franţa şi ţările nordice. Modelul britanic se caracterizează prin economie de schimb, protectionism vamal (din sec.XIX se trece la liber schimbism), pe puternica dezvoltare a oraşelor şi a proletariatului, pe un sistem parlamentar, precum şi pe sistemul bipartid (Conservatorii şi Liberalii)
B. Conservatorismul se dezvoltă în paralel şi oarecum în opoziţie faţă de liberalism, susţinând monarhia constituţională, făcând apel la tradiţie, morală, ordine şi ierarhie, pe rolul şi locul instituţiilor şi a bisericii.
C. Naţionalismul se dezvoltă pe fondul influenţei revoluţiei franceze şi susţine după 1815 principiul dreptului popoarelor de a se organiza şi constituii în state naţionale, în locul imperiilor multinaţionale.Naţionalismul romantic este caracteristic începutului de sec.XIX şi legitima unitatea naţională pe principiul limbii, religiei, etniei şi identităţii istorice comune. Momentul de apogeu al acestei idei este revoluţia de la 1848. Pe baza acestei idei are loc realizarea unităţii germanilor, românilor şi italienilor
D. Socialismul utopic are la bază ideile egalitariste şi colectiviste ale renaşterii şi iluminismului. Susţinătorii şi creatorii săi sunt Saint-Simon în Franţa şi Robert Owen în Anglia, iar asociaţii de tip falanster apar şi în Rusia, Româriia(Boldeşti-Scăieni) şi SUA.
E. Socialismul marxist se dezvoltă odată cu 1848 când Marx şi Engels lansează "Manifestul Partidului Comunist". Doctrina economică şi politică susţine necesitatea revoluţiei proletare, ideia creării unei societăţi bazate pe controlul comun asupra mijloacelor de producţie şi pe distribuirea produselor obţinute. Prima tentativă de stat proletar a fost Comuna din Paris(1871) şi prima asociaţie a comuniştilor fiind Internaţionala I (1889).
F. Sindicalismul se dezvoltă la sfârşitul sec.XIX cunoscând forme moderate în Anglia şi în Scandinavia şi mai radicale în Franţa, Germania şi Italia.

2. DEMOCRAŢIE ŞI AUTORITARISM ÎN REGIMURILE POLITICE POSTPAŞOPTISTE
A. România. După înfrângerea revoluţiei prin convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman sunt restaurate domniile regulamentare, dar înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii(1856-1859), permite internaţionalizarea problemei româneşti la Congresul de la Paris-1858, realizându-se în prima etapă UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ prin dubla alegere a lui AL.I.Cuza(5 şi 24 ianuarie 1859). Acesta iniţiază o vastă operă reformatoare şi modernizatoare, unificând instituţiile statului şi parlamentul, secularizând averile mănăstireşti-1862, dând o nouă constituţie şi o reformă agrară-1864, reforma justiţiei,învăţământului, armatei, codul civil, penal şi comercial-1865. După abdicarea forţată din 11 februarie 1866 a lui Cuza, tronul este oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţ german înrudit cu regele Prusiei şi împăratul Napoleon al-III-lea. În lunga sa domnie Carol I(1866-1914), a continuat modernizarea economică, politică, socială şi instituţională (Constituţia este adoptată la 1 iulie 1866, avănd ca model constituţia belgiană. Ea confirma o monarhie constituţională ereditară, un stat unitar, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii, libertatea presei, parlament bicameral ales prin vot cenzitar, responsabilitate ministerială), a patronat cucerirea independenţei de stat şi recăpătarea Dobrogei-1877-1878 (La 25 aprilie 1877 Rusia declară război Turcie şi îşi trece trupele în Balcani, în timp ce România mobilizază 100.000 de oameni şi îşi proclamă independenţa la 9 mai 1877. înfrângerile ruseşti de la Plevna şi din pasul Şipka duc la solicitarea intervenţiei româneşti. Armata română participă la asediul şi capturarea Plevnei(august— noiembrie 1877) Îşi la cucerirea Vidinului şi Belogradcikului, Pacea de la San Stefano(februarie 1878) stabilea autonomia Bosniei-Herţegovina, independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, crearea unui mare stat bulgar, dominat de ruşi, anexarea de Rusia a 4 cetăţi din Caucaz şi a sudului Basarabiei(românia primea în schimb Dobrogea şi Delta Dunării). Pacea de la Berlin(iunie-iulie 1878) prezidată de cancelarul Bismarck, confirma independenţa Serbiei. României şi Muntenegrului, trecerea Dobrogei la România, a 2 cetăţi caucaziene şi a sudului Basarabiei la Rusia, dar reducea Bulgaria la spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani, crea provincia autonomă Rumelia. acorda Ciprul, Anglie şi Bosnia-Herţegovina, Austro-Ungariei. Independenţa României a fost recunoscută în 1878 de Austro-Ungaria, Turcia, Rusia, Serbia şi în 1880 de Franţa, Anglia, Italia şi Germania), proclamarea regatului şi reglementarea succesiunii la tron-1881,apropierea de Puterile Centrale-1883.
B. Italia. Unificarea se realizează în jurul regatului Piemontului(Sardiniei), care cu sprijin francez obţine militar de la Austria, Lombardia-1859 şi cu sprijin prusac Veneţia-1866. Pe cale revoluţionară se unesc cu Sardinia ducatele central italiene în 1860 şi prin acţiunea militară a lui Giuseppe Garibaldi din 1861 se uneşte şi regatul Neapolelui, procesul încheindu-se în 1871 prin înglobarea Romei şi a statului papal.
C. Germania. Visul unificării este reluat în 1850 prin crearea unei uniuni vamale, iniţiativa unirii revenind Prusiei şi cancelarului Otto von Bismarck.Prin războiul victorios alături de Austria contra Danemarcei-1864, Prusia anexa Schleswig-Hollstein, apoi prin înfrângerea Austriei-1866, Prusia o exclude din confederaţia germană, consolidându-şi poziţia prin înfrângerea Franţei-1870, de la care anexa Alsacia şi Lorena . Se proclama un imperiu federal german, bazat pe militarism, autoritarism şi un puternic avânt industrial, impunerea reformelor sociale, kulturkampf.
D. Imperiul Austriac şi Austro-Ungar(1867-1918). După revoluţie Austria adoptă neoabsolutismul politic şi liberalismul economic, bazat pe dezvoltare industrială, catolicizare, germanizare şi unificare administrativă. Înfrângerile militare cu Sardinia-1859 şi Prusia-1866, duc în 1867 la crearea dualismului.
Împăratul Franz-Iosef patronează o monarhia bicefală care au în comun ministerele apărării, externelor şi finanţelor şi care permitea ungurilor minoritari să domine pe români, croaţi, sârbi, ruteni, slovaci. Românii transilvăneni au protestat contra anexării forţate la Ungaria prin Pronunciamentul de la Blaj-mai 1868, au creat PNR-1869 şi au redactat Memorandumul-1892.

3. ISTORIA ALTFEL
ROMÂNIA Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie - 18/30 martie 1856) care pune capăt războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări potrivit dorinţei românilor. În urma alegerilor sunt convocate, în 1857, adunările ad-hoc având caracter consultativ, alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Divanurile ad-hoc (sau Adunările ad-hoc) au fost adunări convocate în 1857 în Ţara Românească şi în Moldova, care trebuiau să se pronunţe asupra organizării politice şi sociale a ţărilor române. În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate de către divanurile ad-hoc Rezoluţiile prin care se cerea: respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; unirea Principatelor într-un stat sub numele de România; prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; neutralitatea pământului Principatelor; puterea legiuitoare încredinţată Adunări Obsteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
GERMANIA. Statele constituente ale imperiului: Regate (“Königreiche”) : Bavaria - capitală Munchen, Prusia - capitală Berlin, Saxonia - capitală Dresden, Württemberg - capitală Stuttgart; Mari ducate (“Großherzogtümer”) : Baden - capitală Karlsruhe, Hesse - capitală Darmstadt, Mecklenburg-Schwerin - capitală Schwerin, Mecklenburg-Strelitz - capitală Strelitz, Oldenburg - capitală Oldenburg, Saxe-Weimar-Eisenach - capitală Weimar; Ducate (“Herzogtümer”): Anhalt - capitală Dessau, Brunswick - capitală Braunschweig, Saxe-Altenburg - capitală Altenburg, Saxe-Coburg şi Gotha - capitale Coburg şi Gotha, Saxe-Meiningen - capitală Meiningen; Principate (“Fürstentümer”) : Lippe - capitală Detmold, Reuss-Gera - capitală Gera, Reuss-Greiz - capitală Greiz, Schaumburg-Lippe - capitală Bückeburg, Schwarzburg-Rudolstadt - capitală Rudolstadt, Schwarzburg-Sondershausen - capitală Sondershausen, Waldeck-Pyrmont - capitală Arolsen; Oraşe libere (“Freie Hansestädte”) : Bremen, Hamburg, Lübeck; Teritoriul imperial Alsacia şi Lorena (“Reichsland Elsaß-Lothringen”)
Obiectivele lui Bismark pot fi rezumate la trei direcţii principale: Kulturkampf, reforma socială şi unificarea naţională. Kulturkampf – După încorporarea statelor catolice din sud şi a teritoriilor poloneze din est, catolicismul, reprezentat de Partidul de Centru Catolic, părea principala ameninţare a naţionalismului prusac aristocratico-militarist al lui Bismark, deoarece catolicii erau consideraţi ca fiind loiali mai întâi Papei şi mai apoi statului. Catolicii din sud, proveniţi din rândurile unei societăţi agrare, mai puţin dezvoltate decât statele protestante din nord, au avut la început probleme în competiţia cu eficienţa industrială şi pieţele deschise de Zollverein. După 1878, lupta împotriva socialiştilor avea să unească forţele catolicilor şi ale lui Bismark, ducând la sfârşitul Kulturkampf, ceea ce avea să aducă la o şi mai mare nesupunere catolică decât cea care existatase mai înainte şi care a întărit catolicismul în Germania în loc să-l slăbească.
Reforma socială – Pentru a stăpâni clasa muncitoare şi pontru a slăbi influenţa grupurilor socialiste, crearea de către Bismark a unui stat cu sistem de ajutor social gratuit a atras clasa muncitoare de partea naţionalismului german. Sistemul asigurărilor sociale iniţiat de Bismark – asigurările de sănătate în 1883, asigurările de accidente în 1884, asigurările de invaliditate şi de pensie în 1889 – au fost cele mai avansate din lume la vremea respectivă şi continuă să existe şi în ziua de azi în Germania.
Unificarea naţională – Bismarck a iniţiat măsuri pentru reducerea diferenţelor enorme dintre statele germane, (care se dezvoltaseră independent timp de secole), în mod special în domeniul legislativ.
ITALIA
Giuseppe Garibaldi (4 iulie 1807 – 2 iunie 1882) a fost una dintre cele mai marcante personalităţi ale Revoluţiei Italiene. S-a născut pe data de 4 iulie 1807 la Nisa (în italiană Nizza). Deşi părinţii săi doreau ca fiul lor să devină medic sau preot, Garibaldi a ales drept drum în viaţă marea şi călătoriile. Astfel, în timpul unei călătorii, acesta „face cunoştinţă” cu un grup secret (Giovine Italia) înfiinţat şi condus de Mazzini. Garibaldi se înscrie sub numele de Borel.Giuseppe Garibaldi este considerat una dintre figurile fundamentale ale Risorgimentului italian şi este, poate, personajul istoric cel mai faimos şi popular în Italia. Este cunoscut şi cu numele de „erou al celor două lumi” pentru acţiunile militare îndeplinite atât în America de Sud, cât şi în Europa în numele independenţei şi al libertăţii popoarelor
Camillo Benso, Conte de Cavour (Torino, 10 august 1810 - Torino, 6 iunie 1861), a fost un politician al Italiei înainte de unificare.Era fiul marchizului Michel Benso de Cavour şi al Adelei de Sellon, de origine elveţiană. Aristocrat din Piemonte cu idei liberale, în tinereţe frecventa Academia Militară, devenind ofiţer. Mai târziu abandonează armata şi începe să călătorească în străinătate studiind dezvoltarea economică a ţărilor industrializate, Franţa şi Anglia. Este numit la vârsta de 20 de ani primar al localităţii Grizane unde familia sa avea terenuri. Grinzane a schimbat numele său în Grinzane Cavour ca omagiu în amintirea lui Camillo Benso care i-a fost primar vreme de 17 ani. În 1847 apare pe scena politică ca fondator, împreună cu Cesare Balbo, al unui ziar moderat, numit "Risorgimento". Este ales deputat al Parlamentului în iunie 1848. A pierdut în alegerile din ianuarie 1849, dar în martie acelaşi an, recuperează locul în Parlament şi îl menţine până la moarte. În 1850, după un discurs în favoarea legilor Siccardi intră în componenţa cabinetului d'Azeglio ca ministru al Agriculturii, Comerţului şi Marinei. În 1851 completează controlul său asupra vieţii economice în Italia cu adăugarea la competenţele sale a Finanţelor. În 1852, împreună cu Urbano Rattazzi, principalul exponent al stângii liberale, dă naştere unei forme de coaliţie între componentele cele mai moderate ale dreptei şi stângii piemonteze care îl purta în noiembrie al aceluiaşi an în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
AUSTRIA ŞI AUSTRO-UNGARIA
Din Austria făceau parte teritoriile de azi ale Austriei şi Cehiei, actuala parte din sudul Poloniei (in jurul oraşului Cracovia), vestul Ucrainei, Bucovina şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului croat). În cadrul Austriei, teritoriile vechilor formaţiuni feudale
(Boemia, Carniola şi Carinthia, Galiţia) beneficiau de o anumită autonomie, ceea ce a permis, în anumită măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina şi croaţilor din Dalmaţia.
Din Ungaria făceau parte actualele teritorii ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpatia), Transilvania, Banatul, provincia Voivodina şi nordul Croaţiei. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica faţă de minorităţi a fost dominată de intenţia autorităţilor de a maghiariza populaţiile nemaghiare, care alcătuiau majoritatea în cadrul Regatului. În anul 1868, Croaţia (partea de nord a actualului stat croat, fără oraşul Rijeka/Fiume), a căpătat o anumită autonomie, însă, de facto, a rămas condusă tot de către administraţia maghiară. În cadrul dublei monarhii, Ungaria avea drept de autoguvernare (guvern şi parlament propriu şi o reprezentare în afacerile imperiului), împreună cu landurile vestice şi nordice ale Imperiului Austriac

4. CRONOLOGIE
1809: Anexarea Finlandei de către Rusia
1812: Tratatul de la Bucureşti, Rusia anexează Basarabia
1815: Congresul de la Viena reorganizează Europa potrivit principiului monarhic.
26 septembrie 1815: Tratatul Sfintei Alianţe
1819: Simon Bolivar proclamă, la congresul de la Angostura, republica Marea Columbie (formată din Columbia şi Venezuela, la care se va adăuga şi Ecuador -din 1821), al cărui prim preşedinte a fost până în 1830.
1820: Primele mişcări revoluţionare în Italia (la Napoli) îndreptate împotriva regimurilor autocratice; revoluţia liberală din Spania şi Portugalia.
1821: Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească condusă de Tudor Vladimirescu
1821-1829: insurecţiei greacă antiotomană
1824: 0 dată cu proclamarea independenţei statului Peru, toate fostele colonii spaniole din America Latină (mai puţin Cuba şi Porto-Rico) s-au eliberat.
1825: Răscoala decembriştilor, grup de ofiţeri din armata ţarului care încearcă zadarnic să-l îndepărteze pe Nicolae I (1825-1855).
1830: Revoluţia din iulie („cele trei zile glorioase" — 27, 28, 29 iulie) la Paris. Regele Carol al X-lea este alungat.
1830: Destrămarea Marii Columbii.
1830: Revoluţia din Belgia. Belgia îşi proclamă independenţa (4 octombrie).
1831: Trupele ţarului Nicolae I înăbuşă răscoala din Varşovia.
1832: Reforma electorală din Anglia
1834-1867: Realizarea Uniunii Vamale (Zollverein)
1834: Răscoale muncitoreşti la Lyon şi Paris.
1848-1849: Revoluţie în Europa: Italia, Franţa, Germania, Austria, Ţările Române, Cehia, Ungaria.
1852: Proclamarea celui de al doilea Imperiu în Franţa.
1854-1855: Războiul Crimeei; Rusia împotriva unei coaliţii din care au făcut parte Imperiul otoman, Anglia şi Franţa. Cucerirea Sevastopolului marchează înfrângerea armatelor ţariste.
1856: Congresul de la Paris adoptă un tratat care consfinţea Integritatea Imperiului otoman; era desfiinţat protectoratul rus asupra Principatelor şi se constituiau adunările ad-hoc
1859: Unirea Principatelor Române
1864: Războiul danezo-prusac
1864: Internaţionala I
1866: Războiul austro-prusac
1867: Instaurarea dualismului austro-ungar
1870: Unificarea Italiei
1870-1871: Războiul franco-prusac
1871: Unificarea Germaniei
1871: Excluderea anarhiştilor din internaţionala I
1876: Desfiinţarea Internaţionalei I
1877-1878: războiul ruso-româno-turc
1878: păcile de la San Stefano şi Berlin. Recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului.

5. DICŢIONAR
Conservatorism: stare de spirit, tendinţă a celor care nu sunt adepţii inovaţiilor politice şi sociale.
Fiziocrat: adept al doctrinei economice apărută în secolul al XVIII-lea, în Franţa, care pune bazele analizei ştiinţifice a economiei capitaliste, a politicii economice liber-schimbiste şi care vede în agricultură unica sursă de bogăţie.
Mişcare socială: acţiune colectivă, spontană sau dirijată, tinzând să producă o schimbare de idei, opinii sau de organizare socială.
Protecţionism: politică de protecţie a producţiei naţionale contra concurenţei străine, în special prin măsuri vamale.
Utilitarism: concepţie care face din utilitate principiul şl norma oricărei acţiuni.
Exacerbat: supradimensionat, mărit ca intensitate.
Naţionalism: doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii faţă de interesele grupurilor, claselor sau indivizilor care o constituie.
Risorgimento: cuvânt italian însemnând „renaştere", aplicat la mişcarea ideologică şi politică ce a permis unificarea şi democratizarea Italiei, între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi 1860.
Şovinism: naţionalism extremist care propovăduieşte ura faţă de persoane aparţinând altor etnii.
Xenofobie: ostilitate sistematică faţă de străini.
Anarho-sindicalism: tendinţa sindicalismului muncitoresc care cere, pentru sindicate, gestionarea afacerilor economice sub controlul direct al muncitorilor.
Patemalism: concepţia potrivit căreia persoanele care deţin autoritatea trebuie să joace faţă de cei asupra cărora o exercită un rol analog cu cel al tatălui faţă de copiii săi.
Socialism: denumirea diverselor doctrine, sociale şi politice, reunite într-o condamnare comună a proprietăţii private, a mijloacelor de producţie şi de schimb.

X. LUMEA LA CUMPĂNA SECOLELOR XIX-XX

1. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX
A. Diversitatea europeană este legată de existenţa regimurilor liberale(Marea Britanie şi Franţa) şi a celor autoritar conservatoare(Germania, Rusia, Austro-Ungaria), pe fondul menţinerii poziţie predominante în plan naval-colonial a britanicilor, a ascensiunii economico-militare germane şi totodată slăbirea Franţei după războiul din 1870-1871 şi a încercării habsburgilor de aşi salva imperiul prin pactul dualist din 1867.
B. Europa divizată devine o realitate după războiul franco-prusac, care consacră politica hegemonică a lui Bismarck. Realpolitik-ul promovat de acesta duce la crearea în 1873 a Alianţei celor 3 împăraţi (Germania, Rusia, Austro-Ungaria), ce va supravieţui până la Criza Orientală şi pacea de la Berlin- 1878. Treptat se constată o apropiere germano-austro-ungară prin tratatul din 1879 , completat cu aderarea Italiei ce va duce la crearea Triplei Alianţe- 1882(România aderă la ea în 1883), devenit după ce în 1890 Wilhelm al-II-lea lansează Weltpolitik o alianţă cu caracter ofensiv. După acordurile franco-ruse din 1891-1893, se vor reglementa problemele coloniale africane şi asiatice ca urmare a acordurilor anglo-franceze(Antanta Cordială) din 1904 şi a acordurilor ruso-engleze din 1907, ce vor pune bazele blocului Triplei Înţelegeri.
C. Pacea armată, va caracteriza perioada 1871-1914 şi va fi dublată pe lângă politica blocurilor de accentuarea cursei înarmărilor, a apariţiei unor noi tipuri de arme(tunul rapid, mitraliera, cuirasatul, submarinul, dirijabilul, aeroplanul, gazele toxice). Se constată şi o tendinţă spre limitarea înarmărilor şi iniţiative pacifiste ca cele ale conferinţelor internaţionale de la Haga 1899 şi 1907.

2. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SEC.XIX ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XX
După cucerirea independenţei de stat(1878), România a fost dezamăgită de atitudinea Rusiei care a luat sudul Basarabiei şi a susţinut o graniţă nefavorabilă în Dobrogea. în aceste condiţii din considerente politice, militare şi dinastice ţara noastră s-a orientat spre o alintă cu Germania. în acest sens România a aderat în 1883 la Tripla Alianţă şi a renunţat cel puţin la nivel oficial la susţinerea mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Tratatul a rămas secret fiind reinoit periodic, iar partidele liberal şi conservator au adoptat o atitudine naţionalistă în opoziţie şi una moderată la guvernare. La izbucnirea războiului în 1914, prevalându-se de prevederile defensive ale tratatului, România s-a declarat neutră şi apoi a aderat la Antanta.

3. IMPERII ŞI POLITICI COLONIALE
Originile colonialismului european se regăsesc în perioada marilor descoperiri geografice şi se bazează pe "rolul civilizator al omului alb", pe superioritatea industrială şi militară europeană. După obţinerea independenţei coloniilor spaniole din America Latină(l810-1825), centrul concurenţei coloniale se mută în Asia şi Africa. Se constată o decăderea a Spaniei, Portugaliei şi Olandei, o predominanţă colonială anglo-franceză şi o apariţie pe " piaţa colonială" a SUA, Italiei şi Germaniei
Imperiul colonial britanic, modest la începutul secolului XIX, cănd deţinea căteva insule în Caraibe, zone de coastă în Africa şi India, v-a deveni la sfârşitul secolului XIX, o putere de peste 33 milioane Km pătraţi cu peste 400 de milioane de locuitori. Englezii cuceresc India şi zonele adiacente ei, transformând zona în nucleul imperiului lor colonial. în africa expansiunea se face din nord(din Egipt spre Sudan,Kenya şi Uganda) şi dinspre sus prin războiul anglo-bur( 1899-1902). Colonile cu populaţie predominant albă şi anglo-saxonă(Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud) capătă drept de autoguvernare şi statutul de dominion la sfârşitul sec:XIX.
Imperiul colonial francez se constituie odată cu începutul cuceririi Algeriei în 1830 şi se extinde în Africa de vest şi ecuatorială, cărora le sunt adăugate la sfârşitul sec.XIX Madagascar, Noua Caledonie, Polinezia şi Indochina.
Germania apare pe scena colonială după 1880, anexând în Africa teritoriile Namibia, Togo, Camerun, Tanganika şi cumpărând în Pacific arhipelagurile Noua Guinee, Marshall, Bismarck, Caroline şi Mariane.
Rusia îşi extinde teritoriul spre Asia centrală şi spre Siberia Orientală, atingând Pacificul la jumătatea sec.XIX şi vânzând în 1867 Alaska către SUA.
Alte puteri coloniale sunt: Olanda ce administrează eficient Indonezia, Surinam şi antilele olandeze; Belgia care primeşte Congo, ca posesiune personală a regelui Leopold al-II-lea; Italia ce ocupă la începutul sec.XX Libia, Eritreea şi Somalia; Portugalia a cărei principale colonii rămân Mozambic şi Angola şi Spania ce păstra minuscule teritorii în Africa şi în Antile.

4. CIVILIZAŢIILE ASIATICE ŞI AFRICANE ÎN FAŢA MODERNITĂŢII
A. India a trecut în stăpânirea britanicilor, care au eliminat în perioada 1757-1857, concurenţa franceză, olandeză şi portugheză. După înfrângerea răscoalei şipailor- 1857, coroana preia guvernarea directă şi iniţiază un amplu proces modernizator bazat pe administraţia de limbă engleză, construirea de căi ferate, dezvoltarea portuară, şcolară, a metalurgiei şi mineritului şi a unei agriculturi bazată pe cultura iutei, bumbacului şi orezului. Se dezvoltă capitalul şi burghezia autohtonă care se va grupa în Congresul Naţional – 1885, mişcarea naţională creste după 1900 sub conducerea lui Rabindranath Tagore şi Mahatma Gandhi.
B. China şi civilizaţia sa vor avea de suportat asaltul colonial, iniţial prin posesiunile europene din Macao şi Canton, apoi penetraţia britanică începută prin „războaiele opiului” din 1840-1842 şi 1856-1860 care duc la anexarea Hong-Kongului în 1842. Rând pe rând SUA, Franţa, Rusia obţin concesii vamal-comerciale, iar Japonia anexează Taiwan şi Coreea. China devine o semicolonie europeană, modernizarea şi industrializarea fiind urmate de revoluţia din 1911-1913 condusă de dr.Sun Yat Sen care duce la proclamarea republicii.
C. Japonia este obligată să renunţe la izolare în faţa presiunilor europene, situaţie care duce la înlăturarea în 1868 a şhogunatului şi iniţierea de către împăratul Mushuhito a unei ample reforme prin Era Meiji 1868-1918. Urmând modelul european sunt desfiinţate privilegiile de clasă, casta samurailor, se introduce o reformă agrară, constituţională, politică, şcolară şi militară, urmată de dezvoltarea industriei, sistemului de transporturi şi a celui bancar. Modernizarea este dublată de expansiunea teritorială în dauna Chinei( 1894-1895, anexarea Taiwanului şi Coreii) şi Rusiei(1904-1905 prin controlul Mancuriei şi anexarea sudului Sahalinului).
D. Africa a fost ţinta unui intens trafic de sclavi spre America cu un efect demografic de circa 15 milioane de oameni. Expansiunea colonială a creat graniţe artificiale şi a lăsat la 1900 ca state independente Liberia şi Etiopia. Dezvoltarea economică s-a axat pe industria extractivă, forestieră, portuar comercială şi pe agricultura de tip monocultură, orientată spre necesităţile metropolelor europene.

5. SUA – PUTERE MONDIALĂ
A. Expansiunea continentală se realizează pe tot parcursul sec.XIX prin cumpărarea teritoriului Louisiana de la Franţa în 1803, a Floridei de la Spania în 1819, a teritoriului Oregon de la Anglia în 1849, al Alaskăi de la Rusia în 1867, la care se adaugă cucerirea spaţiului de sud-vest prin războiul cu Mexicul din 1846-1848. Migraţia şi popularea vestului se produce prin alungarea, exterminarea şi închiderea în rezervaţii a nativilor amerindieni, pe fondul unui permanent flux de europeni care duce la creşterea populaţiei de la 4.000.000 în 1790 la 100.000.000 în 1914.
B. Războiul de secesiune(1861-1866) are ca pretext sclavia negrilor şi opune cele 22 de state din nord industrializate, urbanizate, bazate pe capitalism industrial-financiar, muncă salariată şi agricultura fermelor, celor 13 state sudice, rurale, conservatoare, slab industrializate, bazate pe agricultura marilor plantaţii de monocultură lucrate cu sclavi negri. Alegerea ca preşedinte a lui Abraham Lincoln un aboliţionist moderat, declanşează conflictul în care sudiştii obţin câteva succese datorate superiorităţi de manevră şi a cadrelor militare mai capabile. Superioritatea resurselor materiale şi umane ale nordului se consacră prin preluarea văii Mississippi, victoriile de la Gettysburg şi Vicksburg – 1863 şi capitularea rebelilor.
C. Spre noi frontiere. După război are loc abolirea sclaviei şi se continuă expansiunea spre vest, concomitent cu accelerarea celei de a doua revoluţii industriale şi apariţia marilor concerne şi bănci. Pe plan politic prin doctrinele Monroe, Taft şi Theodore Roosevelt, se definesc poziţia de exclusivitate a SUA în cele două americi, colaborarea între marile trusturi şi puterea politică, concretizate prin anexarea arhipelagului Hawaii în 1895, a teritoriilor Filipine, Guam, Puerto-Rico şi Cuba în urma războiului cu Spania din 1898, precum şi controlul construcţiei şi navigaţiei prin canalul Panama.

6. ISTORIA ALTFEL
Britanicii: Imperiul Indian cuprindeau regiuni care aparţin în zilele noastre Indiei, Pakistanului şi Bangladeshului. În plus, au mai aparţinut în anumite perioade de timp Colonia Aden (1858 – 1937), Burma Inferioară (1858 – 1937), Burma Superioară (1886 – 1937) (Burma a fost desprinsă de India Britanică în 1937), Somalia Britanică (1884 – 1898) şi Singapore (1858 – 1867). India Britanică a avut o serie de legături cu posesiunile britanice din Orientul Mijlociu – rupia a servit ca monedă în mai multe regiuni ale imperiului colonial britanic. Colonia care este în zilele noastre Iraq a fost administrată imediat după primul război mondial de „Biroul indian al guvernului britanic”. În 1842 Marea Britanie a obţinut de la împăratul Chinei controlul unei insule pe nume Honk Kong, în scopul de a construi un port pentru navele lor de comerţ. În 1898 Marea Britanie a încheiat un tratat cu China prin care li s-a acordat concesionarea pe 99 de ani a insulei şi a câtorva zone din împrejurul lui. De-a lungul anilor, poziţia geografică şi legăturile comerciale au transformat Honk Kong-ul într-o mare metropolă. Oraşul a devenit unul dintre cele mai mari porturi din lume, centru comercial şi financiar de prim rang în lume, având o populaţie de 5 900 000 locuitori
Procesul de secesiune în perioada decembrie 1860 - mai 1861 Şapte state secesionaseră până la sfârşitul lunii martie 1861: South Carolina (20 decembrie 1860), Mississippi (9 ianuarie 1861), Florida (10 ianuarie 1861), Alabama (11 ianuarie 1861), Georgia (19 ianuarie 1861), Louisiana (26 ianuarie 1861), Texas (1 februarie 1861). După ce preşedintele Lincoln a ordonat mobilizare generală, alte patru state au secesionat: Virginia (17 aprilie 1861), Arkansas (6 mai 1861), Tennessee (7 mai 1861). North Carolina (20 mai 1861). Fracţiuni politice pro-secesiune din alte două state au format guverne confederate, deşi aceste state au fost considerate de către Nord, Uniunea, ca fiind state ale acesteia: Missouri (31 octombrie 1861 de către Legislatura Neosho) şi Kentucky (20 noiembrie 1861 de către Russellville Convention).
Războiul de secesiune:Ca urmare a alegerii preşedintelui Abraham Lincoln în alegerile prezidenţiale din 1860, pe baza unei platforme electorale care se opunea extinderii sclaviei, ameninţând a o considera ulterior ilegală, primele şapte state sudice care au secesionat au fost dintre acele state care evident doreau menţinerea şi perpetuarea sclaviei. La 4 februarie 1861, acestea au format Statele Confederate ale Americii, alegându-l pe Jefferson Davis primul şi unicul său preşedinte la 9 februarie şi inaugurându-l la 18 februarie. Statele Confederate ale Americii, a fost un stat federal independent autoproclamat care a existat între 1861 şi 1865 în America de Nord, pe teritoriul actual al Statelor Unite ale Americii, constând din 11 state care susţineau sclavia şi care au secesionat din Statele Unite ale Americii de atunci. Oficial, Uniunea sau Nordul, condusă de preşedintele Abraham Lincoln, respectiv Partidul Republican, s-au opus expansiunii sclaviei şi a refuzat categoric orice formă de secesiune a Confederaţiei, care era condusă de preşedintele Jefferson Davis. Luptele au început în ziua de 12 aprilie 1861, odată cu atacarea instalaţiilor militare de la Fort Sumter, South Carolina, de către forţele militare ale Confederaţiei. Se consideră că războiul a încetat la 9 aprilie 1865 odată cu predarea generalului Robert Edward Lee la Appomattox Court House din Virginia
Războiul Ruso-Japonez (1904-1905): Japonezii considerau Coreea „de drept” în sfera de interes nipon, tradiţii şi vechi legături geostrategice legând cele două regiuni. În secolul al XIII-lea, Japonia a fost atacată de războinicii dinastiei Yuan din Mongolia, care traversaseră Peninsula Coreană. Coreea era subordonată în mod tradiţional Chinei. La început, guvernul japonez a dorit să despartă Coreea de China, să transforme peninsula într-o ţară independentă. Aceastâ schimbare nu era posibilă, de vreme ce China nu dădea niciun semn că ar fi dispusă să renunţe la suzeranitatea asupra Coreii. Între China şi Japonia au izbucnit mai multe conflicte, care s-au transformat în cele din urmă în războiul chino-japonez. Victoria Japoniei în acest război a dus la semnarea tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China renunţa la suzeranitatea asupra Coreii şi ceda Taiwanul şi Lüshunkou (cunoscut şi ca Port Arthur) Japoniei. Totuşi, alte trei mari puteri (Imperiul Rus, Imperiul German şi A treia Republică Franceză, prin tripla intervenţie din 23 aprilie 1895, au făcut presiuni asupra Japoniei să renunţe la Port Arthur. Rusia a negociat mai apoi, în 1898, un contract de închiriere pe 25 de ani a bazei navale chinezeşti şi au trimis soldaţi să o ocupe. La rândul lor, japonezii încercau să preia controlul asupra Coreii, a cărei integritate era protejată de Rusia printr-un pact. Ca urmare, Rusia a ocupat cea mai mare parte a Coreii, printr-o mişcare mai rapidă decât a japonezilor.Ito Hirobumi a început să negocieze cu Rusia schimbul între teritoriile Manciuriei şi Coreii. El era conştient că Japonia nu era suficient de puternică ca să înfrunte Rusia, aşa că spera că, dacă niponii acceptau controlul Moscovei asupra Manciuriei, Japonia putea păstra Coreea. Din 1902 însă, Japonia şi Anglia aveau o alianţă, iar englezii nu doreau ca ruşii să-şi extindă influenţa către sud, iar, datorită acestui fapt, Ito nu a avut un sprijin prea puternic pentru iniţiativa sa. Preşedintele SUA Theodore Roosevelt a făcut eforturi pentru semnarea păcii între cele două părţi aflate în conflict, eforturi încununate cu semnarea tratatului de la Portsmouth pe 5 septembrie 1905. (Theodore Roosevelt a primit pentru eforturile diplomatice în această chestiune Premiul Nobel pentru Pace). Rusia ceda jumătatea sudică a insula Sahalin Japoniei. (Acest teritoriu a fost recucerit de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar, în 1952, prin tratatul de la San Francisco, reintra în mod oficial în posesia acestui teritoriu). Rusia a cedat de asemenea drepturile de închiriere pe 25 de ani a bazei navale Port Arthur şi a peninsulei pe care se afla aceasta. Rusia a fost de asemenea de acord să evacueze Manciuria şi să recunoască Peninsula Coreea ca parte a sferei de influenţă a Japonia. Japonia a anexat în cele din urmă Coreea în 1910, în condiţiile în care celelalte puteri au protestat formal.

7. CRONOLOGIE
1802: SUA achiziţionează Louisiana
1819: SUA achiziţionează Florida
1830: Franţa începe cucerirea Algeriei încehiată în 1857
1837: începe domnia reginei britanice Victoria, ce coincide cu o lungă perioadă de supremaţie a Angliei în Europa şi în lume.
1845: Texasul se uneşte cu SUA, preludiu al războiului cu Mexicul (1846-1848).
1846-1848: războiul americano-mecixan. SUA anexează zona de sud-vest
1848: Manifestul Partidului Comunist
1849: SUA achiziţionează Oregon
1856: englezii desăvârşesc cucerirea Indiei
1857: răscoala şipailor în India
1864: Internaţionala I
1861-1866: războiul de seesiune american
1867: Se descoperă în provincia Orange primele câmpuri de diamante.
1867: SUA achiziţionează Alaska
1871: Se deschid primele mine diamantifère la Kimberley.
1871: Excluderea anarhiştilor din internaţionala I
1876: Desfiinţarea Internaţionalei I
1878: Francezii construiesc prima cale ferată în Senegal.
1880: Cecil Rhodes pune bazele unei companii pentru exploatarea diamantelor din Africa de Sud.
1882: formarea Triplei Aliante, din Germania, Italia şi Austro-Ungaria
1882: Franţa ocupă Tunisia
1882: instituirea protectoratuluibriotanic asupra Egiptului
1883: România aderă la Tripla Alianţă
1884-1885: Conferinţa colonială de la Berlin
1885: Vot universal în Anglia
1887: Se înfiinţează o companie pentru exploatarea aurului. Tot acum este construită linia ferată Kimberley-Colonia Capului.
1898: Este finalizată linia ferată Matadi-Leopoldville, care, indirect, aduce îmbunătăţiri pentru viaţa populaţiei din Congo francez.
1899: Dorind emanciparea Transvalului de sub tutela căilor ferate din colonia Capului, controlate de englezi, burii construiesc linia Johannesburg-Lorenço Marques (Mozambic).
1889: Internaţionala a II-a
1899: prima conferinţă a dezarmării de la Haga
1898: războiul hispano-american. SUA anexează Filipine, Guam şi Puerto-Rico
1899-1902: războiul anglo-bur
1900: răscoala boxerilor în China
1904-1905: războiul ruso-japonez
1905: Prima revoluţie rusă începută cu Duminica roşie (9 ianuarie), când o demonstraţie paşnică a muncitorilor din Sankt-Petersburg este reprimată de armată.
1906: Se întruneşte prima Dumă de stat în Rusia. Stolâpin iniţiază reforma agrară.
1907: a doua conferinţă a dezarmării de la Haga
1907: Formarea Triplei Antante, alcătuită din Marea Britanie, Franţa şi Rusia.
1911-1913: revoluţia din China
1912: proclamarea republicii chineze
1912: Franţa ocupă Marocul
1912-1913: Războaiele balcanice.

8. DICŢIONAR
Cuirasat: Nave de luptă de mare tonaj prevăzute cu un înveliş de protecţie (cuirasă) din oţel.
Pacifism: Atitudine sau curent politic care militează împotriva războiului.
Pangermanism: Doctrină care afirma superioritatea Germaniei, susţinând expansiunea sa în Europa şi în lume, precum şi unirea într-un singur stat a celor de origine germană.
Panslavism: Doctrină care milita pentru unirea într-un singur stat a tuturor popoarelor slave, sub egida Rusiei.
Sipai: Detaşamente de hinduşi organizate după model european, care s-au răsculat împotriva britanicilor (1857-1859).
Zonă de influenţă: Zonă care nu este stăpânită sau ocupată în mod direct, dar depinde economic şi politic de o putere străină.
Weltpolitik: politica cu obiective mondiale a lui Wilhelm al ll-lea (1888-1918), împăratul unei mari puteri europene, Germania.
Nod: unitate de măsură pt. viteză în navigaţia maritimă, egală cu 0,514 m/s, viteza unui vas ce parcurge o milă marină în o oră.
Colonie: teritoriu sau ţară slab dezvoltată, lipsită de independenţă politică şi economică, guvernată de metropolă.
Condominiu: regim potrivit căruia un anumit teritoriu este supus autorităţii a două sau mai multe state.
Dominion: denumire purtată, începând wi a doua jumătate a secolului al XlX-lea, de către unele posesiuni engleze, care se bucurau de o anumită independenţă.
Emigraţie: migraţie în afara ţării, cu schimbarea domiciliului,
Naturalizare: acţiunea de a acorda unui străin cetăţenia ţării în care emigrează.
Protectorat: formă de dependenţă, instituită printr-un tratat, prin care puterea protectoare preia elemente ale suveranităţii unui stat; teritoriu lipsit de independenţă, dar autonom.
Abolitionism: Mişcare pentru desfiinţarea sclaviei negrilor.
Emancipare: Dobândire a libertăţii individuale sau colective.
A emigra: A pleca din patrie, a se stabili în altă ţară (a se expatria).
Secesiune: Acţiunea de desprindere a unui teritoriu dintr-un stat (federaţie).
XI. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1. CAUZELE ŞI ÎNCEPUTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Marele puteri mondiale au urmărit în primul rând:
-obţinerea unor noi colonii, a unor noi pieţe de desfacere şi a unor noi surse de materii prime
-împărţirea şi reîmpărţirea spaţiilor coloniale din Asia şi Africa
Pentru a realiza scopurile declarate marile puteri s-au folosit de:
-alinatele politico-militare mondiale şi zonale(Tripla Alianţă şi Tripla înţelegere)
-accelerarea cursei înarmărilor şi a dotărilor cu caracter militar
-folosirea idealurilor naţionaliste şi a propagandei naţionale(panslavism, pangermanism, panislamism).
Începutul războiului este legat de asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Franz-Ferdinand la 15/28 iunie la Sarajevo, de către naţionalitul sârb Gavrilo Princip. După ultimatumul austriac din 15/28 iulie 1914, rând pe rând marile puteri intră în război.
Taberele erau:
- Antanta:Marea Britanie şi dominioanele, Franţa, Rusia, Serbia, Belgia, Japonia(1914), Italia(1915), Ronia şi Portugalia(1916), SUA şi Grecia(1917)
- Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Turcia(1914), Bulgaria(1915)
Fronturile de luptă erau:
- cele principale: de vest(germanii-francezii+englezii+belgienii), de est(germanii+austriecii-ruşii+românii)
- cele secundare: în Italia, la Salonic, la Suez, în Caucaz, în Pacific, în Africa ,

2. UN NOU TIP DE RĂZBOI
A. Planuri strategice. Germania a pornit de la ideea gen. Alfred von Schlieffen, de a concentra majoritatea forţelor în vest pentru a cuceri rapid Franţa, violând neutralitatea belgiană, în timp ce în est cu forţe minime să temporizeze ofensiva rusă. Franţa preconiza un atac violent în Lorena cu direcţia finală Berlin în colaborare cu ruşii ce urmăreau o dublă ofensivă prin Polonia, cu direcţie principală peste Carpaţi spre pusta maghiară şi secundar spre Prusia Orientală. Englezii doreau o blocadă navală dublată de o debarcare în sudul Jutlandei şi în nordul german.
B. Războiul total este legat de intensitatea, duritatea şi lungimea conflictului, lucru neluat iniţial în calcul de nici unul dintre beligeranţi. Războiul s-a caracterizat prin mobilizarea generală a bărbaţilor pe front şi a femeilor în industrie, folosirea ca forţă de muncă agricolă a prizonierilor de război, propaganda naţional-şovină, mobilizarea tuturor resurselor economice, intervenţia statului în economie prin militarizarea industriei, stare de asediu, raţionalizarea şi cartelarea alimentelor şi bunurilor, utilizarea ştiinţei şi tehnicii în scopuri exclusiv militare. Antanta se bucura de superioritate navală, colonială şi de resurse în timp ce Puterile Centrale se bazau pe unitatea de comandament, rapiditatea mobilizării, buna pregătire a rezerviştilor şi disciplina populaţiei civile. Războiul submarin german a avut ca consecinţă intrarea în luptă a SUA cu aportul său uman şi militar, dar mai ales logistic şi financiar.

3. MARILE BĂTĂLII
A. 1914 – Campania surprizelor. Ofensiva germană a dus la cucerirea majorităţii Belgiei şi pierderea iniţiativei de către francezi. Lungirea excesivă a liniilor de comunicaţii, mutarea unor trupe în est şi manevrele inteligente au permis oprirea germanilor pe râul Marna. În răsărit ofensiva rusă din Prusia Orientală este zdrobită la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene, în timp ce sârbii şi austriecii duc bătălii de uzură.
B. 1915 – Războiul de poziţii. Tactica este în vest de amenajare a unor linii de tranşee puternic armate şi fortificate, dublate de utilizarea gazelor toxice, artilerie grea, mine, aruncător de flăcări şi cuiburi de mitralieră. Atacată şi de Bulgaria, Serbia este scoasă din luptă, dar Italia se alătură Antantei. În răsărit eşecul debarcării franco-britanice de la Gallipoli este dublat de respingerea ruşilor spre est.
C. 1916 – Războiul de uzură. Germanii încearcă să uzeze resursele franceze prin bătălia de uzură de la Verdun(pierderi totale de 1 milion), replica engleză fiind bătălia de pe Somme(pierderi 1,3 milioane). În est ofensiva rusă a lui Brusilov grăbeşte alăturarea României la Antanta
D. 1917 – Turnura războiului. Germanii generalizează războiul submarin fapt care duce la intrarea SUA în război. În est germanii reuşesc să scoată din luptă România şi Rusia, dar criza de resurse alimentare şi materiale a Puterilor Centrale devine cronică.
E. 1918 – Sfârşitul coşmarului. Germanii încearcă o ultimă ofensivă în vest stopată din nou pe Marna. Sosirea ajutoarelor americane şi capitularea Turciei, Bulgariei şi Austro-Ungariei sileşte pe germani să semneze armistiţiul din 11 noiembrie 1918.
F. Bilanţul războiului a fost:
-10 milioane morţi, 22 milioane de răniţi şi mutilaţi
-teritorii întregi(în special în Franţa şi Rusia) complect disruse
-privaţiuni pentru civili, concentrarea resurselor pentru front
-mobilizarea generală a bărbaţilor pe front şi a femeilor în industrie

4. ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
A. Neutralitatea(1914-1916). Izbucnirea conflictului a surprins forţele politice române care în faţa opiniei publice profranceze şi a neutralităţii italiene au decis menţinerea neutralităţii în cadrul Consiliului de coroană de la Sinaia – 3 august 1914. A urmat perioada de pregătire militară dublată de tratative diplomatice finalizate prin Acordul militaro-politic cu Antanta din august 1916.
B. Operaţiuni militare(1916-1917). Ofensiva spre Transilvania lipsită de sprijin aliat este înfrântă şi atacul combinat dinspre munţi şi dinspre sud duce în condiţiile defecţiunii ruse la retragerea din Moldova în decembrie 1916. Refacerea armatei cu sprijinul misiunii militare franceze a gen.Berthelot, aduce victoriile strategice din iunie-august 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
C. Pacea, singura soluţie(1918). Revoluţia burgheză din Rusia duce la degringolada militară a armatei ruse, iar revoluţia bolşevică duce la ieşirea acesteia din luptă. Ruptă de aliaţi şi încercuită România este silită să semneze pacea de dictat de la Buftea Bucureşti – 7 mai 1918(ceda Dobrogea, 7.600kmp zonă montană şi pe 99 de ani resursele petroliere, forestiere şi cerealiere). În octombrie 1918 pe fondul ofensivei franceze din Balcani, România revine în luptă.

5. MAREA UNIRE
A. Cadrul intern şi internaţional. Retragerea română din 1916 a permis autorităţilor austro-ungare să treacă la reprimarea elitelor şi populaţiei româneşti, în timp ce opresiunea ţaristă se menţine în Basarabia. Destrămarea imperiilor ţarist şi austro-ungar permite satisfacerea dezideratului nostru naţional.
B. Întregirea României. Basarabia a cunoscut renaşterea naţională pe fondul prăbuşirii ţarismului. La Chişinău se constituie Sfatul Ţării condus de Pantelimon Halippa şi Ion Inculeţ, care proclamă Republica Democratică Moldovenească – 2 decembrie 1917. Proclamarea independenţei ucrainene, tendinţele anexioniste ale acesteia şi agitaţiile bolşevice, determină Sfatul Ţării să proclame independenţa – 24 ianuarie 1918, să solicite sprijin militar românesc şi să voteze unirea – 27 martie 1918. Bucovina a cunoscut ororile războiului şi teroarea poliţienească austriacă, iar căderea imperiului a dus la Cernăuţi la constituirea Consiliului Naţional Român sub conducerea lui Iancu Flondor. Agitaţiile ucrainene ce revendicau provincia a determinat apelul la armata română şi proclamarea unirii – 15 noiembrie 1918.
Transilvania a cunoscut privaţiunile războiului şi reprimarea elitelor româneşti, dar şi refuzul autorităţilor maghiare spre orice fel de concesii. Pe fondul destrămării imperiului şi proclamării independenţei Ungariei, se constituie la 18 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, format din 6 membri PSD şi 6 PNR. Acesta iniţiază în 13-14 noiembrie 1918 la Arad, tratative infructuoase cu guvernul ungar, preia administraţia provinciei, creează gărzi naţionale, readuce pe ostaşii români în ţară şi convoacă Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Aici cei 1228 de delegaţi, vor vota în faţa a 100.000 de participanţi actul unirii – 1 decembrie 1918.
C. Semnificaţia unirii, este ridicarea statului român la rangul de putere medie ca potenţial uman, teritorial şi economic. Sporul teritorial este de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, cel al populaţiei de la 7,3 milioane la 18 milioane, dublarea suprafeţei agricole şi forestiere, creşterea cu 120% a căilor de comunicaţii şi cu 150% a potenţialului economic.

6. UNIFICARE A POLITICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
A. Urmările unirii se concretizau printr-un spor teritorial de la 137.000 Km pătraţi la 295.049 Km. pătraţi, unul de populaţie de la 7 milioane la 16 milioane de locuitori şi un spor al minorităţilor de la 8% la 28,1%. Este adus un aport substanţial de resurse agricole, de materii prime, de ramuri industriale şi de elemente cu pregătire superioară.
B. Legislaţia economică, cuprinde reforma financiară din 1919-1921(stampilarea şi eliminarea monedelor străine, stabilizarea monatară, sistem unic de impozite) şi reforma agrară din 1918-1919(sunt expropiate 6 milioane de hectare şi 75% din proprietăţi aparţin ţăranilor cu loturi de până la 5 ha.)
C. Legislaţia politică şi electorală, cuprindea în 1918 se acordă drept de vot tuturor bărbaţilor peste 21 de ani, în 1923 se adoptă o nouă constituţie iar în martie 1926 se dă Legea primei electorale.
D. Unificarea adminstrativ-judecătorească, cuprindea legea învăţământului primar(1924), minoritar şi confesional (1925) şi secundar(1928), legea înfiinţării patriarhiei(1925), a trecerii la calendarul gregorian(l aprilie 1919 devine 14 aprilie), de organizare a Bisericii Ortodoxe Române(1925), de organizare a puterii judecătoreştii 1924) şi cea de unificare administrativă-1925(ţara este împărţită în 72 de judeţe conduse deprefecţi, judeţe împărţite în plase conduse de pretori şi plasele în comune rurale şi urbane conduse de primari aleşi).

7. ISTORIA ALTFEL
Cele paisprezece puncte" au fost prezentate de Preşedintele Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. În discursul său, Wilson a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Idealismul demonstrat de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit preşedintelui american o poziţie de conducere morală printre Aliaţi şi a încurajat Puterile Centrale să capituleze. Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau considerate specifice, nuanţând ca s-ar „cuveni” realizate, fiindcă, după parerea preşedintelui american, nu erau absolut indispensabile.
1. Prevedea ca. pe viitor. " nu vor mai exista acorduri internaţionale private de niciun fel, ci doar convenţii de pace publice, încheiate deschis’’. Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secţiuni secrete ale unor tratate, iar pe viitor fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaţionale, pentru că altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale, care este propusă să fie construită’’.
2. Referitor la navigatia liberă pe mări, trebuie înţeles împreună cu punctul al paisprezecelea, (care propune o constituire unei Ligi a Naţiunilor), navigaţia pe mări urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convenţiilor internaţionale, Liga Naţiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaţilor l-au acceptat cu greutate.
3. Se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi restabilirea unor condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care erau de acord cu principiile păcii şi se asociau pentru menţinerea ei. 4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea păcii, iar "toate armamentele naţionale vor fi reduse pâna la ultimul punct compatibil cu securitatea ţării’’. 5. Referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliaţi, pentru că atât Franta, cât şi Anglia erau deţinătoare ale unor importante imperii coloniale, iar problemele coloniilor erau redeschise, oferindu-se şansa naţiunilor supuse să se ridice împotriva dominaţiei străine. Desigur, nu a fost intenţia preşedintelui american să dea naştere la noi focare de conflict, ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor germane. 6. Se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul naţiunilor doritoare de pace, să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow Wilson şi să colaboreze cu naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice internaţionale.
7. "Belgia trebuia evacuată şi restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranităţii de care ea se bucura împreună cu alte naţiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7, pentru că americanii erau susţinătorii puternici ai cauzei belgiene. 8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani şi provocase sacrificii fără precedent în război. 9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor. 10. În mod similar prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor, lucru care a permis apariţia statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi reîntregirea României şi apariţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie. 11. România, Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate. Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înţelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială. 12. Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război, punctul 12, în baza principiului autodeterminării, reclama ca ,,celelalte naţionalităţi, care se aflau în acest moment sub dominaţia turcă, vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest punct stabilea şi regimul de circulaţie liberă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanelle, în condiţiile garanţiilor internaţionale. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat naţional, promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri. 13. Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber şi direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei Superioare şi ieşire la Marea Baltică prin zona oraşului Poznan şi s-a creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei. 14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susţinea crearea unei instituţii internaţionale de menţinere a păcii, o organizaţie care să fie "atât a celor mari, cât şi a celor mici”, ce vor face parte din această Ligă a Naţiunilor. Aceasta Ligă a Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a tuturor statelor, care doreau respectarea convenţiilor internaţionale.
Gripa spanionlă" Un eveniment separat, dar legat de conflagraţia mondială, a fost pandemia de gripă. O tulpină nouă de gripă, originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost adusă în mod accidental în Europa de militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot continentul american şi european, iar până la urmă pe tot globul. Unul din patru americani s-a îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morţilor nu este cunoscut, dar este apreciat ca fiind între 20 şi 40 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005, conform unui studiu, "virusul din 1918 dezvoltat la păsări a fost similar cu „gripa aviară” care ne ameninţă cu o nouă epidemie mondială."
PIERDERI DE RĂZBOI

|Soldaţi aliaţi morţi |Soldaţi morţi ai Puterilor Centrale |Civili morţi |
|Belgia: 13.700 |Germania: 2.770.000 |Germania: 760.000 |
|Imperiul Britanic: 908.000 (Australia: 60.000, Canada: 55.000, |Austro-Ungaria: 1.500.000 |Austro-Ungaria: 300.000 |
|India: 25.000, Noua Zeelandă: 16.000, Africa de Sud: 7.000, |Bulgaria: 827.500 |Belgia: 30.000 |
|Regatul Unit: 715.000) |Turcia: 35.000 |Regatul Unit: 31.000 |
|Franţa: 1.240.000 (Coloniile franceze: 114.000) | |Bulgaria: 275.000 |
|Grecia: 5.000 | |Franţa: 40.000 |
|Italia: 650.000 | |Grecia: 132.000 |
|Japonia: 300 | |România: 275.000 |
|Muntenegru: 3.000 | |Rusia: 3.000.000 |
|România: 336.000 | |Serbia: 650.000 |
|Rusia: 1.700.000 | |Turcia: 1.000.000 |
|Serbia: 45.000 | | |

8. CRONOLOGIE
15/28 iunie 1914: Atentatul de la Sarajevo
15/28 iulie 1914: Atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei (începutul primului război mondial)
19iulie/1august 1914: Germania declară război Rusiei
21iulie/3 august1914: Germania invadează Belgia neutră şi declară război Franţei
22 iulie/4 august 1914: Intrarea Marii Britanii în război
August 1914: germanii zdrobesc forţele ruse la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene
August-septembrie 1914: prima bătălie de pe Marna; francezii opresc ofensiva germană noiembrie 1914: Turcia se alătură Puterior Centrale
1914: Japonia intră în război alături de Antanta
Aprilie 1915: Italia intră în război alături de Antanta
1915: Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale
Aprilie 1915: eşecul debarcării britanice de la Gallipoli februarie-iulie 1916: Ofensiva germana la Verdun august 1916: intrarea României în război alături de Antantă iulie-octombrie 1916: Bătălia de pe Somme aprilie 1917: S.U.A. declară război Puterior Centrale iulie-august 1917: Bătăliile de la Mărăşti Mărăşeşti şi Oituz martie 1918: Rusia încheie pace separată de la Brest-Litovsk martie 1918: a doua bătălie de pe Marna, eşecul tentativei germane de a obţine victoria în vest vara 1918: Ofensiva Antantei şi aliaţilor ei
16/29 septembrie 1918: Capitularea Bulgariei
17/30 octombrie 1918: Capitularea Turciei
20 octombrie/3 noiembrie 1918: Capitularea Austro-Ungariei
28 octombrie/11 noiembrie 1918: Germania semnează armistiţiul de la Compiegne: încheierea războiului
27 martie/9aprilie 1918: unirea Basarabiei cu România
15/28 noiembrie 1918: unirea Bucovinei cu România
18 noiembrie/1 decembrie 1918: unirea Transilvaniei cu România.
10 septembrie 1919: tratatul cu Austria de la Saint-Germain-en-Laye; recunoaşterea unirii Bucovinei cu România
4 iunie 1920: tratatul cu Ungaria de la Trianon; recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.

9. DICŢIONAR
Beligerant: Stat care se află în stare de război cu alt stat.
Conflagraţie: Confruntare militară de mari proporţii.
Mobilizare: Chemare sub arme în caz de război.
Neutralitate: Statutul juridic al unui stat care refuză să se implice în confruntări militare.
Raţionalizare: Stabilirea unor limite de consum pentru anumite produse.
Rechiziţie: Hotărâre impusă în caz de război de a ceda temporar sau definitiv anumite bunuri.
Armistiţiu: încetarea temporară a ostilităţilor, fără a pune capăt războiului.
Contraatac: Atac organizat cu forţe care se găsesc în apărare pentru respingerea inamicului.
Contraofensivă: acţiune ofensivă de mare amploare îndreptată împotriva unui inamic aflat în ofensivă.
Mortier: Tun cu ţeava foarte scurtă şi traiectorie curbă a proiectilului, utilizat pentru ţinte aflate în spatele unor obstacole.
Tanc: Vehicul de luptă blindat ce se deplasează pe şenile, fiind dotat cu un tun şi cu mai multe mitraliere.
Tranşee: Lucrare de fortificaţie sub forma unui şanţ lung şi îngust, având un parapet de pământ spre linia frontului.
Arhiduce: titlu purtat de prinţii din Casa de Habsburg, dinastia care domnea în Austria.
Dubla Monarhie: Austro-Ungaria: nume prin care este desemnat Imperiul habsburgic între anii 1867-1918.
Zeppelin: balon dirijabil de mari dimensiuni, având mai multe compartimente umplute cu hidrogen, inventat de germanul Ferdinand von Zeppelin.
Cadet: al II-lea născut într-o familie, aici tânăr destinat carierei militare, ce urma o şcoală specială; elev al unor şcoli militare.
Frust: direct, neprelucrat, natural.
La Belle Epoque: perioadă ce cuprinde ultimul sfert al secolului al XlX-lea şl începutul secolului al XX-lea (până la declanşarea primului război mondial), caracterizată prin îmbunătăţirea condiţiilor de trai, prosperitate şi dezvoltare industrială, ca şi prin dezvoltarea remarcabilă a vieţii cultural-artistice.

XII. NOUA ORDINE INTERNAŢIONALĂ

1. NOILE FRONTIERE ŞI NOILE STATE
A. Conferinţa de pace de la Paris s-a desfăşurat cu participarea a 1000 de delegaţi din 27 de state, deciziile fiind luate de către Consiliul celor 4 format din preşedintele american Thomas Woodrow Wilson şi primii miniştrii britanic David Lloyd George, francez Georges Clemenceau şi italian Vittorio Orlando. Baza discuţiilor au fost cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson, dar au dominat interesele marilor puteri în dauna învinşilor şi chiar a micilor aliaţi.
B. O nouă hartă a Europei este trasată prin tratatele cu Germania la Versailles, Austria la Saint Germain en Laye, Ungaria la Trianon, Bulgaria la Neuilly sur Seine şi Turcia la Sevres. Tratatele consfinţeau disoluţia imperiilor central europene, reducerea Ungariei şi Austriei la graniţele lor etnice, renaşterea statului polonez, întregirea teritorială a României şi Italiei, constituirea unor noi state cum ar fi Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Cehoslovacia şi Jugoslavia, trecerea majorităţii teritoriilor arabe din fostul imperiu otoman sub mandat franco-britanic.
C. Dificultăţile păcii sunt determinate de nemulţumirile franceze şi italiene în plan militaro-teritorial, retragerea în izolare a americanilor şi problema creată de constituirea Uniunii sovietice. Turcia cunoaşte o renaştere naţională sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, care obţine recunoaşterea actualelor graniţe prin tratatul de la Laussane – 1923 şi iniţiază un proces de laicizare, democratizare, occidentalizare şi modernizare. Există tensiuni teritoriale sovieto-baltice, sovieto-polone, sovieto-române, polono-germane, jugoslavo-italiene, româno-maghiare, jugoslavo-maghiare şi ceho-maghiare.

2. DE LA RUSIA ŢARISTĂ LA U.R.S.S
Regimul autoritarist şi lipsa unor reforme au accelerat nemulţumirile economice, sociale şi naţionale din Imperiul Ţarist, care au izbucnit pe fondul crizei economice şi a gravelor înfrângeri militare de pe front. La demonstraţiile populaţiei din Petrograd s-au alăturat militarii şi pe acest fond ţarul Nicolae al-II-lea a abdicat(martie 1917) puterea trecând în mâna liberalilor şi social democraţilor moderaţi conduşi de A.F.Kerenski. încercările lor de a efectúale reforme graduale şi continuarea războiului, au permis comuniştilor conduşi de V.I.Lenin să pregătească, să organizeze şi să realizeze o lovitură de stat la 25 octombrie/7 noiembrie 1917. Regimul bolşevic a încheiat pacea de la Brest-Litovsk(3 martie 1918) cu Germania cedându-I spaţiul de la vest de linia Riga-Minsk-Kiev-Nikolaev, dar a reuşit să menţină controlul Rusiei centrale şi să-şi consolideze puterea cu ajutorul Armatei Roşii şi al poloţiei politice(CEKA). Victorioşi în războiul civil(1918-1922) dus cu armatele naţionaliste ale "generalilior albi" Kolceak, Vranghel, ludenici, Miller, Kornilov, Krasnov şi Denikin, dar şi cu intervenţioniştii Antantei, comuniştii au creat URSS în care au înglobat ca republici unionale Asia centrală, Caucazul, Ucraina şi Belarusia de vest.

3. ÎNCERCĂRI DE EXTINDERE A COMUNISMULUI
În Germania, revolta marinarilor din portul Kiel a dus la extinderea valului revoluţionar şi pe fondul înfrângerii militare împăratul Wilhefm al-II-lea a abdicat şi a fugit în Olanda. Noul guvern social-democrat a semnat armistiţiul cu Antanta, dar s-a confruntat cu anarhia economico-socială şi tentativa comuniştilor de a prelua puterea. La solicitarea guvernului trupele de voluntari şi ofiţerii de dreapta au înăbuşit revolta muncitorilor berlinezi(15 ianuarie 1919) şi republica sovietică din Bavaria(aprilie 1919).
În Ungaria, înfrângerea militară a adus la putere guvernul liberal al contelui Karoly. Pe fondul crizei economice şi a nemulţumirilor create de prevederile tratatului de la Trianon, se proclamă la 21 martie 1919 Republica Sfaturilor. Sub conducerea lui Bela Kun armatele comuniste maghiare atacă Cehoslovacia şi România pentru a reocupa teritoriile cedate. Cu acordul aliaţilor, armata română trece Tisa, ocupă la 4 august 1919 Budapesta şi înlătură pe comunişti.

4. GERMANIA ŞI TRATATUL DE LA VERSAILLES
A. Problema germană şi tratatul de la Versailles au o legătură indisolubilă, căci ea stabilea pierderea de către germani, a coloniilor, flotei, armamentului, reducerea armatei la 100.000 de oameni, trecerea Saar-ului şi Danzigului sub control internaţional, demilitarizarea Renaniei, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei către Franţa, a cantoanelor Eupen şi Malmedy către Belgia, a Schleswigului de nord către Danemarca şi a Posnaniei, Pomeraniei de est, Sileziei superioare şi Podlasiei către Polonia. La aceasta se adaugă plata unei despăgubiri de război de 132 miliarde mărci aur.
B. Revizionismul german are la bază pierderea a 8 milioane de locuitori şi 88.000 kmp, dar şi a statutului de mare putere, concomitent cu refuzul acceptării unirii cu Austria şi a celor 3 milioane de sudeţi germani din Cehoslovacia. Pe fondul acestor probleme şi a dificultăţilor crizei economice, prinde avânt discursul rasist şi naţionalist propus de naziştii conduşi de Hitler.

5. SCHIMBĂRI ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI ÎN CEL MIJLOCIU
În cazul Turciei, încă din 1916 acodul Sykes-Picot prevedea divizarea Imperiului Otoman, iar tratatul de pace de la Sevres, prevedea cedarea teritoriilor arabe, independenţa kurzilor şi armenilor, internaţionalizarea Constantinopolelui şi a strâmtorilor, cedarea coastelor egeene către greci. Nemulţumirile naţionale s-au grupat în jurul generalului Mustafa Kemal. Acesta a organizat un parlament la Ankara şi a reuşit să alunge pe greci şi pe englezi, după care a înlăturat sultanatul. Noul stat turc cu graniţe recunoscute prin tratatul de la Lausanne din 1924, a devenit un stat laic şi a trecut la un proces de modernizare şi europenizare.
În teritoriile arabe, revolta arabă susţinută de englezi a dus la crearea regatului Arabiei Saudite(sub wahhabiţi) a unor protectorate engleze(Irak,Transiordania, Palestina) şi franceze(Siria, Liban), dar şi la un focar de conflict prin aceptarea de către englezi a colonizării evreieşti în Palestina.

6. SITUAŢII POLITICE ŞI SOCIALE ÎN EXTREMUL ORIENT
India, în schimbul contribuţiei militare şi economice elitele locale au solicitat englezilor statutul de dominion dar acesta le-a fost refuzat. A urmat o largă mişcare non-violentă de nesupunere civilă condusă de Mahatma Gandlii şi în ciuda represiunii armate englezii au acordat Indiei o autonomie sporită.
China, a devenit prin Tratatul celor nouă puteri o semicolonie, supusă politicii "porţilor deschise". Situaţia internă a degenerat începând cu 1926 într-un lung război civil care a opus partidul naţionalistm, Kuomintang condus de generalul Jiang Jieshi, comuniştilor conduşi de Mao Zedong.

7. SOCIETATEA NAŢIUNILOR ŞI POLITICA SECURITĂŢII COLECTIVE
A. Societatea Naţiunilor fondată la Conferinţa de la Paris avea ca scop egalitatea membrilor, evitarea conflictelor şi apărarea păcii. Lipsită de instrumente de impunere a păcii, subminată de neparticiparea SUA şi URSS, de luptele de intere franco-britanice şi de politica revizionistă a Germaniei, Italiei şi Japoniei, organizaţia nu a putut împiedica agresiunea japoneză în China – 1931, ceea italiană asupra Etiopiei – 1935 şi nici încălcarea prevederilor păcii de regimul lui Hitler.
B. Destinderea şi dezarmarea au fost legate de tensiunile franco-germane în problema reparaţiilor şi ocuparea de către Franţa în 1923 a regiunii industrial miniere Ruhr. Conferinţa dezarmării de la Geneva – 1932 a eşuat datorită antagonismului franco-britanic şi a deschis calea revizionismului.
C. Sistemul securităţii colective a pornit de la dorinţa franceză de a izola revizionismul german şi a bloca exportul de revoluţie sovietic prin crearea unui cordon sanitar din vecinii vestici ai URSS. Sub oblăduirea franceză se constituie Mica Înţelegere – 1921(România, Cehoslovacia, Jugoslavia), se pun bazele pactului Briand-Kellogg – 1928(semnatarii se angajau să nu folosească războiul ca mijloc de reglementare a litigiilor) şi se constituie Înţelegerea Balcanică – 1934(România, Jugoslavia, Grecia, Turcia)

8. SPRE UN NOU RĂZBOI
În Extremul Orient, expansionismul japonez a profitat de războiul civil din China pentru a impune în nord-estul acesteia statul marionetă Manciuko(1932) şi din 1933 să extindă conflictul întoată China.
În Africa, Italia a atacat octombrie 1935, Etiopia pe care a cucerit-o datorită zdrobitorei superiorităţi militare şi a neimplicării Angliei şi Franţei.
În Germania, regimul nazist a lui Hitler face paşi spre eludarea tratatelor de pace reuşind să reanexeze prin plebiscit regiunea Saar(ianuarie 1935), reintroduce serviciul militar obligatoriu(martie 1935), remilitarizează Renania(martie 1936), crează axa Roma-Berlin-Tokyo(noiembrie 1937), anexează Austria (martie 1938) şi mutilează Cehoslovacia, luându-i regiunea Sudetă, prin acordul de la Munchen(septembrie 1938) şi în final ocupă Cehia în martie 1939.

9. ISTORIA ALTFEL
SITUAŢIA TERITORIALĂ A IMPERIULUI OTOMAN
La sfârşitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbuşit complet şi a fost împărţit între puterile victorioase ale Antantei, după semanarea Tratatului de la Sèvres de pe 10 august 1920. Prăbuşirea imperiului a dus la crearea Orientului Mijlociu modern. Liga Naţiunilor a oferit Franţei mandate asupra Siriei şi Libanului, iar Regatului Unit mandate asupra Irakului şi Palestinei (formată din două regiuni autonome: Palestina şi Transiordania). O parte a teritoriilor otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce sunt azi Arabia Saudită şi Yemen. Italia şi Grecia au primit de asemnenea părţi importante din Anatolia. La sugestia lui Woodrow Wilson, Republica Democrată Armeană a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor. Kurzilor le-a fost promis un teritoriu autonom.Până în cele din urmă, revoluţionarii turci conduşi de Mustafa Kemal Atatürk au respins prevederile cu privire la împărţirea Anatoliei şi au respins trupele greceşti şi armeneşti, cele italiene neajungând încă să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace. Atatürk a înăbuşit tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-şi proclama independenţa. După ce revoluţionarii turci au preluat ferm controlul aupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a pus capăt în mod oficial tuturor ostilităţilor şi a dus la crearea Republicii Turce moderne. Noul tratat recunoştea mandatele Naţiunilor Unite din Orientul Mijlociu, cedarea de teritorii otomane din Peninsula Arabică şi suveranitata britanică asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat definitiva frontierele nord-estice ale Turciei cu Uniunea Sovietică, aşa cum fuseseră determinate prin Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars stabilea că bolşevicii cedau fostele provincii armenşti şi georgiene Kars, Iğdır, Ardahan şi Artvin Turciei în schimbul Adjariei. Tratatul a fost semant la Erevan pe 11 septembrie 1922, după ce retsul Armeniei devenise parte a URSS-ului.
SITUAŢIA TERITORIALĂ A GERMANIEI
Alsacia-Lorena (aparţinând, din sec. al XVII-lea până în 1871) Franţei, prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franţei (14.522 km², 1.815.000 locuitori); Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²); majoritatea teritoriului din Marea Poloniei şi estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori - în 1931 -, inclusiv 510 km² şi 26.000 locuitori din Silezia Superioară); zona Hulczyn din Silezia Superioară, a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² şi 49.000 locuitori); Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori); zona oraşelor germane Eupen şi Malmedy a fost acordată Belgiei; zona Soldau din Prusia de Est, incluzând (calea ferată pe ruta Varşovia-Gdansk) a fost acordată Poloniei (492 km²).

10. CRONOLOGIE noiembrie 1918: Carol I de Habsburg abdică; Austria şi Ungaria devin republici octombrie-noiembrie 1918: Este constituită Cehoslovacia
1 decembrie 1918: Adunarea de la Alba-Iulia; constituirea României Mari decembrie 1918: Este constituită Iugoslavia
1918-1922: Războiul civil din Rusia
28 iunie 1919: Tratatul de la Versailles
1919-1920: Conferinţa de pace de la Paris
1921: Se constituie Mica înţelegere
1921-1922: Conferinţa de la Washington
1922: Constituirea U.R.S.S.
1922: Tratatul de la Rapallo favoriza modernizarea tehnicii de luptă sovietice şi înarmarea Germaniei.
1923: Franţa ocupă zona Ruhr; criza reparaţiilor
1924: Este aprobat Planul Dawes, prin care datoriile germane erau eşalonate pe cinci ani.
1925: Pactul de la Locarno, prin care Germania recunoaşte şi garantează frontierele Belgiei şi Franţei.
1926: Germania devine membră a Societăţii Naţiunilor.
1928: Stalin trece la o economie planificată, impunând primul „plan cincinal".
1929: Cerând revizuirea reparaţiilor de război, Germania beneficiază de Planul Young, prin care i se reduc datoriile.
1929: pactul Briand-Kellogg
1931: Ca urmare a crizei economice mondiale, Germania beneficiază de Moratoriul Hoover, se amână cu un an plăţile de război.
1931: Japonia atacă China şi ocupă Manciuria.
1932: Conferinţa de la Lausanne reduce datoria Germaniei la 3 miliarde mărci-aur, plătibile când situaţia ei se va redresa.
1933: conferinţa dezarmării de la Londra ce definea noţiunile de agresiune şi agresor
1933: Adolf Hitler este numit cancelar al Germaniei
1933: Germania se retrage din Societatea Naţiunilor.
1934: Se constituie înţelegerea Balcanică
1935: Germania a reintrodus serviciul militar obligatoriu.
1935: Italia atacă Abisinia
1936: Germania ocupă şi remilitarizează Renania.
1936-1937: Pactul Anticomintern
1937: S-a format Axa Berlin-Roma-Tokio, alianţă politico-mllitară.
Aprilie 1938: Germania anexează Austria (Anschluss), iar câteva luni mai târziu sudetă care aparţinea Cehoslovaciei.
28-30 septembrie 1938: Conferinţa de la München; începutul dezmembrării Cehoslovaciei
1939: Slovacia s-a desprins de Cehia.
23 august 1939: Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov)

11. DICŢIONAR
Intervenţionism: Politică de intervenţie .a unui stat în treburile interne ale altui stat.
Regim de mandat: Formă de administrare sub egida Societăţii Naţiunilor, în care colonii şi teritorii care au aparţinut statelor învinse în primul război mondial sunt încredinţate statelor învingătoare (Anglia, Japonia, Franţa etc.)
Revizionism: Curent politic care îşi propune modificarea unor tratate internaţionale.
Zonă liberă: Teritoriu revendicat de două sau mai multe state, aflat sub controlul Societăţii Naţiunilor, în care se permitea accesul liber tuturor pretendenţilor.
Demilitarizare: Prevedere în urma unor convenţii sau tratate internaţionale prin care se exclude, parţial sau total, prezenţa militară (trupe, armament, fortificaţii militare).
Reparaţii/ despăgubiri de război: Compensarea pagubelor şi distrugerilor provocate altui stat în caz de război, stabilite prin tratate de pace.
Securitatea colectivă: Măsuri comune între mai multe state pentru menţinerea păcii, integrităţii teritoriale şi respectarea angajamentelor
Demilitarizare: desfiinţarea, în urma unei convenţii sau a unui tratat, a oricărei armate şi excluderea armamentului sau a instalaţiilor militare pe un anumit teritoriu.
Federalizare: transformarea unui stat centralizat într-o federaţie de state autonome, având fiecare organisme de conducere liber alese şi conduse după legi proprii.
Minoritate: grup etnic ce trăieşte într-un stat în care cea mai mare parte a populaţiei o constituie un alt grup etnic.
Acordul Sykes-Picot: convenţie franco-britanică negociată la Cairo, în februarie 1916, de către sir Mark Sykes, reprezentantul Marii Britanii, şi Georges Picot, consulul general al Franţei la Cairo, prin care cele două puteri îşi delimitau viitoarele zone de influenţă în teritoriile otomane din Orientul Apropiat. Rusia a fost informată, şi sovieticii au deconspirat convenţia în 1918, ceea ce a provocat un scandal internaţional.
Djihad: război sfânt, conform legii islamice, îndreptat împotriva popoarelor având o altă religie.
Wahhabiţi: sectă islamică puritană şi militară, înfiinţată în 1740 de Muhammad ibn al Wahhab ibn Saud. în zona Nedjed. Fondatorul actualei dinastiei saudite era membru al acestei secte
Inflaţie: fenomen economic concretizat prin creşterea cantităţii de bani fără acoperire în aur sau mărfuri şi scăderea puterii de cumpărare a acestora.
Moratoriu: amânarea plăţii datoriilor unui debitor; amânarea legală a executării obligaţiilor financiare internaţionale, determinată de o situaţie excepţională (criză economică, război etc).
Conciliatorism: împăciuitorism; atitudine care duce spre împăcare, spre realizarea unui acord sau a unui compromis
Fascism: ideologie politică şi mişcare socială de extremă dreaptă; apărută în perioada interbelică în Italia şi în alte state, ea promova antisemitismul, naţionalismul, agresivitatea în relaţiile internaţionale şi revizionismul.
Codicil: adaos, anexă.
Mutual: care se face în mod reciproc şi simultan.
Pact de neagresiune: tratat prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă acţiuni duşmănoase unul faţă de celălalt.

XIII. SOCIETATEA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. DIFICULTĂŢILE ANILOR DE DUPĂ RĂZBOI
Perioada interbelică a cunoscut perioade de avânt şi declin economic, concomitent cu regresul democraţiei în deceniile 2-3 în faţa ofertei totalitare. Războiul a ruinat economic şi financiar statele europene şi a consolidat poziţiile americane ca creditor mondial şi prima putere economică a lumii. Problemele erau legate de uzura echipamentului industrial, secătuirea potenţialului agrar, inflaţie, devalorizare monetară, dificultatea reconversiei economiei la starea de pace şi reintegrarea socială a foştilor combatanţi. Franţa şi Marea Britanie s-au redresat până în 1922 iar restul ţărilor europene până în 1926

2. ERA PROSPERITĂŢII AMERICANE
Profitând de situaţie SUA a devenit creditor mondial şi a avut un mare progres, bazat pe furnizarea de produse statelor europene începând cu 1917. După 1922 şi Europa cunoaşte un proces de relansare economică caracterizat prin absorbţia şomajului, creşterea salariilor şi a nivelului de trai, tradus prin instaurarea societăţii de consum. Aceasta se baza pe oferta băncilor susţinută de stat şi marile corporaţii în domeniul creditării muncitorilor şi clasei de mijloc în vederea achiziţionării de locuinţe, automobile, electrocasnice, mobilă şi bunuri de larg consum. Perioada 1922-1928 s-a caracterizat prin relansarea generală a industriei, dezvoltarea unor noi ramuri cum ar fi chimia, perochimia, extracţia şi prelucrarea petrolului, automobilul, aparatura electrotehnică. In industrie apar holdingurile, cartelurile şi monopolurile de producţie şi desfacere, are loc o rapidă retehnologizare industrială(mailentâ în Anglia şi Franţa).rolul statului este redus la mecanismele de reglare a concurenţei, a organizării legislative şi a susţinerii politice a dezvoltării economiei libere

3. MAREA CRIZĂ
Pornită de la Crahul bursei din New York – 24 octombrie 1929, ea s-a extins la nivel mondial şi a avut ca şi caracteristici criza de supraproducţie şi subconsumaţie, falimente în lanţ, şomaj de masă(30 de milioane la nivel mondial), inflaţie galopantă, ruinarea clasei de mijloc, ample mişcări sociale, greve, marşuri ale foamei, ruinarea fermierilor, migraţia spre oraşe, prăbuşirea nivelului de trai, ascensiunea politică a partidelor de extremă dreaptă şi extremă stânga. Criza a afectat mai puţin economia etatistă franceză, economiile predominant rurale din sud-estul european şi aproape deloc economia URSS.

4. ÎNCERCĂRI DE IEŞIRE DIN CRIZĂ
Problemele economice au generat tendinţe şi programe anticriză dintre care s-a remarcat doctrina intervenţionismului limitat de stat în economie susţinut de economistul britanic J.M.Keynes. Acesta susţinea ideea devalorizării controlate a monedei, a deficitului bugetar, controlul dobânzilor, redistribuirea resurselor de către stat, susţinerea păturilor defavorizate, credite de stat pentru industrie şi bănci cu dobândă redusă, investiţii în sectorul construcţiilor, energiei, infrastructurii şi transporturilor care creau locuri de muncă şi comenzi. Aplicarea acestor principii a fost realizat de preşedintele SUA, F.D.Roosevelt prin programul New Deal (1933-1937) şi de dictatorul german A.Hitler.

5. VIAŢA COTIDIANĂ
Societatea a ieşit foarte diferenţiată economic şi afectată în chip diferit de război. Epoca prosperităţii a permis ţăranilor să îşi vândă mai bine produsele şi să cunoască prosperitatea fără a renunţa la modul de viaţă tradiţional. Muncitorimea cunoaşte creşterea prosperităţii, dar şi a diversificării calificării profesionale, fapt ce determină o schimbare a structurii lui interne, cei tineri integrându-se în clasa de mijloc. Burghezia industrială şi funciară lasă loc celei financiare, fiind atrasă în noua viaţă a marilor oraşe. Clasa de mijloc sporeşte numeric, ca potenţial politic, social şi intelectual înglobând pe funcţionarii publici, ingineri, medici, avocaţi, jurişti, profesori, ofiţeri şi micii întreprinzători. Creşte rolul presei, a cinematografului, cărţilor, capătă o importanţă mai mare radioul, telefonul şi televiziunea.

6. MIŞCAREA FEMINISTĂ
După 1900, începând cu statele nordice şi anglo-saxone se manifestă pregnant acţiunea femeilor care militau pentru drepturi personale şi sociale. Războiul mondial a chemat femeile să susţină în uzine efortul militar şi a schimbat atitudinea acestora. Se solicită egalitate la vot, la şcolarizare, la salarizare şi angajare profesională. Mijloacele folosite încep de la petiţii şi continuă cu marşuri susţinute şi de mari personalităţi culturale şi de Internaţionala a-II-a socialistă. În perioada interbelică femeile obţin drept de vot în Finlanda, URSS, SUA, Germania, Olanda, Anglia, Brazilia, Turcia(în România în 1946)

7. ROMÂNIA ÎN ANUL 1938
Agricultura, este tributară loturilor fărâmiţate şi mici, slabei mecanizări şi chimizări, lipsei de credit suficient şi politicilor de susţinerte şi fiscale inconsegvente şi în salturi adoptată de stat. Comerţul, este dominat de relaţiile cu Anglia şi Franţa iar după 1933 cu Germania. Este dinamic, activ şi diversificat, sporind exportul de produse industriale şi finite şi importul de materii prime şi materiale. Societatea, este în procent de 80% rurală şi tradiţională, cu o ţărănime slab culturalizată şi cu o existenţă precară. Sporul demografic şi mortalitatzea infantilă sunt foarte mari. Bucureştiul creşte de la 382.000 de locuitori la 872.000, realizând 17% din totalul producţiei industriale româneşti.Refacerea economică a fost urmată de o perioadă de relansare, iar criza a afectat şi spaţiul românesc dar într-un procent mai redus. După 1933 şi prin implicarea regelui Carol al-II-lea, se constată o puternică revigorare economică susţinută prin politici vamale protecţioniste, prime de export, comenzi de stat în economie. Rezultatul este o creştere medie economică anuală de 5-5,5%, egalitatea dintre industrie şi agricultură în ponderea PIB-ului(câte 40%), sporirea şi diversificarea exportului, o balanţă comercială excedentară, un rol important în Europa la nivelul producţiei de petrol, gaze naturale şi aur(locul 2), porumb şi cherestea(locul 3).

8. ISTORIA ALTFEL
John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (5 iunie 1883 - 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toţi morţi” este încă citată.
Soluţiile lui Keynes pentru înlăturarea şomajului.Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea şomajului.Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din Variabile endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de mărfuri) şi exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii); Relaţiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuaţii şi inegalităţi, precum şi interdependenţa dintre ele, redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, a ofertei, a cererii etc.). Aşa cum am mai afirmat, Keynes admite şi recunoaşte existenţa şomajului involuntar – tema principală a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei este de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci N = f(D). Ţinând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situaţie exprimată în ecuaţia fundamentală a modelului său C + I = Y. Deoarece în realitate există dificultăţi în desfacerea mărfurilor şi predomină dezechilibrul în economie C + I > Y, încasările sunt mai mici decât producţia oferită şi deci, implicit, rezultă şomaj involuntar;
Comerţul exterior al României 1929-1939
|Anul |Export |Import |Sold |
| | | |mil. lei |
| |mii tone |mil. lei |mii tone |mil. lei | |
|1929 |7.065 |28.960,0 |1.120 |29.628,0 |-668 |
|1930 |9.215 |28.522,0 |805 |23.044,2 |5.477,8 |
|1931 |10.047 |22.196,9 |560 |15.754,6 |6.442,3 |
|1932 |9.057 |16.721,6 |450 |12.011,3 |4.710,3 |
|1933 |8.778 |14.710,8 |467 |11.741,9 |2.428,9 |
|1934 |8.854 |13.655,7 |636 |13.208,5 |447,2 |
|1935 |9.276 |16.756,2 |533 |10.847,5 |5.908,7 |
|1936 |10.549 |21.703,4 |630 |12.637,7 |9.065,7 |
|1937 |9.637 |31.568,4 |709 |20.248,7 |11.283,7 |
|1938 |7.409 |21.532,6 |821 |18.767,8 |2.764,8 |
|1939 |7.564 |26.809,3 |739 |22.890,5 |3.918,8 |

9. CRONOLOGIE
1919: Statele Unite introduc prohibiţia
1922: Se încheie refacerea economică
1923: Criză economică în Germania
1925: Restabilirea etalonului aur pentru lira sterlină
1926: Greva generală în Marea Britanie
1928: Generalizarea planificării economice în U.R.S.S.
1928: Formarea cartelului celor şapte societăţi petroliere (S.U.A.)
24 octombrie 1929: crahul de la Bursa din New York
1929-1933: Marea Criză economică
20 august 1932: Acordul de la Ottawa
1932: F. D. Roosevelt câştigă alegerile în S.U.A.
1933: Roosevelt începe aplicarea programului său anticriză
30 ianuarie 1933: Hitier devine cancelar al Germaniei

10. DICŢIONAR
Crah: Faliment, scăderea cursului acţiunilor la bursă, prin lipsa acută a creditului pe piaţă, prin devalorizarea monedei.
Inflaţie: Situaţie caracterizată prin creşterea generală şi permanentă a preţurilor.
New-Deal: Nouă distribuţie a cărţilor în joc; nume generic dat reformelor preşedintelui american Roosevelt în domeniul economic şi social, iniţiate după 1933.
Sufragetă: Termenul a fost inventat în Anglia, în 1906, pentru a desemna militantele pentru dreptul la vot.
Standardizare: Reducere la normă, uniformizare, simplificare.
Contrabandă: trecerea clandestină a frontierei cu mărfuri, valori sau obiecte prohibite sau sustrase de la plata taxelor vamale.
Depresiune economică: fază a ciclului economic ce urmează unei perioade de criză economică şi în care producţia se menţine la un nivel scăzut, mărfurile se vând greu şi la preţuri scăzute, în condiţiile în care puterea de cumpărare a populaţiei rămâne redusă.
Prohibiţie: interdicţia de a produce, a vinde, de a importa sau exporta o marfă.
Reconversie, reconversiune: adaptare a unor industrii sau a unor ramuri la necesităţi noi (aici, adaptare a industriei de război la producţia de pace).
Cartel: înţelegere între mai multe societăţi economice care realizează acelaşi produs, vizând înlăturarea concurenţei şi menţinerea unui preţ ridicat, repartizarea pieţei etc, fiecare dintre ele păstrându-şi independenţa.
Deficit bugetar: sumă cu care cheltuielile depăşesc veniturile.
Holding: formă de subordonare a diferitelor întreprinderi (societăţi) prin controlul participanţilor de către o societate anonimă pe acţiuni.
Taxă de scont: dobânda pe care banca centrală dintr-o ţară o percepe la operaţiunile anticipate ale băncilor comerciale care prezintă scrisori de schimb pentru a obţine sumele necesare; pe baza taxei de scont se stabileşte nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen.
Trust: formă de asociere în care întreprinderile care s-au unit îşi pierd independenţa comercială, de producţie şi juridică, fiind subordonate unei conduceri unice.
Credit: capital procurat prin împrumut, pe baza încrederii sau solvabilităţii.
Subvenţie: ajutor bănesc acordat de regulă de către stat unor agenţi economici.

XIV. REGIMURI POLITICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI
Sfârşitul războiului mondial marcat victoria militară a statelor democratice şi disoluţia imperiilor multinaţionale şi autocratic conservatoare. Pe ruinele lor s-au născut şi sau întregit state naţionale care au încercat să creeze şi ele sisteme democratice. Viaţa politică britanică era dominată de disputa dintre laburişti, conservatori şi liberali, ceea franceză oscila între stânga şi dreapta regrupată în coaliţii temporare şi relativ eterogene, în timp ce noua Germania a Republicii de la Weimar, a înfrânt insurecţia comunistă, fără a reuşi să contureze o stabilitate guvernamentală. Crizele declanşate de instaurarea comunismului în Rusia şi tentativele de puci comunist în Germania(1918) şi Ungaria(1919), nu au avut urmări permanente.

2. ORIGINILE TOTALITARISMULUI
In perioada interbelică, sistemul democratic de organizare politică a cunoscut o criză de mari proporţii, ilustrată de renaşterea unor vechi forme de autoritarism, precum şi de apariţia totalitarismului. Forma tradiţională de guvernare antidemocratică în istoria europeană era autoritarismul conservator. Aşa cum făcuseră Caterina cea Mare în Rusia şi Metternich în Austria, conducătorii unor asemenea guvernări au încercat să prevină acele transformări de substanţă care ar fi subminat ordinea socială existentă. în acest scop, ei s-au bazat pe birocraţii obediente, departamente vigilente de poliţie şi armate de încredere. Participarea populară la astfel de guvernări era interzisă sau limitată drastic la aliaţi naturali, precum aristocraţii, înalţii funcţionari sau înalţii ierarhi ai Bisericii. Liberalii, democraţii şi socialiştii erau persecutaţi ca radicali, fiind adesea întemniţaţi sau exilaţi. După primul război mondial, acest tip de guvernare autoritară a reapărut şi s-a impus în aproape toată Europa. Practic, în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, guvernarea de tip democratic supravieţuise doar în Marea Britanie, Franţa, Ţările de Jos, ţările din Scandinavia, Cehoslovacia şi Elveţia. Deşi în anii '20 sisteme cu caracter democratic funcţionaseră şi în Austria, Bulgaria, România, Grecia, Estonia şi Letonia, la finele anilor '30 formele dictatoriale de guvernare izbândiseră şi în aceste ţări, o evoluţie în conformitate cu „spiritul epocii" (Zeitgeist). însă aceste guvernări autoritare de tip vechi erau limitate în materie de putere şi obiective. Neîntemeiate pe tehnologia şi comunicaţiile moderne, ele nu dispuneau de capacitatea de a controla multe aspecte ale vieţii supuşilor lor. Adesea nici nu doreau să procedeze astfel. Preocupate de supravieţuirea regimului, aceste guvernări şi-au limitat în mare măsură pretenţiile la o acceptare pasivă din partea populaţiei. Cât timp oamenii nu încercau să schimbe sistemul, ei se bucurau de cele mai multe ori de o independenţă personală considerabilă.

3. FUNDAMENTELE IDEOLOGICE ALE TOTALITARISMULUI
A. Tentaţia dictaturii se regăsea acolo unde dezamăgirea produsă de prelungirea crizei datorată distrugerilor războiului s-a combinat cu accentuarea crizei social-politice sau cu existenţa tendinţelor revanşiste şi revizioniste. Instaurată în Rusia în 1917 dictatura stângii a fost urmată până în 1939 de triumful regimurilor autoritarist-militare sau naţionalist-rasiste de dreapta în majoritatea statelor europene.
B. Oferta totalitară cuprindea apelul la ordine, credinţă, disciplină, solidaritate naţională şi socială, restaurarea vechii legalităţi. Ea s-a prezentat sub forma comunismului, fascismului şi naţional-socialismului
C. Fascismul este ideologia statului şi a naţiunii, dezvoltat în Italia de Partidul Naţional Fascist condus de Benito Mussolini. Ea neagă liberalismul, democraţia şi pluralismul, combate marxismul şi susţine ideea coeziunii naţiunii şi consensul naţional. Promovează economia statului corporatist, mitul naţiunii unitare şi a trecutului glorios al Italiei.
D. Comunismul este ideologia claselor sociale, bazat pe ideea construirii societăţii comuniste caracterizată prin sistemul partidului unic, dictatura proletariatului condus de un lider unic, internaţionalism proletar şi ideologia luptei de clasă. În plan economic nega proprietatea privată urmărind cooperativizarea agriculturii, naţionalizarea industriei, urbanizare şi industrializare forţată, economie centralizată, dirijată şi controlată de partidul unic.
E. Naţional-socialismul este ideologia rasei promovată în Germania de NSDAP condus de Adolf Hitler. Ideea statului totalitar, a regimului poliţienesc şi a antidemocratismului şi antiparlamentarismului este dublată de teoria rasei superioare germanice şi de antisemitism visceral, ca şi de ideea necesităţii obţinerii prin război de spaţiu vital în dauna vecinilor.

4. DOUĂ FAŢETE ALE TOTALITARISMULUI
A. Rusia – totalitarismul comunist. Evoluţia conflictului a dus în 1917 la creşterea nemulţumirilor economico-sociale şi naţionale. Rezultatul a fost revoluţia burgheză din martie 1917, abolirea ţarismului şi continuarea războiului, situaţie de care au profitat bolşevicii conduşi de Lenin care au organizat lovitura de stat din 25-26 octombrie/6-7noiembrie 1917. Preluând puterea în zona centrală a Rusiei europene bolşevicii, au încheiat pace cu Germania, au zdrobit opoziţia internă şi au câştigat războiul civil purtat în perioada 1918-1922 cu armatele naţionaliste ale „generalilor albi”. Se instituie o societate bazată pe naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, industrializare şi urbanizare forţată, regimul partidului unic, economie centralizată şi dirijată, regim poliţienesc represiv susţinut de armată şi poliţia politică CEKA/NKVD/KGB.
B. Stalinismul este regimul impus de succesorul lui Lenin, I.V.Stalin care conduce URSS în perioada 1924-1953. Stalin a dezvoltat teoria „socialismului într-o singură ţară', mult mai atractivă pentru cei mai mulţi dintre comuniştii ruşi decât doctrina lui Troţki a „revoluţiei permanente", a „exportului de revoluţie". Troţki susţinea că socialismul putea fi menţinut în Rusia doar dacă revoluţia izbândea de-a lungul întregii Europe. Multor comunişti părerile lui Troţki le păreau aventuroase, riscante, destinate să atragă reacţii violente din partea ţărilor capitaliste. în schimb, disponibilitatea lui Stalin de a renunţa la politica economică leninistă (N.E.R - care, din raţiuni tactice şi doar cu caracter temporar, a permis dezvoltarea unei moderate, dar promiţătoare iniţiative economice private) şi de a construi socialismul pe plan intern a câştigat popularitate în rândul tineretului sovietic, în rândul Partidului Comunist, unde a izbutit să-şi construiască, iniţial, imaginea unui conducător moderat, foarte utilă în eliminarea adversarilor, socotiţi prea radicali. Acesta îşi consolidează puterea înlăturându-l şi exilându-l pe Troţki, lichidându-i pe Kirov, Kamenev, Buharin şi Zinoviev, ca şi opoziţia din partid şi stat, subordonându-şi armata, partidul, administraţia şi justiţia. A lansat planul de industrializare odată cu 1929, a orchestrat lichidarea opoziţie ţărăneşti faţă de colectivizare ( 6 milioane de morţi), a epurat armata, poliţia politică şi partidul, a iniţiat un extraordinar cult al personalităţii. Stalin a revenit la o centralizare extremă prin impunerea primului „plan cincinal" (1928-1933). Acest plan cincinal era foarte ambiţios. El nu viza doar stabilirea unui set de măsuri economice menite să accelereze dezvoltarea industrială a Uniunii Sovietice, ci a marcat, de fapt, începutul unei noi încercări de a mobiliza şi de a transforma societatea sovietică în conformitate cu principiile socialiste. Ţelul era de a crea un nou mod de viaţă şi de a genera noi atitudini şi noi loialităţi. Mijloacele alese de Stalin şi mica elită de partid pentru atingerea acestui ţel erau propaganda permanentă, sacrificiile continue, precum şi violenţa nelimitată şi controlul statului asupra tuturor aspectelor vieţii umane.Printre alte lucruri, planul cincinal presupunea transformarea sistemului agricol dintr-unul bazat pe proprietatea privată, într-unui întemeiat pe ferme colective şi de stat. A existat un anumit scepticism şi chiar o opoziţie faţă de acest program şi în cadrul partidului, iar segmente destul de numeroase ale populaţiei au respins sacrificiile pe care trebuiau să le facă. în special ţăranii au opus rezistenţă sau au refuzat să coopereze, dar Stalin a fost nemilos. A creat sistemul concentraţionar din Siberia, Gulag(18 milioane de morţi), a iniţiat marea teroare din anii 1936-1938 şi şi-a subordonat partidele comuniste europene prin intermediul Internaţionalei a-III-a (Comintern) înfiinţată în martie 1919, în scopul coordonării activităţii partidelor comuniste şi a organizării revoluţiei mondiale, a fost folosită de Stalin în politica externă a statului sovietic în direcţia slăbirii regimurilor democratice. Prin partidele comuniste afiliate, considerate secţii naţionale ale Cominternului, Stalin s-a amestecat în problemele interne ale altor state, fiind în umbra unor evenimente, cum a fost greva generală din Marea Britanie (1926).
C. Germania – nazismul. Prevederile păcii şi consecinţele ei, acţiunile franceze şi criza postbelică au radicalizat politic spaţiul german, care pe fondul crizei regimului de la Weimar, a permis ascensiunea Naţional-socialiştilor conduşi de Hitler. După eşecul puciului din 1923, pe fondul marii crize, propaganda naţionalistă, rasistă, xenofobă, antisemită şi revanşistă a naziştilor le-a adus acestora în 1932 peste 12 milioane de voturi.
D. Hitlerismul a acaparat puterea în 30 ianuarie 1933 pe cale parlamentară. Noul regim a eliminat pe comunişti şi social-democraţi, a desfiinţat parlamentarismul, a preluat controlul armatei, poliţiei, presei, administraţiei, justiţiei, educaţiei şi propagandei. Partidul Social-Democrat şi cele de centru au fost curând dizolvate, doar naţional-socialiştii rămânând un partid legal. Alegerile au devenit farse electorale. Singura misiune a Reichstag-ului rămânea slăvirea Fuhrer-ului. Naziştii au preluat aparatul administrativ, pe care au început să-l epureze. în acelaşi timp, ei au creat o serie de organisme naziste paralele, dependente doar de Hitler. În sfera economică, grevele au fost interzise, iar sindicatele desfiinţate, fiind înlocuite de către Frontul Muncii, o organizaţie nazistă. Avocaţii, doctorii, inginerii şi profesorii şi-au văzut asociaţiile profesionale înlăturate de către cele naţional-socialiste. Nici viaţa culturală şi intelectuală nu a fost neglijată de către noiistăpâni ai Germaniei: s-a instituit un control strict asupra editurilor şi universităţilor, iar un aparat brutal de cenzură a intrat în funcţiune.Opoziţia conducerii SD condusă de Ernst Rohm este lichidată fizic, armata este subordonată, creşte rolul SS-ului, se lansează un program de construcţii social-strategice şi de înarmare care lichidează şomajul. Se trece la controlul total al vieţii sociale, se creează lagărele de concentrare unde sunt trimişi opozanţii politici şi sociali, minorităţile sexuale şi religioase şi rasele considerate a fi inferioare(evreii, ţiganii şi slavii). Hitler promisese maselor refacerea economică a Germaniei („muncă şi pâine") şi s-a ţinut de cuvânt. în special prin intermediul unor lucrări publice, el a izbutit să scoată ţara din marasmul economic în care se zbătea. Din 1936, Germania a pornit reînarmarea. în aceste condiţii, şomajul a scăzut drastic, de la 6 milioane de persoane în ianuarie 1933, la sub 1 milion la finele lui 1936. Iar în 1938, în Germania s-a făcut simţită necesitatea unei forţe de muncă suplimentare. Şi afacerile au prosperat, elita economică germană beneficiind şi ea de relansarea economică a ţării. Pentru cetăţenii germani obişnuiţi, care nu erau evrei, slavi, rromi, martori ai lui lehova sau comunişti, guvernarea lui Hitler a însemnat sporirea bunăstării. în plus, ataşamentul faţă de cauza naţional-socialistă permitea depăşirea barierelor sociale existente în Germania, înainte de 1933. Hitler a realizat, în fond, o minirevoluţie socială, care a fost îmbrăţişată cu entuziasm de către categoriile inferioare ale clasei de mijloc şi chiar de către muncitori.Naţionalismul, care-l ajutase pe Hitler atât de mult la cucerirea puterii, a continuat să aibă succes la masele germane şi după 1933. Refacerea Germaniei Mari şi ruperea cătuşelor Versailles-ului erau teme acceptate de către cei mai mulţi dintre germani. Iar obstinaţia cu care Hitler chiar respecta unele dintre promisiunile pe care le făcea i-a adus o popularitate fără precedent printre dictatorii Europei interbelice.

5. TRATATELE SOVIETO-GERMANE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Ecluse pe plan european Germania şi URSS se apropie şi semnează un act de recunoaştere reciprocă (1921). dublat de tratatul de la Rapallo(1922), prin care îşi anulau datoriile şi dezvoltau scimburile economice. Momentul culminant este pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 cănd cele două state împart de fapt sferele de influenţă în Europa de est şi centrală.

6. ISTORIA ALTFEL
Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Naţional Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut ("Führer") al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi a adversarilor politici. În şcoală nu s-a remarcat, fiind elev mediocru. După moartea părinţilor, în 1907, s-a mutat la Viena unde a încercat să se înscrie la cursurile Academiei de Arte Frumoase, încercare eşuată. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului, singura sa sursă de venit fiind ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta şi vindea în cafenele. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat în armata germană. Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I. Sfârşitul războiului l-a surprins într-un spital, fiindcă fusese rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă. După terminarea războiului, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O gândire bazată pe un anti-semitism feroce şi o orientare rasistă asupra societăţii şi a valorilor eiEnergia şi talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus, astfel că Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1920. Tot atunci s-a hotărât şi schimbarea denumirii partidului în Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German. Încă de la începuturile carierei politice, Hitler era conştient de puterea propagandei, totul fiind foarte bine pus la punct. Din aprilie 1930, responsabil cu propaganda a fost numit Joseph Goebbels, care a folosit cu succes noile tehnici, afişele electorale cât şi radioul. Au fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri. Demersul a avut efectul scontat, dar un mare merit la succesul naziştilor l-a avut absenteismul electoratului la urne. Succesul obţinut de partidul său la alegerile din 1932 l-a încurajat să nu accepte nici o altă funcţie decât cea de cancelar. Întâlnirile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg nu au dus la nici un rezultat. A urmat o perioadă tulbure în viaţa politică germană, culminând, totuşi, la 30 ianuarie 1933 cu numirea în funcţia de cancelar a lui Hitler. În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în Parlamentul german (Reichstag), cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului Parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale.
Benito Amilcare Andrea Mussolini (29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat. Folosindu-şi carisma, controlul total al mediei şi intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o ţintă a atacurilor Aliate, ceea ce a dus în final la căderea şi moartea sa. Născut la Dovia, în Italia, în 29 iulie 1883, ca fiu al unei învăţătoare de ţară şi al unui fierar. Şcola elementară o face în Dovia. Natura sa rebelă şi indisciplina sa "naturală" se văd încă din timpul frecventării şcolii secundare, la Predappio, pe care a terminat-o cu greu, la 14 ani, fiind de mai multe ori aproape de exmatriculare. Trimis apoi la Faenza, la un liceu al Călugărilor Silezieni, se revoltă din nou, contra ordinii şi diciplinei impuse, fiind exmatriculat. 1902, pleacă în Elveţia unde trăieşte pe apucate, prestând tot felul de munci necalificate. În timpul şederii sale în Elveţia, a intrat deseori în conflicte cu poliţia locală pentru vagabondaj şi încăiereri. În 1904 se întoarce în Italia pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu. Predă, din nou, în şcoli elementare, între 1907 - 1908. În 1909, se mută în Trent, Austria, astăzi Trento, Italia, unde a lucrat pentru un ziar de orientare socialistă, lucrând, în acelaşi timp, la câteva din scrierile sale timpurii. După reîntoarcerea în Italia, editează un ziar socialist în Forlí, şi, ulterior, devine editor la un alt ziar socialist, "Avanti!", considerat la vremea respectivă cel mai important ziar socialist din Italia. În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare fascistă. Iniţial programul grupului său politic avea o orientare strict naţionalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice. Mai târziu, realizând că grupul său ţintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea ţelurilor sale politice, Mussolini adaugă o altă componentă programului său fascist, care se adresa specific italienilor bogaţi, proprietari de companii şi terenuri. În octombrie 1922, Mussolini organizează "Marşul asupra Romei" (Marcia su Roma). La ordinul său, mii de fascişti se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel III îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori, Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-şi titlul de "Il Duce" şi impunând în Italia cultul propriei personalităţi.
Vladimir Ilici Lenin născut Ulianov (22 aprilie 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. A fost un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), iar din 1903 a condus fracţiunea bolşevică, după ruptura cu menşevicii, ruptură care a fost inspirată, cel puţin parţial, de pamfletul său Ce este de făcut?. În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În 1907 s-a mutat în Finlanda pentru motive de siguranţă. A continuat să călătorească în Europa şi să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv la Conferinţa de la Zimmerwald din 1915.La 6 aprilie 1917 s-a reîntors la Petrograd, cu ajutorul lui Parvus, urmărind răsturnarea ţarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă a preluat un rol conducător în mişcarea bolşevică, publicând. După o revoltă a muncitorilor eşuată în iulie, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie, conducând o revoluţie armată, împotriva Guvernului Provizoriu. Ideile sale de guvernare, chemau la o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete. Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, câştigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluţionar. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în două fracţiuni, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă, coaliţia lor însă s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Iosif Vissarionovici Stalin, născut Ioseb Djugaşvili (21 decembrie 1879 – 5 martie 1953) a fost un revoluţionar bolşevic şi conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morţii lui Vladimir Ilici Lenin, câştigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troţki şi consolidându-şi pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi după încheierea acestuia, până la moartea sa. Regimul său de ideologie marxist-leninistă este adeseori numit stalinism. Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale, (introduse în 1928) şi agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate ţărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanţarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă faţă opoziţiei generalizate a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici şi gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă înverşunată a multor ţărani împotriva autorităţilor. În acest timp, Stalin a argumentat că fracţionismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în faţa inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a eliminat opoziţia politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern şi prin execuţii, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populaţiei, a câştigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

7. CRONOLOGIE
Februarie/martie 1917: Revoluţia burgheză, apoi lovitura de stat bolşevică (24 octombrie).
25 octombrie/7 noiembrie 1917: Lovitura de stat bolşevică de la Petrograd
Ianuarie 1918: Comuniştii ruşi dizolvă Adunarea Constituantă
1918-1922: Războiul civil din Rusia; intervenţia străină antibolşevică
1919: Se formează Partidul Muncitoresc German.
1921: Lenin lansează Noua Politică Economică (N.E.P.) octombrie 1922: Marşul asupra Romei şi preluarea puterii în Italia de către Mussolini, conducătorul Partidului Fascist Italian
1922: Naşterea URSS.
1924: Moare V.I. Lenln.
1924-1926: Perioada în care Mussolini şi-a lichidat principalii adversari politici
1924-1927: Luptă pentru putere, în cadrul elitei bolşevice din U.R.S.S., câştigată de Stalin
1929: Stalin preia în totalitate puterea în URSS.
1925: Adolf Hitler, scrie Mein Kampf.
1928-1933: Primul plan cincinal
1929: Tratatul de la Laterano între statul italian şi papalitate
30 ianuarie 1933: Adolf Hitler devine cancelar al Germaniei
1933: Este incendiat Reichstag-ul. martie 1933: Alegeri în Germania, influenţate de acţiunile naziştilor germani
30 iunie 1934: Noaptea cuţitelor lungi eliminarea conducătorilor S.A. şi a adversari declaraţi ai regimului national-socialist
1935: Legile de la Nürnberg prin care evreii erau deposedaţi de cetăţenia germană
1936-1938: Marea Teroare, epurările ordonate de Stalin

8. DICŢIONAR
Marele Război: denumire dată primului război mondial (până la izbucnirea celui de-al doilea), impusă chiar din acea perioadă,
Obedient: ascultător, supus.
Spaţiu vital (Lebensraum): în concepţia lui Hitler, poporul german trebuia să trăiască într-un singur stat şi avea nevoie de teritorii suplimentare, imposibil de obţinut altfel decât pe seama vecinilor Germaniei.
Spiritul epocii (Zeitgeist): set de opinii Impuse în aceeaşi perioadă, în mai multe ţări.
Delaţiune: denunţ, pâră.
Exportul de revoluţie = dorinţa unora dintre conducătorii bolşevici de a promova comunismul şi în alte ţări europene, în special în Germania, cu scopul de a uşura lupta statului sovietic cu ţările capitaliste inamice.
Gulag - spaţiu concentraţionar: lanţ de lagăre de muncă forţată şi de exterminare menite să elimine „duşmanii poporului" şi să asigure loialitatea faţă de regimul comunist, prin intermediul terorismului de stat şl al spaimei generalizate.
Divide et impera: „dezbină şi stăpâneşte"(Machiavelli); mod de a domina adversarii prin folosirea disensiunilor dintre aceştia.
Führer: conducător, în limba germană.
Reichstag: camera superioară a Parlamentului german.
Culaci – chiaburi: ţărani înstăriţi, gospodari, principalii „duşmani de clasă" ai comuniştilor în mediul rural.

XV. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1. CAUZELE CONFLICTULUI
Se regăsesc în prevederile păcii de la Versailles, a incapacităţii de intervenţie a Societăţii Naţiunilor, neînţelegerile anglo-franceze, izolaţionismul american, tendinţele revanşarde germane, italiene şi japoneze, ascensiunea regimurilor dictatoriale şi conciliatorismul anglo-francez.Tratatele impuneau Germaniei şi celorlalţi învinşi anumite restricţii, dar nu prevedeau şi mijloacele pentru a-i obliga să le respecte.Instaurarea unor regimuri fasciste în Europa, în special a celui nazist, a fost la originea războiului. Hitler promisese poporului german că va desface „cătuşele Versailles-ului". Încălcările tratatelor prin reînarmarea Germaniei şi remilitarizarea zonei renane au fost paşi importanţi către un nou război. Menţionăm că, în anii '30, toate statele se înarmau, dar Germania o făcea, încălcând restricţiile impuse la Versailles.Revizionismul a fost în mare măsură vinovat de împingerea lumii într-un nou război. Este vorba nu doar de revizionismul german, ci şi de cel ungar, bulgar etc. La rândul lor, sovieticii, nemulţumiţi că au pierdut rangul de mare putere după efortul militar al Rusiei din 1914-1917, doreau recuperarea unor teritorii „pierdute" în 1918. Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune cu Germania din 23 august 1939 preciza tocmai aceste intenţii.
Constituirea unei noi alianţe militare (Axa Berlin - Roma - Tokio), ca şi apropierea germano-sovietică, de altfel, ar fi trebuit să stârnească mai multă îngrijorare celorlalte puteri occidentale. Era de presupus că Germania va încerca să redevină mare putere, iar Franţa şi Marea Britanie ar fi trebuit să se opună, între învingători însă erau numeroase tensiuni şi contradicţii, iar rezultatul a fost, mai ales din partea Marii Britanii, o atitudine conciliatoare faţă de Germania. Existau, de asemenea, contradicţii şi între Marile Puteri, pe de o parte, şi statele mici şi mijlocii, pe de alta. Unele dintre acestea au fost victime ale conciliatorismului franco-britanic, aşa cum s-a întâmplat cu Cehoslovacia în 1938.

2. ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI
Statul polonez, refăcut în 1918, avea asigurată ieşirea la Marea Baltică printr-un coridor situat în dreptul portului Gdansk (Dantzig). El separa Prusia Orientală de Germania Mare. Refuzul Poloniei de a renunţa la teritoriul respectiv a oferit Germaniei motivul războiului. Pentru a se asigura, ea a încheiat Pactul de Oţel (mai 1939) cu Italia şi Tratatul de neagresiune cu Uniunea Sovietică (23 august 1939).Germania a cerut Poloniei să-i cedeze oraşul port Danzig şi „coridorul polonez” şi în faţa refuzului acesteia a atacat-o la 1 septembrie 1939. Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei la 3 septembrie 1939, dar nu au acţionat militar astfel că atacată din est şi de URSS în 14 septembrie 1939, Polonia a fost zdrobită în 4 săptămâni şi împărţită între ruşi şi germani. Profitând de situaţie URSS a atacat Finlanda octombrie 1939-martie 1940 şi a silit-o să-i cedeze ismul Kareliei, portul Viiborg şi baza aero-navală Hango.

3. RĂZBOIUL CIUDAT
Victoria rapidă pe frontul polonez a fost posibilă şi datorită atitudinii Franţei şi Marii Britanii, care, după declaraţia de război, au acordat Poloniei doar un ajutor financiar şi s-au mulţumit să ocupe poziţii pe linia Maginot. Cele circa opt luni de acalmie în vest poartă denumirea de războiul ciudat. Războiul ciudat a fost un război al ocaziilor pierdute, deoarece Germania nu a fost nevoită să lupte pe două fronturi şi a avut răgazul necesar pentru a lichida Polonia. în plus, el a contribuit la apariţia atitudinilor defetiste, la scăderea moralului şi combativităţii soldaţilor, explicând evoluţiile ulterioare pe frontul din Vest. În vest, Belgia şi Olanda, deşi şi-au reconfirmat neutralitatea, declarând că vor intra în război doar dacă frontierele lor vor fi atacate, se pregăteau pentru o asemenea eventualitate, construind fortificaţii. Intrarea în război a Marii Britanii şi a dominioanelor a dat naştere la numeroase incidente navale, care au dus la blocarea flotei germane în Marea Baltică de către cea anglo-franceză, care îi era cu mult superioară. Pe tot parcursul războiului, Germania a evitat confruntările navale deschise, folosind doar submarinele şi minele magnetice. Era de aşteptat o blocadă a Germaniei de către flota britanică şi cea franceză, ceea ce i-ar fi creat mari probleme în aprovizionarea cu materiile prime necesare industriei de război, materii prime care îi lipseau.

4. REICHUL ÎN OFENSIVĂ
A. Campania din 1940 începe prin ofensiva germană spre nordul european cu scopul de a pune mâna pe rezervele de minereu scandinav şi a devansa blocada navală engleză. În martie 1940 germanii ocupă rapid Danemarca(6 ore) şi Norvegia(20 de zile), respingând desantul franco-britanic de la Narvik. În 10 mai 1940 germanii atacă în vest cucerind Luxemburgul în 2 ore şi silind Olanda – 19 mai şi Belgia – 29 mai să capituleze. Tancurile germane trec prin munţii Ardeni, ocolind linia Maginot şi ies în 20 mai la canalul Mânecii izolând în Flandra 40 de divizii aliate. Englezii îşi retrag trupele prin Dunkerque, iar Franţa rămasă singură capitulează în 20 iunie 1940. Germanii ocupă ţărmul atlantic, Parisul , nordul şi nord-estul în timp ce în sud se instalează un guvern colaboraţionist condus de mareşalul Phillipe Petain cu sediul la Vichy.Rezistenţa e preluată la Londra de generalul de Gaulle, iar englezii vor rezista asaltului aerian german din august 1940 – martie 1941, zădărnicind o debarcare germană în insulă. În est, profitând de situaţie URSS ocupă în august 1940 Basarabia, Bucovina de nord, Estonia, Letonia şi Lituania.
B. Campaniile din 1941 încep în Europa în martie când venind în ajutorul italienilor germanii ocupă în 3 săptămâni Jugoslavia şi Grecia. În 22 iunie 1941 germanii şi aliaţii lor atacă URSS, avansând spre est în 6 săptămâni între 900-1200 Km. Sunt ocupate Kiev, Minsk, Odessa, Smolensk, încercuit Leningradul, ofensiva Axei fiind oprită în decembrie la 40 km vest de Moscova. În Africa eşecul italian îl determină pe Hitler să trimită aici Deutche Afrika Korps condus de generalul Rommel. În Pacific antagonismul japonezo-american duce la atacul japonez asupra bazei aero-navale americane de la Pearl-Harbour din ins. Hawaii – 7 decembrie 1941, si cucerirea de către niponi a Asiei de sud-est, Filipinelor, Indoneziei şi ameninţarea Indiei şi Australiei.

5. „NOUA ORDINE NAZISTĂ” ÎN EUROPA
La începutul anului 1941, Germania deţinea sau controla cea mai mare parte a Europei, deşi războiul cu Marea Britanie nu se sfârşise. Această Europă, aflată, conform unor istorici, ,,la ora de germană", trebuia organizată pe baze noi. Administrarea teritoriilor ocupate reprezenta sarcina armatei, a administraţiei civile care se sprijinea pe minoritatea germană şi pe partide de dreapta şi a Gestapo-ului, căruia îi reveneau toate obligaţiile poliţiei. Germania alipise efectiv Austria (devenită Ostmark), districtul Sudeţilor, Alsacia şi Lorena, teritoriile poloneze şi câteva cantoane belgiene. Celelalte ţări cucerite au avut forme diferite de organizare, între care protectoratul, comandatura. guvernământul. Unele teritorii, ca Danemarca sau Franţa, şi-au păstrat suveranitatea până în 1942 sau chiar 1943. Băncile germane au înlăturat de pe continent finanţele franceze şi britanice, iar Germania şi-a dezvoltat, prin măsuri autarhice, potenţialul economic. Unul dintre principalii parteneri de afaceri al acestei noi Germanii a fost, până în iunie 1941. Uniunea Sovietică, care i-a livrat materii prime, sau chiar i-a facilitat achiziţionarea unor mărfuri din ţările neutre. În teritoriile ocupate, Germania a organizat exploatarea sistematică a bogăţiilor naturale, a introdus programe de muncă obligatorie, a raţionalizat alimentele şi alte produse de primă necesitate. „Noua ordine" germană, susţinută de propaganda nazistă, sublinia, de altfel, obligaţia şi „onoarea" unor popoare de a munci şi a se sacrifica pentru „marele popor german", aparţinând unei rase superioare. In aceste teritorii, ocupanţii au găsit colaboratori din rândul populaţiei, dar au trebuit să facă faţă mişcărilor de rezistenţă în Franţa, Belgia, Olanda, Grecia, Iugoslavia. Germania s-a impus şi în restul Europei rămas neocupat, implicându-se în relaţiile externe ale acestor ţări şi obligându-le să facă anumite concesii. Hitler a făcut presiuni asupra Spaniei neutre pentru a ocupa Gibraltarul deţinut de englezi.

6. ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI REICHULUI
După crearea alianţei anglo-americane prin Charta Atlanticului, se constituie din 26 de state în ianuarie 1942 Coaliţia Naţiunilor Unite în frunte cu SUA, Marea Britanie şi URSS. În mai-iunie 1942 americanii opresc ofensiva japoneză prin victoriile aero-navale din Marea Coralilor şi din largul insulelor Midway, în timp ce Rommel este oprit de britanici la 60 de km de Cairo în bătălia de la El Alamein – octombrie 1942. În est germanii încearcă să pună mâna pe resursele petroliere din Caucaz, fiind zdrobiţi la Stalingrad septembrie 1942 – februarie 1943, moment care marchează trecerea iniţiativei strategice în mâna trupelor sovietice..

7. „RĂZBOIUL TOTAL”
Intervenţia Japoniei şi intrarea Statelor Unite au transformat conflictul într-un război cu adevărat mondial. Războiul avea şi un caracter ideologic, deoarece se confruntau două concepţii diferite: una reprezentată de fascismul european şi militarismul nipon, conform căreia lumea era împărţită în rase superioare, înzestrate cu toate calităţile de conducători, şi rase şi popoare predestinate să fie aservite, şi alta antifascistă, construită pe principiul egalităţii tuturor popoarelor şi al dreptului la libertate. Propaganda de război a fost deosebit de activă şi de o parte, şi de alta. Spionajul a avut un rol extrem de important, fiind la baza unor victorii sau a unor înfrângeri. Institute de cercetare şi oameni de ştiinţă au lucrat pentru serviciile militare, descifrând coduri sau documente, perfecţionând arme sau mărind puterea unor medicamente, îmbunătăţind comunicaţiile. Războiul a necesitat nu numai soldaţi, ci şi toate resursele economice, mâna de lucru şi importante resurse financiare.Producţia industrială a crescut, direcţionându-se aproape exclusiv spre front. întreaga populaţie era mobilizată; civililor le-au revenit importante obligaţii faţă de stat şi răspunderea pentru aprovizionarea frontului. Se adaugă furtul sistematic practicat de ocupaţia germană în Europa şi de cea japoneză în Asia, suferinţele celor internaţi în lagăre de muncă forţată şi distrugerile materiale provocate de bombardamente. Caracterul de război total decurge din lipsa unei demarcaţii între combatanţi şi civili, aceştia din urmă considerându-se a fi mobilizaţi şi suferind privaţiuni care au întrecut chiar şi pe cele de pe front.

8. HOLOCAUSTUL
A. Premisele Holocaustului se află în însăşi doctrina rasistă şi antisemită a naziştilor, care a fost pusă în aplicare în Germania după preluarea puterii. Apogeul ei îl reprezintă legile rasiale de la Nurenberg – 1935, la are se adaugă distrugerea sinagogilor şi bunurilor evreieşti, concomitent cu începutul închiderii evreilor în lagărele de concentrare prin „Noaptea de cristal” din 9-10 noiembrie 1938.
B. Soluţia finală care semnifica exterminarea fizică a evreilor europeni a fost decisă prin protocolul de la Wansee – ianuarie 1942, sub coordonarea şi conducerea SS, care urmărea arestarea, expropierea, ghetoizarea, deportarea şi lichidarea fizică directă sau prin muncă forţată a elementului evreiesc. În perioada 1942-1945 prin lagărele de exterminare din Germania, Austria şi Polonia au fost exterminaţi 14 milioane de europeni, dintre care 6 milioane de evrei.
C. Holocaustul în România a fost iniţiat prin legile rasiale ale guvernului Goga-Cuza din ianuarie 1938, fiind continuate de regimul legionar şi cel militar al lui Ion Antonescu , culminând cu expropierea bunurilor industriale, agricole, forestiere şi comercial-bancare evreieşti, cu asasinatele din Bucureşti în perioada rebeliunii legionare 21-23 ianuarie 1941 şi pogromul de la Iaşi 28-29 iunie 1941. După începutul războiului antisovietic şi eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, regimul Antonescu a deportat în Transnistria pe evreii basarabeni, bucovineni şi din judeţele Dorohoi şi Botoşani, din cei 150.000 aduşi aici murind datorită condiţiilor existente şi lipsurilor circa 100.000. În Transilvania de nord-vest regimul horthist a deportat pe cei 160.000 de evrei în lagărele naziste unde au murit 135.000 dintre aceştia.

9. ANII 1943-1944
După debarcarea anglo-americană din Africa de nord – noiembrie 1942 şi zdrobirea forţelor Axei de aici – mai 1943, aliaţii au debarcat în Sicilia şi Italia de sud – iunie 1943, fapt ce a determinat înlăturarea lui Mussolini şi ieşirea Italiei din luptă – septembrie 1943. Germanii au ocupat Italia şi au rezistat pe linia Monte Cassino şi linia Gustav până la sfârşitul conflictului. La 6 iunie 1944 aliaţii occidentali au debarcat în Normandia şi până în toamnă au atins linia Rinului. Anul 1942 a fost, pe frontul de est, un an de lupte crâncene, fără un rezultat concret pentru Germania, dar nici pentru Uniunea Sovietică. Vara, Comandamentul General german avea în vedere doua direcţii: spre Caucaz, unde se aflau rezervele de petrol, şi spre Stalingrad, pentru a intercepta cursul Voigăi. în dorinţa de a obţine o victorie decisivă, Hitler a concentrat 80% din forţele germane pe frontul din răsărit. Spre Caucaz, primele rezultate păreau promiţătoare, sovieticii retrăgându-se din faţa armatei germane. La Stalingrad, armatele germane, aflate sub comanda generalului Paulus, băteau pasul pe loc; ele înaintau doar cu câteva sute de metri zilnic, pierderile fiind foarte mari de ambele părţi. în noiembrie, când iarna sosise deja, sovieticii au declanşat o primă contraofensivă şi au străpuns segmentul românesc al frontului, încercuind şi capturând Corpul 5 de Armată român. Trupele germane, slăbite moral de frig şi de lipsa aprovizionării, au capitulat în faţa Stalingradului (31 ianuarie/2 februarie 1943). Stalingradul a adus sovieticilor prima mare victorie şi a produs cotitura mult aşteptată pe frontul de est. După Stalingrad, posibilitatea înfrângerii Germaniei părea plauzibilă. Sovieticii au intrat în posesia unor planuri secrete germane care detaliau ofensiva prevăzută pentru vara 1943 (operaţiunea Citadela). Ei au luat măsurile corespunzătoare şi au obţinut, în vara anului 1943, victoria de la Kursk. Bătălia de la Kursk, unde a avut loc cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, a permis sovieticilor să preia iniţiativa strategică şi a determinat Germania să înceapă retragerea de pe frontul din Răsărit. La începutul anului 1944, Leningradul a fost despresurat, iar în aprilie 1944 Armata Roşie a ajuns la Nistru, au pătruns în Polonia şi au determinat ieşirea din luptă în august-septembrie a României, Bulgariei şi Finlandei. Ofensiva japoneză în Extremul Orient, vastul teritoriu ocupat şi comportamentul soldaţilor niponi în război au creat un adevărat şoc şi un mit al invincibilităţii, în mai 1942 însă, americanii au obţinut prima victorie lângă insula Midway, fără urmări strategice, dar de o mare importanţă psihologică: ea demonstra că japonezii pot fi înfrânţi şi reda încrederea în forţa militară a Statelor Unite. Statele Unite au preluat ofensiva în insulele Solomon, unde, după lupte grele (august 1942-februarie 1943), obţineau prima mare victorie strategică, obligând Japonia să evacueze Guadalcanal şi oprindu-i expansiunea.

10. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI. ÎNFRÂNGEREA GERMANIEI
După respingerea ultimelor ofensive germane din Ardeni şi zona lacului Balaton, aliaţii au pătruns pe teritoriul german, sovieticii şi americanii făcând joncţiune la Torgau pe Elba – aprilie 1945. Ruşii au cucerit Berlinul şi Hitler s-a sinucis – 1 mai 1945, iar Germania a capitulat la 9 mai 1945. Prin întâlnirea liderilor aliaţi de la Yalta din 4-11 februarie 1945, s-a stabilit regimul ocupaţiei în Germania, judecarea criminalilor de război, denazificarea şi democratizarea Europei. Ezitările anglo-americane, i-au permis lui Stalin să dea o interpretare proprie acestor înţelegeri şi să impună în estul european aflat sub ocupaţia trupelor sovietice regimuri procomuniste.

11. CONFERINŢA DE LA POSTDAM
Desfăşurată în perioada 17 iulie – 2 august 1945, a prevăzut colaborarea contra Japoniei, statutul postbelic al Germaniei, problema reparaţiilor de război şi a criminalilor de război, graniţă polono-germană pe râurile Oder-Neisse şi viitoarele tratate de pace. De asemenea a marcat începutul antagonismului şi neîncrederii dintre sovietici şi aliaţii occidentali.

12. ÎNFRÂNGEREA JAPONIEI
Începând cu 1943 ofensiva americană a dus la eliberarea Asiei de sud-est şi a Filipinelor. Lipsiţi de resurse umane şi materiale, japonezii au opus o rezistenţă crâncenă în insule şi în arhipelagul Okinawa, recurgând şi la utilizarea piloţilor sinucigaşi – kamikadze. Pentru a reduce pierderile proprii şi a grăbi sfârşitul conflictului, preşedintele Truman a autorizat utilizarea armei nucleare. După bombardamentele atomice de la Hiroshima – 6 august 1945 şi Nagasaki – 9 august 1945, soldate cu peste 200.000 de victime, Japonia a capitulat la 2 septembrie 1945.

13.ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Preliminariile, sunt legate de expansiunea regimului hitlerist pe fondul conciliatorismului franco-englez, dublat de pactul Ribbentrop -Molotov din 23 august 1939. Pe baza acestui act germanii şi sovieticii împart Polonia şi în vara lui 1940 pe fondul victoriilor germane din vest URSS anexa teritorii finlandeze, româneşti(Basarabia şi Bucovina de Nord) şi statele baltice. Participarea românească la războiul mondial a avut două faze:
- În est 22 iunie 1941-23 august 1944, concretizat până la 25 iulie prin eliberarea Basarabiei şi Bucovinei(pierduri 23.400 din care 5.000 morţi) şi continuarea războiului în răsărit până la Stalingrad şi în Caucaz(pierderi totale 624.700 din care 71.600 morţi). După Stalingrad atât guvernul Antoneascu căt şi opoziţia democratică au dus tratative cu anglo-americanii pentru ieşirea din război, dar fară succes.
- În vest 23 august 1944-9 mai 1945, concretizat prin participarea la eliberarea Transilvaniei, Ungariei, Cehoslovaciei şi Austria (pierderi 169.800 din care 21.000 morţi). Romniei nu îi este recunoscută la Paris-1947 statutul de cobeligerant, pierde din nou Basarabia, Bucovina de nord, ţinutul Herţei, insula Şerpilor şi Cadrilaterul, plăteşte o mare despăgubire de război şi este cedată sferei de dominaţie sovietică.

14. ISTORIA ALTFEL
Ocuparea statelor baltice se referă la perioada în care statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au suferit regimul ocupaţiei străine, mai întâi din partea Uniunii Sovietice ca urmare a prevederilor a URSS din 1944 până în 1991. În momentul în care s-a declanşat al doilea război mondial în 1939, soarta statelor baltice fusese deja hotărâtă prin „Protocolul adiţional secret” al pactului de neagresiune sovieto-german din august 1939. Pierderile umane din timpul celui de-al doilea război mondial în statele baltice au fost printre cele mai ridicate din Europa. Estimările oficiale arată o pierdere de 25% pentru Estonia, 30% pentru Letonia şi 15% pentru Lituania. Aceste pierderi, care cuprind atât pierderile provocate de lupte cât şi cele provocate de deportările sovietice din 1941 şi de deportările germane şi de Holocaust au fost estimate la 90.000 de oameni pentru Estonia, 180.000 pentru Letonia şi 250.000 pentru Lituania.
Ocuparea de către URSS a Basarabiei şi Bucovinei de nord. Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administraţiei civile şi a armatei române de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru cunoscut ca Basarabia şi din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era ameninţată cu războiul. Datorită presiunilor conjugate de la Moscova şi de la Berlin, administraţia şi armata române s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente au apărut în contextul mai larg în care Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică îşi reîmpărţeau sferele de influenţă în Europa Răsăriteană şi se pregăteau pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial.În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieitcii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, şi nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldoveneşti, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărţită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică şi Ucraina. Ocupaţia sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanşat operaţiunile militare de elibereare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operaţiunii Barbarossa), dar teritoriile au fost în cele din urmă recuperate de sovietici în 1944.
Blitzkrieg (termen din germană, care însemnă efectiv război fulger) este numele comun sub care este cunoscută o doctrină militară care constă dintr-o ofensivă militară generalizată precedată de atacuri aeriene şi bombardamente masive urmate de atacuri foarte rapide purtate de forţe mobile care atacă variat şi prin surprindere pe un front larg, dar şi în adâncimea teritoriului advers pentru a nu da timp inamicului de a se apăra sau regrupa coerent.Definirea caracteristicilor a ceea ce este comun cunoscut sub termenul de "Blitzkrieg" se bazează pe mobilitatea deosebită a vehiculelor mecanizate de război. Principiile de bază ale acestei doctrine şi tipuri de operaţii militare au fost dezvoltate de-a lungul secolului 20 de mai multe naţiuni şi armate naţionale. Armata Germaniei, Wehrmacht, a excelat în implementarea acestor concepte prin includerea armelor şi vehiculelor moderne ale timpului respectiv ca una din metodele esenţiale menite a spori eficienţa luptelor şi a muta cât mai adânc în teritoriul inamic linia de bătălie . Prima traducere în practică a doctrinei şi conceptelor războiului fulger au fost aplicate de Wehrmacht la începutul teatrelor de operaţii ale celui de-al doilea război mondial. Strategia a fost în special efectivă în cazul invaziei Franţei, Olandei şi la începutul invaziei Uniunii Sovietice. Aceste operaţiunii militare reuşite s-au bazat masiv pe manevre de penetrare surprinzător de rapide, nepregătirea generală a inamicilor şi respectiv inabilitatea acestora de a reacţiona suficient de rapid şi coerent la ofensiva generalizată a armatei Germaniei Naziste. Faptul că 1940 armata Germaniei a învins relativ rapid forţele superioare numeric şi tehnic ale Franţei a condus mulţi analişti militari ai timpului la concluzia pripită şi falsă că Wehrmacht folosise un nou sistem complex constând din noi tipuri de arme, care fuseseră anterior inventate de către germani.
Pierderile omeneşti în cel de-al doilea război mondial se situează în jurul cifrei de 72 de milioane de victime. Din acestea, în jur de 47 de milioane au fost victime din cadrul populaţiei civile, incluzând aici şi 20 de milioane de morţi proveniţi din foametea şi bolile cauzate de război. Aliaţii pierd 61 de milioane de persoane, în timp ce Puterile Axei pierd circa 11 milioane de morţi.
Refugierea şi expulzarea/strămutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial se referă la fuga şi deportarea în masă a celor consideraţi a fi de etnie germană din zonele ocupate de Uniunea Sovietică în Europa, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial şi în primii trei ani postbelici (1946 – 1948). Prima etapă a procesului de expulzare a reprezentat-o evacuarea haotică a populaţiei civile organizată de autorităţile germane în mai multe părţi ale ţării. Au urmat deportările celor care rămăseseră după prima etapă, care în multe părţi se aflau în zonele ocupate de Armata Roşie, şi care erau concepute anume pentru crearea statelor naţionale omogene din punct de vedere etnic. Expulzările în masă ale minoritarilor germani au fost hotărâte în timpul Conferinţei de la Potsdam din 1945, care stabileau că strămutările urmau să fie făcute "în ordine şi într-un mod uman". În sursele Aliaţilor date publicităţii după 1990, deportarea şi migraţia etnicilor germani au afectat în jur de 16,5 milioane de de oameni şi a fost cea mai mare dintre migraţiile postbelice orchestrate de puterile victorioase ale Aliaţilor occidentali şi ale Uniunii Sovietice staliniste. Alături de germani au mai fost deportaţi polonezi, români din Basarabia şi Bucovina, ucrainieni, maghiari, evrei din întreaga Uniune Soivetică şi Europa Răsăriteană.Majoritatea expulzărilor au fost făcute din zonele care au revenit Uniunii Sovietice şi Poloniei după război. Alte deportări de mai mică amploare au fost făcute din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia (în special din Voievodina), Lituania şi alte regiuni din Europa Centrală şi Răsăriteană

15. CRONOLOGIE
1 septembrie 1939: atacul Germaniei asupra Poloniei; începutul războiului
3 septembrie 1939: Franţa şi Marea Britanie declară război Germaniei
17 septembrie 1939: Trupele sovietice intră în Polonia
Septembrie-octombrie 1939: Polonia este împărţită între germani şi sovietici
Noiembrie 1939-martie 1940: Războiul de iarnă, atacul sovietic împotriva Finlandei
Aprilie 1940: germanii ocupă Danemarca şi Norvegia mai-iunie 1940: Bătălia pentru Franţa
22 iunie 1940: Capitularea Franţei
August 1940: URSS anexează sub ameninţarea forţei Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord august-septembrie 1940: Bătălia Angliei octombrie 1940: Italia invadează Grecia aprilie 1941: forţele Axei ocupă Grecia şi Jugoslavia
22 iunie 1941: Atacul german împotriva URSS
August 1941: Carta Atlanticului
Octombrie 1941: Acordul anglo-sovietic de colaborare şi ajutor economic
7 decembrie 1941: Atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbour; intrarea S.U.A. în război
1 ianuarie 1942: se semnează Declaraţia Naţiunilor Unite
Mai 1942: bătălia de la Midway
Octombrie 1942: Victoria englezilor de la El Alamein
8 noiembrie 1942: Debarcarea anglo-americană în nordul Africii
31 ianuarie-2 februarie 1943: Capitularea forţelor germane şi ale aliaţilor săi la Stalingrad februarie 1943: Victoria Statelor Unite în insulele Solomon mai 1943: capitularea forţelor Axei din Africa iunie-iulie1943: Bătălia de la Orel-Kursk iulie 1943: debarcarea aliată în Sicilia şi sudul Italiei
3 septembrie 1943: Italia capitulează
28 noiembrie – 1 decembrie 1943: conferinţa de la Teheran
2 aprilie 1944: Guvernul sovietic declară că respectă integritatea teritorială a României şi regimul politic existent.
6 iunie 1944: Debarcarea din Normandia.
20 august 1944: Fronturile 2 şi 3 Ucrainean au declanşat ofensiva pe direcţia Iaşi-Chişinău.
23 august 1944: România se alătură Aliaţilor.
Septembrie 1944: Bulgaria şi Finlanda capitulează
25 octombrie 1944: România încheie eliberarea Transilvaniei de nord-vest.
15 ianuarie 1945: Trupele române eliberează Budapesta.
4-11 februarie 1945: Conferinţa de la Yalta aprilie 1945: Mussolini a fost împuşcat de către partizanii italieni
9 mai 1945: Capitularea Germaniei
12 mai 1945: Armata română încheie participarea la război. 260 de zile de luptă, 170.000 de soldaţi pieriţi pe front.
17 iulie – 2 august 1945: Conferinţa de la Postdam
6 august 1945: Lansarea bombei atomice la Hiroshima
9 august 1945: Lansarea celei de a doua bombe atomice la Nagasaki
2 septembrie 1945: Capitularea Japoniei

16. DICŢIONAR
Eugenie: Ansamblu de metode care vizează îmbunătăţirea patrimoniului genetic al grupurilor umane.
Autarhie: situaţia unui stat/unei naţiuni care îşi satisface nevoile economice prin propriile puteri, fără importuri sau ajutor străin.
Crucişător: navă de război rapidă, mai uşoară şi mai puţin puternică decât cuirasatul, servind pentru interceptarea liniilor de comunicaţie inamice.
Defetism: atitudine a celui care consideră o cauză pierdută sau nu crede în reuşita unei acţiuni.
Distrugător: navă uşoară de luptă, înarmată, folosită pentru protecţia navelor mari şi vânătoarea de submarine.
Genocid: exterminare intenţionată a unei comunităţi naţionale, etnice, rasiale, religioase.
Gestapo: poliţia secretă nazistă (în germană Geheim Staadt Polizei).
Holocaust: la vechii evrei însemna sacrificiu în cinstea divinităţii, în care animalul sacrificat era ars în întregime; aici, exterminarea populaţiei evreieşti în al doilea război mondial.
Linia Maginot: linie fortificată în Franţa, având rol de a apăra frontiera nord-estică.
Pactul Tripartit: alianţă militară încheiată de Germania cu Italia şi Japonia la 27 septembrie 1940, în care acestea fixează termenii colaborării militare şi îşi delimitează interesele teritoriale.

XVI. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE POSTBELICE

1. TRATATELE DE PACE
Conferinţa de la Yalta desfăşurată în februarie 1945 cu participarea lui Stalin. Churchill şi Roossevelt, a decis reorganizarea Germaniei şi Europei postbelice, judecarea criminalilor de război şi ducerea războiului împotriva Japoniei. Conferinţa de la Postam(iulie-august 1945) a stabilit zonele de ocupaţie în Germania.-a instituit tribunalul de la Nurnberg şi a hotărât semnarea tratatelor de pace cu foşti aliaţi ai Germaniei. Conferinţa de pace de la Paris(iulie-noiembrie 1946) a confirmat anexiunile sovietice pe seama României. Finlandei. Poloniei. Statelor Baltice, la care a adăugat Ucraina Subcarpatică luată de la Cehoslovacia, insulele Kurile şi sudul Sahalinului de la Japonia.graniţa polonă-germană era fixată pe râurile Oder şi Neisse, aliaţii germanilor au plătit mari despăgubiri de război în special către URSS. Pacea dintre anglo-americani şi germani s-a semnat în 1951, cea între germani şi sovietici în în 1956. cele două state germane recunoscându-se reciproc în 1972 şi reunificându-se în 1990. Tribunalul de la Nurnberg a judecat 24 de lideri nazişti pentru crime împotriva umanităţii şi a păcii, pronunţând 12 pedepse cu moartea. La Tokyo au fost judecaţi 27 de generali şi politicieni japonezi, pe aceleaşi capete de acuzare, 7 dintre ei fiind condamnaţi la moarte.

2. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
Eşecul Societăţii Naţiunilor a determinat pe aliaţi să i-a în calcul o nouă organizaţiei, creată prin participarea a 51 de state la Conferinţa de la San Francisco – aprilie 1945. ONU avea ca scop apărarea şi menţinerea păcii, egalitatea membrilor şi colaborarea internaţională. Organismele ONU (cu sediul la New York)sunt:
- Adunarea Generală formată din toţi membri pe principiul un stat un vot
- Secretarul General ales pe 5 ani maxim 2 mandate pe criterii zonale
- Consiliul de securitate cu scopul de a apăra pacea cu 15 membri dintre care 5 permanenţi cu drept de veto( SUA, China, Rusia, Franţa şi Marea Britanie) şi 10 nepermanenţi aleşi pe 2 ani
- Consiliul economic şi social care coordonează 27 organisme ONU dintre care FAO,UNESCO,UNICEF, FMI
- Curtea internaţională de justiţie(cu sediul la Haga)

3. RĂZBOIUL RECE
A. Scindarea Europei îşi are originile în epoca de după Yalta şi Postam, când URSS a impus regimuri comuniste în estul european, a constituit Kominformul şi a iniţiat în 1948 blocada Berlinului şi constituirea pactului de la Varşovia - 1955. În replică americanii au lansat planul Marshall(ajutorarea economică pentru refacerea postbelică a statelor vest europene) şi doctrina Truman(zăgăzuirea comunismului prin sprijinirea militară a Greciei şi Turciei) şi crearea alianţei militare NATO – 1949.
B. Mondializarea este legată de generalizarea ”războiului rece” pe plan economic, militar şi politic, agravat de instaurarea comunismului în China – 1949, divizarea Coreii şi războiul coreean 1950-1953, început cu atacul nordului, intervenţia ONU sub conducerea SUA şi apoi a „voluntarilor chinezi”. În Vietnam , mişcarea comunistă s-a opus prin luptă francezilor 1946-1954, crearea unui stat comunist în nord, apoi războiul civil din sud şi intervenţia americană 1964-1973 şi reunificarea sub regimul comunist. Momentul de vârf îl constituie criza rachetelor din Cuba din 1962.
C. O lume bipolară are la bază divizarea lumii între URSS şi SUA, concomitent cu crearea blocurilor economice(CAER şi CEE) şi militare(pactul de la Varşovia şi NATO). Sovieticii au reprimat orice dizidenţă de gen Ungaria -1956 şi Cehoslovacia-1968, iar americanii au iniţiat „vânătoarea de vrăjitoare” a senatorului McCarthy. Concurenţa dintre superputeri s-a extins şi în cursa spaţială prin lansarea primului om în spaţiu de către sovietici în 1961 şi aselenizarea americanilor în 1969.
D. Destinderea începe prin stabilirea „telefonului roşu” dintre Kennedy şi Hrusciov, urmată de restabilirea relaţiilor chino-americane şi tratatul sovieto-american SALT 1 – 1972, recunoaşterea reciprocă RDG-RFG în 1974, conferinţa de la Helsinki – 1975, dar tensionată de conflictele din Orientul Mijlociu 1967 şi 1973, invazia sovietică din Afganistan – 1979.
E. Sfârşitul războiului rece este legat de venirea la conducerea URSS a lui Gorbaciov şi reformele acestuia, concomitent cu înţelegerile Gorbaciov-Reagan de la Reykjavik – 1986 şi Washington – 1987, care au dus în 1989 la prăbuşirea comunismului european şi în 1991 la dispariţia URSS.

4. PROBLEME GLOBALE ŞI RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Independenţa coloniilor, a inceput imediat după război cu coloniile italiene şi japoneze şi s-a accelerat în deceniile 5-7 în special în Africa. Englezii si-au abandonat paşnic coloniile înlocuindu-le cu Commonwealth, în timp ce francezii au dus războaie sângeroase în Indochina(1946-1954), Algeria(1954-1962), belgienii în Congo( 1959-1962) şi portughezii în Angola şi Mozambic(1964-1975). Noile state africane s-au reunit în 1963 în Organizaţia unităţii africane. Mişcarea de nealiniere s-a dezvoltat odată cu decolonizare şi era considerată o cale de mijloc între cele două blocuri. Promovată de preşedinţii Nehru(India), Nasser(Egipt) şi Tito(Yugoslavia) în 1961, ea şi-a definit poziţia prin Conferinţa de la Bandung şi la ONU prin "Grupul celor 77".

5. CONFLICTUL ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI MIJLOCIU
Are la bază declaraţia Balfour din 1917 ce permitea crearea unui "cămin naţional evreiesc" în Palestina. Masiva emigraţie evreiască a acutizat conflictul arabo-evreu şi în 1948 ONU a votat partajarea Palestinei între evrei şi arabi. Apariţia statului Israel în 1948 a generat 5 războaie arabo-israeliene în 1948(de indepenendenţâ), 1956(al Suezului-alături de israelieni erau englezii şi francezii), 1967 „războiul de 6 zile”-Israelul ocupă Cisiordania, Gaza, înălţimile Gola, Suez şi Ierusalimul de est), 1973(războiul de Yom Kippur) şi 1984(Israelul ocupă temporar sudul Libanului). Conflictul a generat pierderi umane şi materiale, un imens val de refugiaţi palestinieni, dezvoltarea terorismului arab şi insecuritate acută în regiune.

6. PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA
Gorbaciov venit la conducerea URSS în 1984, lansând reforma numită glasnost şi perestroika, urmată de divizarea spaţiului comunist între reformatori(Cehoslovacia, Ungaria, Polonia) şi conservatori(RDG, România şi Bulgaria). În 1989 cade zidul Berlinului şi se reunifică Germania, regimurile comuniste sunt înlăturate pe cale paşnică cu excepţia României, iar în 1990 începe disoluţia URSS prin independenţa republicilor baltice, încheiată prin dispariţia URSS în 1991 şi apoi extinderea spre est a Uniunii Europene şi a NATO.

7. ISTORIA ALTFEL
Linia Oder-Neisse. Denumire dată frontierei polono-germane stabilite la 2 august 1945 de Conferinţa de la Potsdam de-a lungul râului Neisse (Lausistzer Neisse) de la frontiera cu Cehia şi pînă la vărsarea acestuia în rîul Odra (Oder), apoi de-a lungul talvegului navigabil al Odrei şi pîna la vărsarea sa în Marea Balticâ, dar lăsînd oraşele Szczecin (Stettin) şi Świnoujście (Swinemuende) de partea poloneză a frontierei. În urma trasării acestei frontiere Germania a pierdut cea mai mare parte a provinciilor istorice Pomerania şi Silezia, partea de est a Brandenburgului şi cele două Prusii (Orientală şi Occidentală), avînd o suprafaţă totală de 113,7 mii km². Dintre acestea 15,1 mii km² i-au revenit Rusiei (actuala regiune Kaliningrad) şi 98,6 mii km² Poloniei. Cca 9 milioane dintre cei peste 10 milioane de locuitori ai acestor ţinuturi au fost expatriaţi între 1945-1950 în Germania. Dintre cei rămaşi cca 0,6 milioane erau etnici polonezi (în sudul Prusiei Orientale şi în Silezia Superioară) şi încă undeva 0,6 milioane erau etnici germani pe care statul comunist polonez i-a identificat ca fiind "polonezi germanizaţi". Golul de populaţie creat după expulzarea germanilor a fost acoperit cu cca 4 milioane etnici polonezi expulzaţi din teritoriile poloneze răsăritene, anexate de Uniunea Sovietică. Legalitatea frontierei polono-germane a fost vreme îndelungată un subiect de discuţii, întrucît RFG nu a recunoscut-o ca frontieră de-facto a Poloniei decît în 1970, iar prevederile Conferinţei de la Potsdam stipulau că frontiera polono-germană va fi stabilită definitiv doar de o conferinţă de pace. Soluţionarea definitivă a acestei probleme s-a produs abia în 1991, după semnarea acordului de frontieră dintre Polonia şi Germania reunificată. Conform aceluiaşi acord Polonia recunoştea existenţa unei minorităţi germane şi oferea o serie de drepturi acesteia.
Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară (deşi a cauzat cursa înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental sau apusean. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia. La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea deschisă") şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită "Războiul rece", deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre supraputeri (nu s-a ajuns la un război "cald"). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns şi nu se putea ajunge la un război "cald", la o confruntare convenţională datorită faptului că ambele supraputeri s-au dotat cu arme atomice şi nucleare, ceea ce a creat o situaţie strategică de "deterrence", adică de descurajare şi blocare reciprocă. Alminteri, se ajungea la o distrugere reciprocă totală şi la o catastrofă mondială. Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între serviciile occidentale de "intelligence" (în primul rînd cele americane, CIA, NSA, dar şi cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) şi serviciile de poliţie politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rînd, KGB, dar şi Securitate, STASI, etc.) S-a mai numit "Războiul Rece" şi datorită faptului că a fost purtat între foştii aliaţi din războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau aceleaşi rădăcini ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice formă de dominaţie. "Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când s-a folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat o dată cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a confruntat cu SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere (condiţie descrisă de specialiştii în politică internaţională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care este unipolară, chiar dacă unii specialişti partizani şi, în general, antiamericani o numesc multipolară).
Războiul din Coreea. Liderul nord-coreean, Kim Il-sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită însă, a unui număr de 77.000 luptători de guerila şi a altor 500.000 de comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin, deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauţie, după un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Nikita Sergheevici Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului. Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (până la sfârşitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.Reuşita Invaziei de la Incheon (15 septembrie 1950) a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma. Iniţial, Statele Unite au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinaintea războiului, dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie Douglas MacArthur a fost instruit să procedeze în consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere suport militar Coreei. Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi
Războiul imaginar în cinematografia contemporană. Cinematografia a tratat cu succes dincolo de filmele- mărturie împotriva comunismului sau nazismului, subiectul fricii de duşmanul invizibil, al războiului imaginar în excelente ecranizări ale romanelor Nineteen eighty four (1984), Fahrenheit 451, sau în filmul Brazil. Nu sunt de condamnat nici reproducerile ieftine mai recente, cum ar fi The Island, Equilibrium, Aeon Flux, Ultraviolet întrucât chiar şi acestea tratează direct tema manipulării sociale printr-un duşman invizibil, chiar dacă o fac fără prea mult tact sau talent.În aceste sensuri, războiul imaginar din timpul războiului rece este o temă şi pârghie socială de actualitate, manifestată nu doar în istoria contemporana ci şi în producţiile cinematografice, mai mult sau mai puţin, explicite.

8. CRONOLOGIE
August-noiembrie 1944: Conferinţa de la Dumbardon Oaks
4-11 februarie 1945: Conferinţa de la Yalta aprilie-iunie 1945: Conferinţa de la San Francisco
26 iunie 1945: Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
17 iulie – 2 august 1945: Conferinţa de la Postdam noiembrie 1945: Deschiderea lucrărilor Tribunalului de la Nürnberg
5 martie 1946: Discursul lui W. Churchill la Fulton
1946-1947: Conferinţa de pace de la Paris
1947: Planul Marshall
1947: Ia fiinţă Kominform-ul.
1948-1949: Blocada Berlinului
1949: înfiinţarea C.A.E.R.
1949: Formarea RFG şi a RDG;
Aprilie 1949: crearea NATO;
Octombrie 1949: instaurarea regimului comunist în China.
1950-1953: Războiul din Coreea.
1953: Experimentarea primei bombe cu hidrogen de către U.R.S.S.
1955: Semnarea Tratatului de la Varşovia
1960: Rezoluţia O.N.U. referitoare la colonii
4 septembrie 1961: Conferinţa de la Belgrad: naşterea mişcării de nealiniere
1962: Criza rachetelor din Cuba
1964-1973: Intervenţia americană în Vietnam.
1972: Semnarea acordului SALT 1.
1975: Semnarea Acordului final de la Helsinki.
1979: Acordul SALT 2
1989: Căderea Zidului Berlinului şi a regimurilor comuniste din fostele state satelite ale URSS.
1991: Desfiinţarea Pactului de la Varşovia; dispariţia URSS.

9. DICŢIONAR
Descurajare nucleară: situaţie care defineşte perioada postbelică, în care Europa cunoaşte o lungă perioadă de pace, în condiţiile tensiunilor create de Războiul rece, deoarece un posibil conflict armat ar fi produs pagube incalculabile prin folosirea armamentului nuclear; imposibilitatea unui conflict deschis datorită înarmării nucleare şi deţinerii, în general, de armament nuclear. Secretarul de stat american, Henry Kissinger, spunea că descurajarea este tentativa de a împiedica un adversar să-şi înzestreze linia ofensivă, opunându-i riscuri mai mari decât pagubele scontate.
Controlul armamentelor: noţiune dezvoltată în Statele Unite, în anii' 60, vizând asigurarea unui echilibru al superputerilor, stabilirea unor plafoane la anumite arme, sau prevenirea cursei înarmărilor de un anumit fel (arme biologice) sau în anumite zone (Antarctica, spaţiul cosmic etc).
Non-proliferare: angajamentul puterilor ce deţin anumite arme, în special cele nucleare, de a nu le transfera statelor care nu le au.
Echilibrul terorii: situaţie în care forţele a două puteri oponente sunt egale, provocând teama izbucnirii unul război.
S.A.L.T.: prescurtare a denumirii engleze a Acordului de limitare a armamentului strategic (Strategic Armament Limitation Talks).

XVII. REGIMURI POLITICE POSTBELICE

1. REGIMURI POLITICE DEMOCRAT - LIBERALE
Înţelegerile din cadrul conferinţelor interaliate de la Teheran – 1943 şi Yalta – 1945, au dus după înfrângerea Germaniei la împărţirea acesteia în 4 zone de ocupaţie. Unificarea zonelor de ocupaţie occidentală şi creşterea antagonismului cu sovietici au dus la constituirea în 1949 a RFG şi RDG. În Europa Occidentală s-au restaurat regimurile democrat parlamentare de tip republican sau monarhic, bazate pe drepturile omului, libertăţile politice şi individuale, economie concurenţială de piaţă, proprietate, separarea puterilor în stat, supremaţia legii, pluripartidism, dialog, toleranţă. SUA a deţinut rolul de lider militar, politic şi economic şi a contribuit prin planul Marshall(ajutor de 13 miliarde de dolari) la renaşterea economică a vestului şi la crearea „societăţii de consum” afectată temporar de criza petrolieră a anilor 1973-1979.

2. REGIMURI TOTALITARE – COMUNISMUL
A. Instaurarea regimurilor comuniste s-a realizat în Europa prin rezultatul avansului militar sovietic, care a eliberat partea estică a continentului. Pierderile sovietice cifrate la 27 milioane de morţi şi 30% din resursele materiale, au fost compensate prin anexarea de la vecinii vestici a 700.000 kmp cu 22 milioane de locuitori. Pe lângă represiunea internă ce a afectat pe naţionaliştii baltici, ruşi, ucraineni şi români, dar a dus şi la deportarea unor popoare din URSS acuzate de colaboraţionism cu naziştii(tătarii, cecenii, inguşii, kalmucii, polonezii, germanii de peVolga), Stalin a impus şi regimuri comuniste în Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi RDG).
B. Trăsăturile generale ale regimurilor comuniste sunt legate de copierea modelului sovietic şi anume:
- sistemul partidului unic şi lichidarea parlamentarismului şi pluralismului politic
- lider autoritar-despotic, considerat mesianic şi concentrând toată puterea în stat
- naţionalizarea industriei şi cooperativizarea agriculturii
- industrializare şi urbanizare forţată pe baza unei economii centralizate, dirijate şi de comandă
- eliminarea fizică a „duşmanilor de clasă” şi a tuturor celor care se opun sistemului
- stat poliţienesc, bazat pe poliţie politică, teroare, controlul vieţii sociale şi economice
- eradicarea religiei, discreditarea bisericii, deculturalizarea, distrugerea minorităţilor etnice şi confesionale
- abolirea proprietăţii private, a libertăţilor personale, drepturilor individuale şi cetăţeneşti
C. Destalinizarea .În sistemul comunist, Uniunea Sovietică a rămas cu o poziţie dominantă, chiar dacă - am văzut - uneori contestată. Dispariţia lui Stalin (1953) a avut efecte care s-au propagat în întreg sistemul. De fapt nu s-a schimbat sistemul, ci doar metodele folosite în interiorul său. Fenomenul cunoscut sub numele de destalinizare are tocmai această semnificaţie. Mai există şi aceea care ţine de poziţia internaţională a Uniunii Sovietice, de relaţiile acesteia cu lumea occidentală aflată sub conducerea Statelor Unite ale Americii.Prin destalinizare, regimul sovietic dorea o consolidare internă şi o despărţire de greşelile fostului conducător, arătându-se gata să profite de cooperarea cu lumea occidentală. Esenţa şi obiectivele lui rămâneau însă neschimbate.Liberalizarea preconizată de succesorul lui Stalin, N. S. Hruşciov, în forma concretă a relaxării represiunii şi a toleranţei faţă de o eventuală opoziţie, este pe cale de a se naşte.
D. Naţional-comunism şi neostalinism. Propagată în sistem, această liberalizare riscă să treacă peste limitele gândite la Moscova: o liberalizare care eventual să îmbunătăţească regimul, nu să-l nege, şi cu atât mai puţin să-l înlăture. Acesta este cadrul în care evoluează formele specifice de comunism cu deschidere spre naţional-comunism - un fenomen dintre cele mai interesante şi cu prelungiri în perioada posttotalitară. Este cazul comunismului iugoslav, al revoltei maghiare din 1956, reprimată de puterea sovietică. Este cazul celor întâmplate în Cehoslovacia sub conducerea lui Alexandr Dubcek, în 1968. Represiunea sovietică a fost promptă şi exemplară din punct de vedere tehnic.Atitudinea faţă de schimbarea necesară, acceptarea cauzelor ei, creează o perspectiva care explică şi conturarea fenomenului de neostalinism, în care se încadrează regimul comunist din România şi manifestări ale altor regimuri ale aceluiaşi sistem.
E. Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa este legată de pierderea competiţie economice, a decalajului de prosperitate şi a sugrumării individualităţii şi libertăţii de opinie. Primele mişcări de nemulţumire au apărut în Ungaria – 1956, Cehoslovacia – 1968, Polonia 1970 şi 1980. Venirea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov şi lansarea programului de glasnost şi perestroika, a dus la reducerea prezenţei sovietice şi în 1989 la prăbuşirea regimurilor comuniste est europene.

3. COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA
Instaurat în anii 1945-1946 cu sprijin sovietic, regimul a copiat modelul sovietic şi a fost condus de Gheorghe Gheorghiu Dej(1945-1965) şi Nicolae Ceauşescu(1965-1989). După etapă copierii modelului sovietic şi a subordonării necondiţionate faţă de Moscova 1945-1958, a urmat etapa relativei liberalizări şi modelului „naţional-comunist 1958-1971, după care începând cu 1974, Ceauşescu a impus un regim neostalinist bazat pe voluntarism, autoritarism, autarhie economică, cult al personalităţii, comunism dinastic, privaţiuni extreme impuse populaţiei.

4. ISTORIA ALTFEL
Zidul Berlinului un simbol al războiuluii rece, a fost construit iniţial pe 13 august 1961 şi a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a cortinei de fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte frontierelor RDG-ului.Concepută de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi aprobată de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a fost o barieră de separare între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană pentru aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecinţelor scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi între est şi vest. A dus în mod clar la scăderea emigraţiei de la 2,5 milioane în perioada 1949 – 1962 la numai 5.000 între 1962 şi 1989.Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană şi pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste insistent afişat în lumea occidentală, în special după împuşcarea câtorva evadaţi intens mediatizată. Liberalizarea politică de la sfârşitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus în cele din urmă la demonstraţii de masă şi căderea guvernului comunist.
UNGARIA – 1956. În mai 1955, când Mátyás Rákosi a revenit temporar în forţă, Imre Nagy a fost demis şi exclus din Conducerea Executivă, iar mai târziu şi din partid. În vara anului 1956 la presiunea mai multora s-a reactivat în plan politic, fiind una din personalităţile de frunte ale noului grup cu concepţii reformiste. La 13 octombrie 1956 a fost reacceptat în partid. La 23 octombrie studenţii demonstranţi cer reintrarea lui în guvern. În seara respectivă a ţinut un discurs memorabil în faţa Parlamentului şi a fost numit din nou prim-ministru, chiar în seara respectivă. Pe data de 28 a luat o poziţie fermă în susţinerea revoluţiei şi întroducerii pluripartismului. Cu avansarea evenimentelor îşi reorganizează de mai multe ori guvernul. Din 28 octombrie este în Conducerea Executivă a Partidului Socialist Maghiar Muncitoresc. La începutul lunii noiembrie guvernul lui anunţă iesirea Ungariei din Pactul de la Varşovia, declarând Ungaria ţară neutră.În dimineaţa de 4 noiembrie a ţinut un discurs dramatic în radio, anunţând a doua intrare a trupelor sovietice, mai târziu cerând azil la ambasada Iugoslaviei. Pe 21 este răpit în drum spre casa lui şi este deportat în România, la Snagov, împreună cu mai mulţi reformişti. Nu a fost dispus să demisioneze şi nici să recunoască guvernul lui János Kádár, în ciuda presiunilor politice puternice.A fost dus acasă în aprilie 1957. Între 9 iunie şi 15 iunie 1958 a fost judecat într-un proces cu uşile închise, fiind condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată chiar în ziua următoare
Primăvara de la Praga – 1968. Sub Comunism, economia cehoslovacă din anii 60 se afla într-o criză gravă, iar controlul central de la Praga a dezamăgit speranţele comuniştilor locali. În octombrie 1967 o parte din reformatori, în special Ota Sik, au luat iniţiativă, solicitând Primului Secretar Antonín Novotný o şedinţă a Comitetului Central. Novotný a eşuat în a obţine sprijinul tovarăşilor săi comunişti, dar şi a Moscovei, fiind forţat să demisioneze, iar Dubček a devenit noul Prim Secretar pe 5 ianuarie, 1968. Perioada martie - august 1968 a fost denumită Primăvara de la Praga; pe durata acestei perioade, Dubček a încercat să liberalizeze guvernul şi să permită aşa-zisul "socialism cu faţă umană". Dubček a reasigurat sovieticii că era în continuare în relaţii cordiale cu Moscova, argumentând că reformele ar fi doar o problemă internă. Primăvara de la Praga s-a terminat pe 21 august 1968, când sovieticii au intrat cu forţe militare în Praga, împreună cu ceilalţi participanţi ai Pactului de la Varşovia (cu excepţia României). Dubček a cerut populaţiei să nu se opună, ulterior el fiind capturat de sovietici, împreună cu alţi reformatori şi dus în lanţuri la Moscova, într-unul din avioanele folosite în invazie.
DESTRĂMAREA URSS. Revoluţia din februarie şi revoluţiile din octombrie au fost urmate de o perioadă de război civil în urma căreia Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR) şi alte state bolşevice au ajuns să controleze cea mai mare parte a fostului Imperiu rus. Pe 6 iulie 1923, RSFSR, Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană, alături de republicile sovietice ucraineană şi bielorusă, au semnat un tratat de uniune, astfel formând URSS. Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist, a impus politicile de glasnost şi perestroika . Întâlnirile la vârf americano-sovietice din 1986 şi 1987, precum şi întâlnirea dintre preşedintele american Ronald Reagan şi Gorbaciov, de la sfârşitul lui 1988, au condus la reducerea armamentului în Europa. Dezintegrarea regimurilor comuniste aliate din Europa de Est a prefigurat dizolvarea URSS. Preşedintele Federatiei Ruse Boris Elţîn l-a eclipsat treptat pe liderul sovietic Gorbaciov, iar URSS s-a desfiinţat, pe cale paşnică, în decembrie 1991. Majoritatea fostelor republici sovietice au constituit Comunitatea Statelor Independente

5. CRONOLOGIE
1945-1948: comuniştii sprijiniţi de Armata Roşie preiau puterea prin forţă în Europa de Est şi Centrală
1947: Ia fiinţă Kominform-ul.
1948-1949: Blocada Berlinului
1948: greva muncitorilor berlinezi, din zona copmunistă
1949: înfiinţarea C.A.E.R.
1949: Formarea RFG şi a RDG;
Octombrie 1949: instaurarea regimului comunist în China.
1950-1953: Războiul din Coreea.
1953: Experimentarea primei bombe cu hidrogen de către U.R.S.S.
1953: Moartea lui Stalin şi iniţiertea de către Hruşciov a destalinizării
1955: Semnarea Tratatului de la Varşovia
1956: revolta anticomunistă din Ungaria
1961: guvernul comunist est-german ridică cu sprijin sovietic Zidul Berlinului1965: Ceauşescu devine liderul României comuniste
1968: înăbuşirea „primăverii de la Praga” de trupele pactului de la Varşovia
1970-1980: greve şi proteste muncitoreşti în Polonia.
1980-1981: se constituie de către muncitorii polonezi sindicatul liber necomunist „Solidaritatea”
1985: Mihail Gorbaciov devine liderul URSS şi lansazează programul de reforme numit glasnost şi perestroika
1989: prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene
1991: destrămarea URSS

6. DICŢIONAR
Gărzi Roşii: organizaţie de tineret, în China, care critica violent învăţământul, administraţia, sindicatele şi chiar guvernul, facilitând reformele lui Mao şi ilustrând teza lui despre revoluţia permanentă.
Regim totalitar: regim în care există un partid unic, o ideologie unică şi monopolul asupra forţei de constrângere, asupra mijloacelor de comunicare în masă şi asupra organizării economice.
Revoluţia culturală: revoluţia iniţiată de unii conducători ai statelor comuniste, menită să creeze omul nou; se urmărea demolarea valorilor tradiţionale şi subordonarea culturii ideologiei marxiste. în China, Marea Revoluţie Culturală, Iniţiată de Mao în 1966, a făcut numeroase victime.
Pluralism politic: sistem în care există mai multe partide şi tendinţe politice care îşi dispută puterea şi voturile populaţiei. Este o caracteristică esenţială a democraţiei şi o diferenţiază de sistemele politice cu partid unic.
Reeducare: aici, folosirea torturii pentru a transforma inamicii în susţinători ai regimului.

XVIII. LUMEA POSTBELICĂ

1. RECONSTRUCŢIA ECONOMICĂ
Bilanţul războiului în Europa, adică holocaustul şi confruntările armate s-au soldat cu 30 de milioane de morţi, imense distrugeri economice, mai ales în URSS, Germania şi Europa de est. Reconstrucţia vestului realizată cu sprijinul financiar, material şi economic american, desfăşurată în perioada 1948-1952, a întărit democraţiile liberale, a dus la dezvoltarea economică, tehnologică şi ştiinţifică, la dezvoltarea tehnologică şi crearea „societăţii de consum” din deceniile 6-7. Războiul rece a fost accelerat de adoptarea doctrinei Truman, şi a dus şla o competiţie militară, tehnologică, informatică şi de spionaj între NATO şi Pactul de la Varşovia, ca centre ale puterii militare.Reconstrucţia economică s-arealizat până în 1950 prin ajutorul dat de planul Marshall, intervenţionismul de stat în economie, dezvoltarea oraşelor şi a unor noi ramuri economice, procesul de concentrare industtial bancară şi de dezvoltare a companiilor multinaţionale, accelerarea interdependenţelor economice.. Are loc o concentrare industrial -urbană în sud-estul Angliei, regiunile Ruhr, Rin, Pad, Paris, ţărmurile engleze, franceze, olandeze, belgiene şi germane a Mării Nordului. După 1970, pe fondul creşterii preţului petrolului de către OPEC în 1973 şi 1979, a generat inflaţie, pe fondul crizei ecologice şi a poluării mediului. Zona comunistă a cunoscut un model economic bazat pe industria grea, reducerea consumului populaţiei, neglijarea nevoilor de consum şi de protecţia mediului. Lumea a treia care a cunoscut decolonizarea s-a confruntat în special cu subdezvoltare economică, creşterea decalajului faţă de fostele puteri coloniale, dezechilibru financiar şi sociale.
Statul şi economia sunt interdependente prin faptul că politicile economico-sociale asigură prosperitate dar şi guvernări lungi şi stabile(social-democraţii din Suedia 1946-1969, UCD în Germania 1949-1966, laburiştii în Marea Britanie 1958-1974). Partidele de stânga adoptă politici sociale şi etatiste. dezvoltând sectorul de stat. Marile provocări sunt concurenţa economică a OPEC. Japoniei. SUA .

2. DREPTURILE OMULUI
Bombardamentul atomic, exterminarea unor etnii pe criterii religioase şi rasiale, au determinat Adunarea Generală ONU să adopte în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar Consiliul Europei creat în 1949, a adoptat în 1950 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca element fundamental al societăţii europene, a impus în domeniu standarde europene, la care a adăugat Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. Documentele nu au fost adoptate sau au fost eludate de statele comuniste totalitare europene.

3. SOCIETATEA CIVILĂ
Democraţia are ca element fundamental, societatea civilă, care cuprinde organisme independente faţă de stat cum ar fi sindicatele, asociaţiile profesionale, asociaţiile de afaceri, corpurile academice, biserica, fundaţiile. Libertatea de comunicare, comportamentul deschis şi generos, cooperarea au permis funcţionarea societăţii civile în statele democrat-liberale. Statele comuniste s-au situat pe poziţia anihilării libertăţilor personale şi a societăţii civile, iar grupurile dizidente de gen Solidaritatea în Polonia şi Charta 77 în Cehoslovacia, au fost germenii acestor societăţi.

4. ISTORIA ALTFEL
Planul Marshall cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război mondial. Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice. La 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american” Moscova a interzis ţărilor satelite să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa centrală şi de est la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.
Doctrina Truman. La 11 martie 1947 preşedintele Truman, într-un discurs prezidenţial în faţa Congresului S.U.A., a schiţat un program al politicii externe americane pentru combaterea "pericolului comunist" în lume. În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenintată de comunism, şi a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia). Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comunistii încercau să răstoarne monarhia şi guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăţi în a o susţine în lupta împotriva comuniştilor greci, ajutaţi de cei din Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, din ordinul Moscovei. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme şi instrucţie, asistenţă ce a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949. Turcia, care era şi ea ameninţată, a primit un ajutor american consistent.Doctrina Truman a scos în evidenţă faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenţie de a reveni la izolaţionism, aşa cum procedaseră după primul război mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană faţă de URSS marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice. Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea şi Vietnam.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în franceză) este o alianta politico-militara stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949. Membri de la fondarea NATO în 1949: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, S.U.A. Au aderat ulterior: Bulgaria (2004), Cehia (1999), Estonia (2004)‚Germania (1955), Grecia (1952), Ungaria (1999), Letonia (2004), Lituania (2004), Polonia (1999), România (2004), Slovacia (2004), Slovenia (2004), Spania (1982),Turcia (1952)
Pactul de la Varşovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varşovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest "remilitarizată" în NATO prin ratificarea de către ţările ocidentale a Înţelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955. Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991 şi a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991. Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepţia Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varşovia şi-au luat angajamentul să se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Tratatul statua de asemenea că semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile interne şi pe respectul suveraniţăţii şi independenţei naţionale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervenţiilor din Ungaria - (1956) şi Cehoslovacia - (1968).Albania a încetat să mai fie membru activ al alianţei în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietică, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968. Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varşovia: Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturăt şi ele NATO în martie 2004.

5. CRONOLOGIE
1948: Discursul lui W.Churchill la Zurich (Ridică-te, Europa)
1949: S-a constituit Consiliul Europei
9 mai 1959: Declaraţia lui Robert Schuman care propunea crearea C E.C.O.
1951: Tratatul de la Paris - constituirea C.E.C.O.
1954: Uniunea Europei Occidentale (o alianţă militară a celor şase state din C.E.C.O şi Marea Britanie)
25 martie 1957: Prin Tratatul de la Roma se pun bazele C.E.E. (Piaţa Comună)
1968: La nivelul C.E.E. s-a realizat uniunea vamală
1973: Tratatul prin care Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda aderau la C.E.E.
1979: Primele alegeri pentru Parlamentul European (vot universal)
1981: Grecia aderă la C.E.E.
1986: Spania şi Portugalia aderă la C.E.E.
1990: Prăbuşirea sistemului comunist
1992: Semnarea Tratatului de la Maastricht
1993: Statele membre ale U.E. aprobă Tratatul de la Maastricht
1993: România aderă la Consiliul Europei
1993: Acordul de asociere a României la U.E.
1995: România stat asociat la U.E.
1995: Austria, Finlanda şi Suedia acceptate în U.E.
1998: Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia au început procesul de aderare la UE.
2004: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru (doar partea greacă) acceptate în U.E.
2007: România şi Bulgaria acceptate în U.E.

6. DICŢIONAR
Identitatea europeană: sentiment de apartenenţă la Europa şi la valorile acesteia, care cuprind pluralismul, spiritul de toleranţă, precum şi moştenirea culturală comună.
Reconcilierea franco-germană: războaiele mondiale ale secolului al XX-lea au între cauze şi pe cea ţinând de tensiunile franco-germane. Reconcilierea franco-germană, ca premisă a păcii, a fost de actualitate şi în perioada interbelică; s-a realizat, efectiv, după al doilea război mondial, când Franţa a devenit putere de mâna a doua, iar Germania a fost înfrântă şi divizată. Reconcilierea s-a făcut, practic, între Franţa şi Republica Federală Germană. Procesul de globalizare (creşterea interdependenţei între state), fenomen caracteristic al secolului al XX-lea, pune în evidenţă faptul că valorile naţionale sunt autentificate la nivel mondial. în aceste împrejurări, reunificarea Europei pe baza reconcilierii franco-germane a fost o şansă în plus pentru cooperarea şi confruntarea cu alte spaţii economico-culturale, cu lumea secolului al XX-lea.
Principiul subsidiarităţii: organizarea descentralizată a responsabilităţilor, în aşa fel încât să nu se încredinţeze niciodată unei unităţi mai mari ceea ce poate fi realizat de una mai mică.
Standarde europene: cerinţe necesare pentru integrarea în structurile europene, care pot fi măsurate şi determinate în mod exact. Se referă la performanţa economică, drepturile omului, instituţiile democratice, legislaţie.

XIX. RELIGIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

1. CREŞTINISMUL
A. Biserica romano-catolică a cunoscut un proces de modernizare iniţiată de papa PIUS al-IX-lea şi continuată de IOAN al-XXIII-lea, PAUL al-VI-lea şi IOAN PAUL al-II-lea. Conciliul Vatican II a marcat redeschiderea spre ortodoxie, anularea în 1965 a excomunicărilor din 1054 şi vizitele lui IOAN PAUL al-II-lea în state ortodoxe ca România(1999), Ucraina şi Grecia(2001). Catolicismul are 970 milioane de credincioşi, cei mai mulţi în Brazilia, Mexic, SUA, Filipine şi Italia.
B. Biserica ortodoxă a cunoscut 7 conferinţe panortodoxe, începând cu 1923 la Constantinopol, trec în 1924 de la calendarul iulian la cel gregorian(cu excepţia Rusiei şi Serbiei), având 340 de milioane de credincioşi, cei mai mulţi în Rusia.
C. Confesiunea protestantă cunoaşte un proces de unificare iniţiat de calvinişti şi reformaţi prin crearea Alianţei Mondiale Reformate şi Federaţia Luterană Mondială, concomitent cu un proces de reînnoire a gândirii teologice.
D. Creştinism şi totalitarism. Nazismul şi comunismul au trecut la subminarea biserici, proces mai evident în Rusia Sovietică după 1917 şi după 1945 în spaţiul est-european comunizate de URSS, fapt ce a slăbit biserica în special pe ceea ortodoxă.

2. ISLAMUL
Nucleul său este Arabia, dar arabii reprezintă doar 20% dintre cei aproape 650 de milioane de credincioşi, cei mai numeroşi fiind în Pakistan, Bangladesh, Indonezia şi Iran. Este divizat între majoritatea sunnită şi minorităţile şiită(predominantă în Irak şi Iran), karijită şi ibadită. Tendinţele modernizatoare au dus la o resurecţie a tradiţionaliştilor. Astfel modernizarea din Turcia şi Indonezia este opusă fundamentalismului islamic din Iran şi Arabia Saudită, de creşterea mişcării de tip terorist ca Hezbollah, Hamas, Jihadul islamic şi Al-qaida.

3. BUDISMUL
Cunoaşte un proces de redeşteptare şi un reviniment important după 1950, mai ales în spaţiul indian, dar şi în Sri Lanka. Budismul mongol cunoaşte după 1989, iar în China şi Tibet ea este persecutat, mai ales exilul forţat a lui Dalai Lama.

4. NEOPROTESTANŢII
Din cultele reformate, calvină şi anglicană, se desprind o serie de curente în secolele XVIII-XX, cum sunt quakeii având ca centru Pennsylvania, baptiştii foarte numeroşi în SUA cu 30 milioane de credincioşi (reprezentativi sunt Martin Luther King, Jimmy Carter şi Bill Clinton), metodiştii cu un sistem moral foarte sever cuprinzând circa 50 milioane de credincioşi în special în statele anglofone, advenţiştii de ziua a şaptea apropiaţi de creştinismul primitiv şi iudaism, penticostalii.

5. ECUMENISMUL RELIGIOS
A început prin crearea în 1950 prin crearea Consiliului Ecunemic al Bisericilor, început prin aderarea protestanţilor şi apoi prin aderarea în 1961 a ortodoxilor, concomitent cu o apropierea de catolicism prin recunoaşterea de către acesta în 1964 a protestantismului şi înţelegerea generală din 1992 asupra statutului bisericilor catolice răsăritene(uniate).

6. DIALOGUL ÎNTRE RELIGII
Prin „Declaraţia pentru relaţiile cu necreştinii” şi prin intermediul „Secretariatului pentru necreştini”, biserica romano-catolică a deschis dialogul cu musulmanii şi mozaicii, iar reprezentanţii protestantismului au iniţiat prin reuniunile din Liban-1970, Sri Lanka-1974 şi Libia-1976 un dialog cu iudaismul, islamismul, budismul şi hinduismul.

7. PROZELITISMUL ŞI NOUA RELIGIOZITATE
Prozelitismul s-a manifestat în special în SUA de către islam şi budism, ele cunoscând o extindere şi în Europa occidentală după 1945. Active sunt şi cultul penticostal, mormonii, Martorii lui Iehova şi religia Bahai (de provenienţă islamică dar susţinând un sincretism de tip zoroastrist-creştin-islam-iudaism). Lor li se adaugă noi mişcări cum ar fi New-Age, mişcarea transcedentală, biserica unificării.

8. ISTORIA ALTFEL
Biserica Catolică (din gr. καθολικός, în trad. "universal", derivat din κατα ολον, "pentru întreg") este organizaţia tuturor creştinilor care se găsesc în comuniune cu Scaunul Apostolic al Romei (ocupat de papa de la Roma). Aceştia constituie cel mai numeros grup religios din lume cu numeroase ordine de călugări. Biserica Catolică este formată dintr-un numar de biserici particulare, definite pe criterii teritoriale si rituale. In sfera de influenţă occidentală bisericile particulare sunt numite dioceze, iar în sfera de influenţă orientală eparhii. Toate aceste organizaţii au în fruntea lor un episcop, considerat de credincioşi ca fiind succesor spiritual direct al apostolilor. În fruntea colegiului episcopilor se află episcopul Romei, cunoscut sub numele de Papă, care este văzut de credinciosii catolici ca succesor direct al lui Petru, întâistătătorul colegiului apostolilor lui Isus Cristos. Biserica Catolică desfăşoară serviciile religioase după mai multe rituri, între care cel mai răspândit este ritul latin, practicat de Biserica Romano-Catolică. Un loc important îl are ritul bizantin, practicat între altele de Biserica Română Unită cu Roma.
Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creştină. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă), însă aflate în comunitate de credinţă cu Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului. Prin număr de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.Numele ortodoxiei vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) si δοξα (doxa - învăţătură, cunoaştere), traducându-se deci prin „dreaptă învăţătură“. Este de menţionat că şi celelalte biserici creştine îşi consideră propriile învăţături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioşilor creştini. Istoric şi cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiţii bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viaţă creştină într-o largă zonă geografică.Fundamentele teologiei creştine ortodoxe, ca şi ale celei catolice, au fost stabilite în primele şapte concilii ecumenice, ţinute între secolele al IV-lea şi al VIII-lea. Din motive politice, geografice, culturale, şi religioase, biserica occidentală (catolică) şi cea răsăriteană (ortodoxă) s-au separat formal în 1054 prin Marea Schismă. Ca urmare a acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (catolică) şi apostolică, ca şi depozitara credinţei corecte (ortodoxia). Spre deosebire de biserica romană, ce pune accentul pe universalitate (catolicism), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinţei, de unde diferenţa de nume. Prezenţa Bisericii Ortodoxe este pregnantă în zone ce s-au aflat în spaţiul cultural al imperiilor bizantin şi rus: Europa de Est şi de Sud-est, Asia, şi părţi ale Orientului Mijlociu şi ale Africii. În prezent, numărul de credincioşi ortodocşi este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru şi Ucraina. Mari comunităţi de creştini ortodocşi trăiesc şi în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), Etiopia (40%), precum şi în unele state care au aparţinut Rusiei ţariste, respectiv Uniunii Sovietice(Statele baltice şi Asia Centrală). Prezenţe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte ţări din America de Nord, Europa de Vest, etc., datorate în special comunităţilor formate prin emigrarea est-europenilor. Între Biserica Romană şi Bisericile Ortodoxe ale celor şapte concilii există anumite diferenţe doctrinale, ce poartă numele de puncte florentine. Acestea sunt: Recunoaşterea Episcopului Romei ca episcop universal, Filioque, Consacrarea Trupului Domnului folosind pâine azimă, adică nedospită, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaşte ca validă atât folosirea pâinii azime cât şi a celei fermentate), Existenţa Purgatoriului (statul sufletelor celor decedaţi până la intrarea în Rai); Biserica Ortodoxă nu o recunoaşte. Potrivit Romei, singura diferenţă semnificativă ar fi faptul că Bisericile ortodoxe ale celor şapte concilii nu recunosc papei de la Roma un episcopat universal, ci poate fi considerat cel mult primus inter pares.
Biserica Romano-Catolică din România este organizată în: Arhidieceza mitropolitană de Bucureşti, păstorită de Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit, cu patru dieceze sufragane: Iaşi, Oradea, Satu Mare şi Timişoara. Arhidieceza romano-catolică de Alba Iulia, aflată sub jurisdicţia directă a Sfântului Scaun. Arhiepiscopul György Jakubinyi, de Alba-Iulia, este în acelaşi timp şi Exarh al Ordinariatului Armeano-Catolic din România (cu sediul la Gherla) Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică este o Biserică arhiepiscopală majoră. Întâistătătorul ei este Înaltpreasfinţitul Lucian Mureşan, Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. În componenţa acestei Biserici intră: Arhiepiscopia de Alba-Iulia şi Făgăraş (cu sediul la Blaj, totodată sediul Bisericii Arhiepiscopale Majore), căreia îi sunt arondate patru episcopii sufragane (subordonate): Episcopia de Oradea Mare , Episcopia de Cluj-Gherla, Episcopia de Lugoj, Episcopia de Maramureş (cu sediul în Baia Mare). Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea şi bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Dogmă şi credinţă. Musulmanii consideră că Dumnezeu a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) şi alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Iisus. Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai islamului. Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Torei au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine. Musulmanii susţin că islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor trimişilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinismul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii. Marile păcate: facerea de părtaşi lui Dumnezeu; uciderea unui suflet; vrăjitoria; neîmplinirea rugăciunii; sodomia; neachitarea daniei; neascultarea şi supărarea părinţilor; luarea de camătă; întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă; mărturia mincinoasă; sinuciderea; consumarea cărnii de de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc.
Sunniţii sunt acei musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul.
Kharijiţii („secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.
Şiiţii („partidul lui ‘Ali”) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia („efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat.
Sursa fundamentalismului islamic ca şi a terorismului de origine extremist-islamică nu a constituit-o niciodată Coranul, Sharia sau alte precepte religioase musulmane, ci dezvoltarea anacronică a ţărilor musulmane în contextul afirmării economice şi politice a Occidentului creştin. Mulţi musulmani fervenţi au interpretat starea de inferioritate economică, socială şi politică ca pe un semn al „relaxării“ lor spirituale, fapt care a dus la năruirea imperiilor arabe şi a celui otoman. La mijlocul secolului al XVIII-lea, un teolog numit El-Wahhab a pus bazele unei mişcări de renaştere a Islamului, bazată pe disciplina religioasă. Noua mişcare a servit drept ideologie de luptă unui şeic local, Mohamed Ibn Saud care a unit triburile din Peninsula Arabică punând bazele Arabiei Saudite şi dinastiei cu acelaşi nume. Resurecţia islamică a adus cu sine şi primele derapări de factură teroristă, El-Wahhab autorizând masacrele de la Qarbala, unde au fost ucişi mii de arabi. Cu toate acestea, primul apostol al fundamentalismului islamic violent a fost un molah itinerant, scriitor şi activist politic numit El-Afgani, care a decretat că nu există nici o compatibilitate între islam (care cuprindea religia, legea, guvernarea şi socialul) şi modul de viaţă de tip occidental (european). Transformarea fundamentalismului religios în politică de mase a debutat în 1928 când un activist egiptean, El-Banna, a format Frăţia Musulmană. Această organizare politică a derapat spre terorism datorită ideologului Said Qutb. Acesta a trasat linia politică clasică a terorismului fundamentalist islamic, care se angaja în lichidarea tuturor guvernelor musulmane „corupte de ideile occidentale“ şi înlocuirea acestora cu conduceri devotate aplicării stricte a „Shariei“. Fundamentaliştii au obţinut şi succese politice şi militare de proporţii cum a fost revoluţia islamică din Iran, din1979, care a condus la instaurarea regimului Ayatolahului Khomeiny şi ocuparea Kabulului în 1996 de către regimul taliban afgan. Diferenţa esenţială între fundamentalismul islamic clasic şi neoterorismul fundamentalist islamic constă în faptul că primul era îndreptat în special împotriva guvernărilor musulmane bănuite a fi corupte de civilizaţia apuseană, în timp ce neoteroriştii islamici îşi propun în secolul al XXI-lea să distrugă „sursele şi promotorii corupţiei Shariei“, adică civilizaţia apuseană. Primul centru ideologic al neoterorismului fundamentalist a apărut la Azhar, în Egipt unde Omar Abder Rahman – clericul orb (sau Ayatolahul Khomeiny al Egiptului) a redactat o disertaţie de 2000 de pagini pe tema Jihadului, pe care îl considera apelul la arme pentru distrugerea necredincioşilor. Motivaţia acestei pervertiri a Coranului consta în faptul că istoric, Islamul a fost impus prin război iar în viitor aceasta este singura alternativă pentru musulmani

9. DICŢIONAR
Sunniţii: musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice
Kharijiţii: la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave.
Şiiţii: urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului, împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman: „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia, ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente.
Şiismul septiman: „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante.
Ismaelismul septiman: a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin extremist , apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor”
Şiismul zaydit: cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.
Sufismul: sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit, nu numai prin intermediul revelaţiei coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu

Creştinismul: una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric.
Biserica Romano-Catolică: Biserica Catolică de rit latin. Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei, Papa, care este urmaşul Sfântului Petru,
Biserica Evanghelica-Lutherana C.A: ("Confessio Augustana" = "Credinta de la Augsburg") si a fost raspândit de Martin Luther, spre deosebire de Biserica Reformat-Calvina cu "Credinta Elvetiana" ("Confessio Helvetica"), propagata in Elvetia de Calvin (la Geneva) si de Zwingli (la Zürich).
Biserica Reformată: cunoscută şi sub denumirea de Biserică Calvină, este o biserică creştină rezultată în urma Reformei protestante. Credinţa Bisericii Reformate se bazează pe interpretarea dată de Zwingli şi Calvin scrierilor din Noul Testament.
Anabaptiştii: (din greacă, ανα (din nou) +βαπτιζω (a boteza)= "rebotezători") au fost creştinii Reformei radicale. Termenul a fost introdus de criticii lor, care obiectau împotriva practicii rebotezării adulţilor care mai fuseseră botezaţi în copilărie.
Bisericile Baptiste: sunt parte a unei mişcări creştine considerată îndeobşte o confesiune protestantă evanghelică. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulţilor, ce trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinţei în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn.
Biserica Creştină după Evanghelie: denumită şi Cultul Creştin după Evanghelie, este o grupare creştină neoprotestantă, echivalentul în lumea anglo-saxonă fiind Adunările Frăţeşti (Brethren Assemblies, Brüdergemeinde). Forul de conducere a fiecărei biserici locale este ceata prezbiterilor sau Sfatul de Fraţi (Sfatul Bătrânilor, al Prezbiterilor). Mai multe adunări (biserici locale) dintr-o zonă a ţării se intrunesc periodic.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea: este o denominaţiune creştină, caracterizată în principal prin păstrarea sâmbetei, a şaptea zi a săptămânii iudeo-creştine, ca fiind Sabatul. Denominaţiunea s-a dezvoltat din mişcarea millerită în Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului al XIX-lea şi a fost fondată oficial în 1863.
Biserica Ortodoxă: este o comunitate de credinţă creştină. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), însă aflate în comunitate de credinţă cu Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului. Prin număr de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.
Biserica Anglicană: (Church of England) este o biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Romei. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială e Biserica Episcopaliană.

XX. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EURO-ATLANTICĂ

1. DEMOCRAŢIILE OCCIDENTALE. NECESITATEA ŞI PRINCIPIILE UNITĂŢII EUROPENE
Refacerea europeană a fost sprijinită economic şi militar de SUA, iar perioada războiului rece a consolidat apropierea statelor democratice vest-europene. Un moment foarte important este cel al reconcilierii franco-germane realizată de preşedintele Charles de Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer. Pe fondul patriotismului naţional se dezvoltă solidaritatea, toleranţa şi conştiinţa europeană.

2. UNIUNEA EUROPEANĂ(UE)
A. Scurta istorie a ideii de unitate europeană începe în secolul XX cu accente puternice după cele două conflicte mondiale, concretizate prin crearea Consiliului Europei – 1949, şi lansarea de către Robert Schumann şi Jean Monnet în 1950,a ideii de cooperare şi prosperitate economică comună. În 1951 Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului, transformat prin acordul de la Roma din 1957 în Comunitatea Economică Europeană şi devenit prin acordul de la Maastricht din 1993 Uniunea Europeană.
B. Principiile unităţii şi integrării europene sunt concretizate prin tratatul de la Amsterdam din 1999 :
- reuneşte religii diferite şi state care au reconciliat dispute teritoriale seculare
- aderarea presupune acceptarea regimului parlamentar, garantarea libertăţilor politice , responsabilitate guvernamentală, liberalism economic, egalitate între etnii şi sexe
- acceptarea principiului subsidiarităţii în domeniul juridic(interesul comun este în detrimentul celui naţional şi poate fi impus ca mijloc extrem de UE) şi transferul de suveranitate(prin norme de drept comunitar)
C. Simboluri ale identităţii europene au fost bazate pe ideea conştiinţei comune şi cuprind:
- steagul european, pe fond albastru cu 12 stele aurii dispuse în cerc
- imnul european, Oda bucuriei din Simfonia a-IX-a de Beethoven
- ziua Europei, 9 mai amintind de sfârşitul celui de al-II-lea război mondial
- moneda europeană, EURO

3. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI PROBLEMA STATELOR FOSTE COMUNISTE
"Perestroika" iniţiată de M.Gorbaciov în 1985 a dus la prăbuşirea comunismului(1989).reunificarea Germaniei(1990). dezintegrarea URSS.Yugoslaviei şi Cehoslovaciei. Noile democraţii est-europene aspirante la integrare europeană au dificultăţi pe calea reformelor economice, sociale şi politice.

4. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA ÎN UE
După 1989, dorinţa de integrare a fost îngreunată de inerţia şi dificultăţile liberalizării, democratizării şi privatizării, ale edificării statului de drept şi respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acordul de asociere semnat la 1 februarie 1993, a intrat în vigoare în 1995, fiind urmat de depunerea candidaturii de aderare la 22 iunie 1995, lansarea oficială a negocierilor de aderare la 15 februarie 2000, închiderea a 31 de capitole până în 2004, semnarea tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, cu orizont de aderare la 1 ianuarie 2007.

5. ROMÂNIA ŞI NATO
După 1990, odată cu dispariţia blocului comunist, al Tratatului de la Varşovia şi cu disoluţia URSS, România a iniţia un nou orizont de securitate ce a cuprins în 1990 iniţierea relaţiilor diplomatice cu NATO, în 1993 lansarea oficială a ideii de aderare la NATO, participarea din 1996 cu trupe de menţinere a păcii sub egida NATO în Bosnia-Herţegovina, Albania,Kossovo, Afganistan şi Irak, invitarea oficială la convorbirile de aderare în 2002 şi la 29 martie 2004 intrarea ca membru deplin în NATO.

6. ISTORIA ALTFEL
Comunităţile Europene (plural, abreviat CE) constau în două comunităţi: Comunitatea Europeană (singular, de asemenea abreviată CE; până în 1993 era denumită Comunitatea Economică Europeană, CEE), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (abreviată CEEA sau Euratom), Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost de asemenea una dintre comunităţile europene până în 2002, când a fost desfiinţată. În mare, atribuţiile acesteia au transferate în tratatul Comunităţii Europene. De la Tratatul de Fuziune (semnat în 1965, în vigoare din 1967) cele trei comunităţi au organe comune, printre care Comisia şi Parlamentul.Comunităţile Europene sunt unul dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o organizaţie internaţională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrarea crizelor şi reconstrucţia post-conflictuală. Are 55 de ţări participante din Europa, Mediterană, Caucaz , Asia Centrală şi America de Nord. Organizaţia a fost creată în 1973 sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obţinerea unor progrese substanţiale până în noiembrie 1972 la Helsinki. Recomandările rezultate în urma negocierilor, "Carta Albastră", au conferit fundaţia practică pentru crearea unei conferinţe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanţilor din 35 de ţări. Faza I a constat în atingerea unui consens în privinţa Cartei Albastre. Faza a II-a a fost faza de lucru, desfăşurată la Geneva din 18 septembrie 1973 până în 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a fost Actul Final de la Helsinki, semnat de către 35 de ţări participante în ultima fază, a III-a, ce a avut loc la Helsinki între 30 iulie şi 1 august 1975. Modul de lucru pentru îmbunătăţirea relaţiilor şi implementarea Actului de la Helsiki a fost discutat şi aprobat într-o serie de şedinţe desfăşurate la Belgrad (4 octombrie 1977 - 8 martie 1978), Madrid (11 noiembrie 1980 - 9 septembrie 1983), şi Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).Prăbuşirea Cortinei de Fier a necesitat schimbare rolului CSCE. Carta de la Paris pentru Noua Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul schimbării. La 1 ianuarie 1995, numele organizaţiei a fost schimbat în OSCE.
Balcanizarea este un termen geopolitic folosit iniţial pentru descrierea procesului de fragmentare/divizare a unei regiuni în regiuni mai mici care de multe ori se duşmănesc sau nu cooperează. Termenul a apărut după conflictele din secolul al XX-lea din Balcani. Primul proces de balcanizare a fost considerat a fi războaiele balcanice, iar termenul a revenit în forţa în prim planul vieţii politice odată cu războaiele din Iugoslavia. Finlandizarea se referă la influenţa pe care o are o ţară puternică asupra politicii unei ţări învecinate mai mici.Acest termen, considerat în unele medii peiorativ, îşi are originile în dezbaterile politice vest-germane din deceniul al şaptele şi al al optulea al secolului trecut. Termenul a fost folosit în Germania şi alte ţări membre ale NATO, exprimând procesul transformării într-o ţară neutră a unei ţări care, deşi îşi menţine suveranitatea naţională, în politica externă este obligată să acţioneze de aşa natură încât să nu deranjeze vecinul mult mai puternic. În principal, termenul se referă la poziţia Finlandei vis-à-vis de Uniunea Sovietică în timpul războiului rece, dar se poate aplica la fel de bine şi alte relaţii internaţionale similare, precum cea a atitudinii Danemarcei faţă de Germania între 1871 şi 1940.

7. CRONOLOGIE
Tratate care au marcat procesul de constituire a unei Europe unite:
Paris (18.04.1951): Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.
Roma (25.03.1957/1.01.1958): Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Bruxelles (8.04.1965/1.07.1967): Stabilirea instituţiilor comune celor trei comunităţi.
Maastricht (februarie 1992/1.11.1993): CEE este transformată oficial în Uniunea Europeană, în spaţiul căreia se constituie o zonă a liberului schimb.
Membri U.E.:
1951: Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
1973: Regatul Unit, Irlanda, Danemarca.
1981: Grecia.
1986: Spania, Portugalia.
1995: Austria, Finlanda, Suedia.
2004: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru (doar partea greacă).
2007: România şi Bulgaria.
Integrarea euro-atlantică a României:
După 1990: Tratate de prietenie semnate cu vecinii: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova; în pregătire, un tratat similar cu Rusia.
1993: Primirea în Consiliul Europei.
26.01.1994: Este primul stat european care aderă la Parteneriatul pentru Pace.
01.02.1995: Se semnează Tratatul de asociere la Uniunea Europeană.
Decembrie 1999: Decizia începerii negocierilor cu România de aderare la UE (Helsinki).
23.11.2002: România este invitată să adere la NATO, fiind primită la 02.04.2004.
23.04.2005: Se semnează Tratatul de aderare a României la U.E.
Ţările europene primite în NATO după 1990:
12.03.1999: Polonia, Republica Cehă, Ungaria.
02.04.2004: Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, România, Bulgaria.

8. DICŢIONAR
Identitatea europeană: sentiment de apartenenţă la Europa şi la valorile acesteia, care cuprind pluralismul, spiritul de toleranţă, precum şi moştenirea culturală comună.
Reconcilierea franco-germană: războaiele mondiale ale secolului al XX-lea au între cauze şi pe cea ţinând de tensiunile franco-germane. Reconcilierea franco-germană, ca premisă a păcii, a fost de actualitate şi în perioada interbelică; s-a realizat, efectiv, după al doilea război mondial, când Franţa a devenit putere de mâna a doua, iar Germania a fost înfrântă şi divizată. Reconcilierea s-a făcut, practic, între Franţa şi Republica Federală Germană. Procesul de globalizare (creşterea interdependenţei între state), fenomen caracteristic al secolului al XX-lea, pune în evidenţă faptul că valorile naţionale sunt autentificate la nivel mondial. în aceste împrejurări, reunificarea Europei pe baza reconcilierii franco-germane a fost o şansă în plus pentru cooperarea şi confruntarea cu alte spaţii economico-culturale, cu lumea secolului al XX-lea.
Principiul subsidiarităţii: organizarea descentralizată a responsabilităţilor, în aşa fel încât să nu se încredinţeze niciodată unei unităţi mai mari ceea ce poate fi realizat de una mai mică.
Standarde europene: cerinţe necesare pentru integrarea în structurile europene, care pot fi măsurate şi determinate în mod exact. Se referă la performanţa economică, drepturile omului, instituţiile democratice, legislaţie.

XXI. SOCIETATEA LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III

1. EPOCA ISTORIEI RECENTE
Evenimentele din perioada 1989-1991 au marcat prăbuşirea polului politico-militar-economic reprezentat de URSS, CAER şi pactul de la Varşovia, extinderea spre est a NATO şi UE şi crearea unei preponderenţe mondiale a SUA, dublată de conflictele etno-religioase care au urmat destrămării URSS şi Jugoslaviei.

2. GLOBALIZAREA
A început după cel de al-II-lea război mondial şi s-a accelerat după 1990, începând în domeniul economic, financiar, cultural şi al comunicaţiilor, fiind grăbit de progresul tehnologic şi cel al comunicaţiilor prin internet, multimedia, satelit şi telefon mobil. Are loc interconectarea economică, creşte rolul companiilor multinaţionale, apare o lume economică multipolară, se generalizează o serie de pericole ca insecuritatea economică, financiară, sanitară, culturală, probleme legate de uniformizarea culturală, insecuritatea personală, crima organizată, probleme de protecţie a mediului. Beneficiile pe termen scurt sunt dublate pe termen lung de probleme antiglobalizare, ale distribuţiei profitului şi bunăstării, incapacitatea asimilării exploziei tehnologice şi informaţionale.

3. VIAŢA COTIDIANĂ
Standardizarea, tehnologizarea şi dependenţa de sistemele electronice devin elemente ale vieţii umane, afectând viaţa spirituală, psihologia şi moralitatea omului modern, accentuând însingurarea şi punând problema revenirii la comunitate, religie şi la un mediu natural cât mai curat.

4. O PROBLEMĂ A LUMII CONTEMPORANE – TERORISMUL
Îşi are originile în conflictul israeliano-palestinian, în invazia sovietică din Afganistan şi în destrămarea URSS. Îmbracă haina fundamentalismului islamic, radicalizat de Al-Qaida şi Bin Laden, de cel etnic promovat de OEP, ETA, PKK, religios al cecenilor, mujahedinilor şi IRA. Susţinută de unele state ca Siria, Iran, Libia este dublată de terorismul de stat promovat prin ameninţarea nucleară a Iranului şi Coreei de Nord. Lor li se adaugă terorismul cibernetic, cel al narcoticelor şi cel biologic(prin utilizarea viruşilor letali gen Ebola, Antrax etc.)

5. ISTORIA ALTFEL
„Conflicte îngheţate”. Conflictul din Transnistria este un conflict geopoliticîntre Republica Moldova şi autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (nerecunoscută internaţional) cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşului Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru şi asupra oraşului Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene. Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc". Forţe ale Armatei a 14-a (care aparţine Federaţiei Ruse), staţionate în Transnistria, au luptat contra şi respectiv de partea forţelor separatiste transnistriene. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra Transnistriei. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruşi şi ucraineni au semnat un document care conţinea premise pentru reunificare Moldovei într-o federaţie. Neconcordanţe fundamentale asupra împărţirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conţinea, până la acel moment, cea mai detailată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staţionarea trupelor ruseşti pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de aniPublicat iniţial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrian, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa preşedintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziţia nistriană care cerea statut egal pentru Transnistria şi Moldova.În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporţională. Toate legile trebuiau însă consimţite de senat, a cărui repartizare era disproporţionată în raport repartizarea populaţiei pe teritorii: 13 senatori aleşi de camera inferioară federală, 9 de Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuieşte un sfert din populaţia republicii iar în Găgăuzia mai puţin de 4%.În mai 2005, partea ucraineană, condusă de Viktor Iuşcenko, a propus un plan în şapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrian printr-o reglementare negociată şi alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite şi Uniunea Europeană şi RMN şi-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis şase noi posturi vamale la graniţa ucraineano-transnistriană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene şi ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă şi vecinii săi.
Recensământ 1989. Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori (fără oraşul Tighina şi zonele basarabene controlate de separatiştii transnistreni). Ca urmare a situaţiei economice şi politice din zonă, recensămîntul din 2004 făcut de autorităţile separatiste din Tiraspol a arătat o scădere a populaţiei cu aproximativ 150000 de persoane (pe întreg teritoriul separatist, inclusiv zona Tighina). Etnii: Moldoveni(Români):39.9%; Ucrainieni:28.3%; Ruşi:25.5%; Bulgari:1.8%; Găgăuzi: 0.8%; Altii:3.7%; Recensământ 2004. Populaţia regiunii la recensământul din 2004 era de 555.500 (inclusiv municipiul Tighina). Etnii: Moldoveni(Români):32%; Ucrainieni:29%; Ruşi:30%; Bulgari, Găgăuzi, Evrei, Germani, Belarusi, Polonezi si alţii: 8%
Abhazia, Adjaria, Oseţia de Sud Abhazia, Adjaria şi Oseţia de Sud s-au desprins de Georgia, începând cu 1989, profitând de disoluţia Uniunii Sovietice. Abhazia şi-a declarat independenţa în 1992, ceea ce a dus la războiul dintre cele două părţi, ce a durat până anul următor. Înfrângerea Georgiei a dus la epurarea etnică a populaţiei georgiene din Abhazia de către minoritatea abhază. Cea mai mare parte a provinciei este controlată de autorităţile de la Suhumi, ce "guvernează" cu ajutorul Moscovei Valea Kodori este singura parte a Abhaziei ce se află încă sub controlul Georgiei. Adjaria este o altă provincie ce a părăsit de facto graniţele Georgiei. Deşi este considerată o provincie autonomă, în realitate nu mai are nicio legătură administrativă cu Tbilisiul. Capitala provinciei a fost stabilită la Batumi, acolo unde se află, de câteva decenii, o bază militară rusească. Surprinde cel mai mult faptul că 93% din populaţia acestei provincii este de origine georgiană. Cea de a treia provincie ce şi-a declarat unilateral independenţa faţă de Georgia este Oseţia de Sud. Fostă republică autonomă a Georgiei, în timpul URSS, Oseţia de Sud s-a desprins în 1989 de Georgia, cu scopul de a se alipi la Oseţia de Nord, parte a Federaţiei Ruse. Oseţii doreau să devină o "Republică Democratică Sovietică", loială Moscovei, drept pentru care au început un sângeros război cu Tbilisiul. Conflictul militar dintre cele două părţi a continuat până în 1992, când Moscova a obligat Georgia să înceteze ostilităţile. Existenţa acestor provincii separatiste nu ar fi posibilă fără susţinerea economică, politică şi militară a Rusiei. Trupele ruseşti de menţinere a păcii acţionează nu ca un mediator internaţional, ci au ca scop întărirea regimurilor separatiste. În niciuna din aceste provincii nu sunt respectate legile dreptului internaţional, fiecare fiind în parte un mic paradis pentru traficul de arme, de persoane sau de droguri. Organizaţiile internaţionale, cum ar fi ONU, OSCE, NATO, Consiliul Europei şi CSI, precum şi majoritatea statelor lumii nu au recunoscut niciodată independenţa acestor provincii.

6. CRONOLOGIE
Terorismul astăzi
19 aprilie 1995: în Oklahoma City (SUA) are loc un atentat pus la care de o organizaţie teroristă americană de extremă dreapta, soldat cu aproximativ 200 de victime.
7 august 1998: Au loc două atentate cu bombe la ambasadele SUA din Daar Es Salam (Tanzania) şi Nairobi (Kenya), soldate cu peste 200 de morţi. Atentatele au fost atribuite Al Qaeda.
11 septembrie 2001: Patru avioane care efectuau zboruri pe linii interne din SUA au fost deturnate şi prăbuşite peste turnurile gemene de la World Trade Center (New York) şl Pentagon (Washington). Pagubele materiale au fost imense, iar numărul victimelor a fost de aproximativ 3000 de persoane. Acţiunea a fost atribuită Al Qaeda.
23 octombrie 2003: în teatrul „Dubrowka" din Moscova au fost luate ostatice 700 de persoane care asistau la un spectacol de teatru. Intervenţia forţelor speciale ruse s-a încheiat cu 120 de morţi. Atentatul a fost atribuit unor grupări cecene.
20 noiembrie 2003: La Istanbul s-au produs simultan 5 deflagraţii care au vizat sediile unor bănci, consulatul britanic, un centru comercial şi un cartier rezidenţial.
11 martie 2004: în trei gări din Madrid au avut loc, aproape simultan, mai multe atentate cu bombă, atribuite Al Qaeda.
24 august 2004: în Rusia, două avioane de pasageri s-au prăbuşit în urma unor explozii la bord, la diferenţă de trei minute. Au fost peste 100 de victime.
Realizări ştiinţifico-tehnice
1900: K. Landsteiner descoperă grupele sanguine A, B şl 0.
1901: T. Jokichl izolează primul hormon: adrenalina.
1902: Este formulată ipoteza ionosferei, o pătură conductoare în atmosfera înaltă.
1903: Primul zbor propulsat şl susţinut al unui avion cu motor realizat de fraţii Wright.
1905: A. Einstein formulează teoria relativităţii restrânse.
1906: Traían Vuia construieşte primul avion din lume care s-a desprins de la sol numai prin forţa motorului său.
1906: A fost dat în funcţiune tunelul Simplon, cel mai lung din lume (19,8 km).
1909: Ch. Nicolle descoperă agentul de transmitere a sifilisului.
1911: E. Rutherford propune modelul planetar al atomului.
1912: G. Constantinescu, om de ştiinţă de origine română, elaborează teoria sonicităţii.
1913: C. Osbome descoperă prima vitamină. Primul model cuantic de atom propus de N. Bohr.
1913: H. Geiger inventează numărătorul de particule care-i poartă numele.
1915: H. Junkers construieşte primul avion metalic.
1916: A. Einstein publică „Teoria relativităţii generale".
1918: D. Jones obţine primii hibrizi ai porumbului.
1920: E. Racoviţă înfiinţează, la Cluj, primul Institut de speologie din lume.
1921: Calmette şi Guerin descoperă vaccinul împotriva tuberculozei,
1921: B.C.G. Bergins propune prima metodă de sinteză industrială a carburanţilor.
1923: în SUA este construit primul buldozer
1923: în Italia de Nord prima autostradă europeană.
1924: H. Berger obţine prima encéfalograma.
1925: A. Citroen construieşte primul automobil cu caroseria în întregime metalică.
1926: Este Inventat betonul precomprimat.
Realizări artistice
1900: Opera Tosca de G. Puccini.
1904: Se joacă pentru prima oară Livada de vişini de AP. Cehov.
1907: Picasso încheie Domnişoarele din Avignon, pictură care s-a impus ca manifest al cubismului.
1911: Cavalerul rozelor de R. Strauss; baletul Petruşca de Stravinski.
1913: Swann, primul volum din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
1915: Filmul Naşterea unei naţiuni de D.W. Griffith.
1916: Focul, roman de H. Barbusse.
1918: Declinul Occidentului (1918-1922) de O. Spengler.
1919: Cabinetul doctorului Caligari de R. Wiene, manifest al expresionismului în cinema.
1921: Ultimul volum din Forsythe Saga, ciclul romanesc (1906-1921 ) de J. Galsworthy.
1922: Ulysse, roman de James Joyce.
1924: Rapsodia albastră de G. Gershwin.
1925: Filmul Crucişătorul Potemkin de S. Elsenstein.
1928: Piesa Boléro de Maurice Ravel.
1930: Omul fără însuşiri (1930-1943), roman neterminat de R. Musil.
1936: Filmul Timpuri noi de Ch. Chaplin, satiră a maşinismului.
1940: Pentru cine bat clopotele, roman de E. Hemingway.
1943: Micul prinţ, poveste de Antoine de Saint Exupery.
1947: Un tramvai numit dorinţă, piesă de teatru de T. Williams.
1948: Hoţii de biciclete de V. de Sica, capodopera filmului neorealist italian.
1950: Cântăreaţa cheală, piesă de teatru de E. Ionesco.
1954-1955: Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien.
1957: West Side Story, comedie muzicală regizată de R. Wise; compozitor L. Bernstein.
1965: Pădurea spânzuraţilor, film de Liviu Ciulei, după romanul lui Llviu Rebreanu.
1970: Let it Be, album al formaţiei Beatles.
1977: Întâlniri de gradul trei, film science-fiction de S. Spielberg.
1980: Numele trandafirului, roman de Umberto Eco.