BĂLAN ANAMARIA-VIORICA MASTERAT: Studii Moderne, Anul II
CURS: Industrializarea Rusiei (1700-1861)

ROLUL TRADIŢIEI ÎN CONSTRUCŢIA MODERNITĂŢII RUSE * POLITICA DE MODERNIZARE PETROVIANĂ – Motto: Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei. Nikolai Alexandrovich Berdyaev

Care este rolul tradiţiei în construcţia modernităţii ruse? În ce măsură tradiţia a influenţat procesul de modernizare în timpul lui Petru cel Mare? Care sunt factorii care au contribuit la ascensiunea statului petrovian şi la deschiderea acestuia către modernitate (la sfârşitul secolului al XVIII-lea)? Sunt întrebări care stau la baza oricărui demers ştiinţific privind istoria Rusiei în perioada 1700-1861.
Nu se poate vorbi de construcţia modernităţii ruse fără a se avea în vedere rolul important jucat de tradiţie în procesul modernizării. Tradiţia nu este, în nici un fel, contrară modernităţii, ci, dimpotrivă, o completează. Deşi cei doi termeni (tradiţie – progres/ modernitate) sunt aparent antinomici, în ceea ce priveşte cazul rus, ei dezvoltă un raport de interdependenţă. În susţinerea acestui punct de vedere vine şi afirmaţia politologului român Alexandru Papacostea: Progresul nu se realizează prin generalizare, ci prin diferenţiere, nu-i comandament mai serios pentru viaţa politică a statelor, decât acela de a păzi perpetuarea tradiţiilor care au un viu conţinut de viaţă în ele… Dacă chemarea unui (fiecărui n.n.) popor în lume este s-aducă la masa civilizaţiei umane nota geniului propriu, atunci el trebui să ţină morţiş la tezaurul tradiţiilor (sale n.n.) vii, deoarece, numai prin ele se concretizează caracterul lui moral, prin ele se determină şi se exprimă sufletul lui, cimentul lor face solidaritatea între sine a generaţiilor.
Situată din punct de vedere geografic pe două continente, Rusia a reprezentat dintotdeauna un spaţiu al paradoxului, al contrastelor, fiind locul unde se întâlnesc două lumi diferite, fiecare încercând să-şi pună amprenta asupra caracterului naţional rus (de unde şi dualitatea identităţii ruseşti: europeană, dar şi asiatică) şi fiecare contribuind la evoluţia sa istorică. Odată cu domnia lui Petru cel Mare începe o nouă epocă în istoria Rusiei, numită fie Epoca Imperială (intrarea în familia princiară europeană, marcată în anul 1721 prin înlocuirea titulaturii de ţar cu cea de împărat), din cauza noului titlu al conducătorului, fie Era Sankt-Petersburg, din cauza noii capitale (considerat a fi un oraş lipsit de logică, artificial, construit premeditat, o excepţie de la tradiţie, fără identitate istorică, Sankt-Petersburg a devenit capitală în 1712, prin transfer; gestul a marcat debutul unui nou început în istoria Rusiei). Atât adoptarea noii titulaturi, cât şi construcţia Sankt-Petersburg-ului au pus bazele politicii reformatoare petroviene, introducând Rusia în lumea occidentală, a progresului.
Petru cel Mare a jucat un rol important în racordarea Rusiei la dimensiunea occidentală a modernităţii. Domnia lui (…) a marcat, pur şi simplu, tranziţia Rusiei de la parcurgerea drumului ei istoric în mod inconştient la parcurgerea lui în mod conştient. Reformele lui Petru au reprezentat debutul construcţiei statului modern, cu lipsurile aferente şi absolut normale, datorate inexistenţei unui proiect coerent de reformă care să cuprindă ansamblul societăţii şi a grefării formelor occidentale de modernitate pe realitățile existente. Petru, de fapt, a dorit să occidentalizeze şi să modernizeze întreaga administraţie, societate, viaţă şi cultură rusă (…), rezultatele eforturilor sale dovedindu-se a fi destul de departe de acest ţel măreţ (privind în mod obiectiv reformele adoptate de el).
Factori precum gigantismul teritorial şi geografic, ce i-a conferit Rusiei un individualism specific, şi ataşamentul societăţii ruse faţă de valorile tradiţionale (ideea de măreţie, sentimentul religios al autorităţii) au contribuit în mare măsură la detaşarea Rusiei de modelul occidental. Nu este vorba de un eşec al încercării de implementare a modelului occidental, ci de naşterea (datorită realităţilor existente) unor agenţi ai modernizării specifici doar Rusiei.
Petru cel Mare nu a copiat prototipul occidental al modernităţii, ci a încercat să-l adapteze la necesităţile şi posibilităţile ruseşti (deşi există critici în această direcţie, procesul de modernizare a statului rus fiind văzut ca un conglomerat de măsuri luate ad-hoc şi impuse de necesităţile de moment). Rusia s-a distanţat de şablonul occidental, construindu-şi propriul model de organizare politică, statală. În acest proces, tradiţia a avut un rol important, datorită caracterului imobil şi permanent stabil al istoriei Rusiei. Statul rus, fiind unul patrimonial, a manifestat un puternic ataşament faţă de o serie de particularităţi: autocraţie, ortodoxie şi forţă militară (au rămas viabile de-a lungul timpului), motiv pentru care influenţele occidentale nu au găsit teren favorabil implementării lor în formele existente în statele vest-europene.
Petru cel Mare a întreprins o politică reformatoare în urma contactului direct cu Occidentul, ţarul conştientizând astfel necesitatea imediată de modernizare a statului rus. Prin proiectul său reformator, impus de o manieră violentă, de sus în jos, Rusia a scurtcircuitat evoluţia istorică normală, caracteristică Occidentului european.
Lipsa oraşelor de talie medie, a clasei de mijloc (burghezia urbană), menţinerea şerbiei (a dat stabilitate sistemului, statului şi a conferit măreţie Rusiei), apariţia unui nou tip de proprietar (de origine nobilă, dominat de mentalitate funciară şi lipsit de viziune capitalistă) – nobilimea mijlocie şi mică, precum şi a stabilimentelor industriale – apanajul statului rus (politica petroviană nu a stimulat interesul public, privat pentru capital, statul fiind principalul agent al capitalismului mercantilist, în calitate de proprietar, furnizor de materie primă, forţă de muncă, investitor, administrator, consumator) sunt dovezi ale reformării Rusiei, dar nu de manieră occidentală, ci rusească.
Rusia s-a distanţat de modelul occidental al modernităţii printr-un decalaj temporal şi structural istoric. Reformele lui Petru cel Mare au schimbat în cadrul societăţii ruse tradiţionale coordonate esenţiale, dar nu au determinat decât un progres fluctuant, elanul industrial, dat de Petru, încetinind după moartea acestuia. Aceleaşi cauze generatoare de modernitate în Occident au avut efecte diferite în Rusia. În întâmpinarea modernizării reformatoare prudente şi conservatoare iniţiate de statul rus de sus în jos, care perpetuează sistemul, societatea rurală arhaică şi tradiţionalistă reacţionează ca un organism viu dar într-un ritm propriu (…).
Astfel, odată cu Petru cel Mare, Rusia a pornit pe drumul modernităţii, constituindu-se o excepţie de la regula modernizării occidentale, datorită caracterului imobil al evoluţiei sale istorice şi tradiţionalismului societăţii ruse. Îmbinarea între tradiţie şi modernitate a conferit statului rus specificitate şi unicitate, trasându-i o evoluţie distinctă pe harta modernităţii europene.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

* Hosking, Geoffrey, Rusia: popor şi imperiu, traducere de Dana Crăciun, Hortensia Pârlog şi Maria Teleagă, Iaşi, Polirom, 2001 * Popa, Lucia, Echivocurile modernităţii ruse: şerbia, în volumul In memoriam prof. Radu Manolescu, Bucureşti, Editura Universităţii, 2006 * Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, traducere de Areta Voroniuc, Iaşi, Institutul European, 2001 * Seton-Watson, Hugh, Russia and Modernization, în Slavic Review, vol. 20, nr. 4 (dec. 1961), pp. 583-588 * http://ro.altermedia.info/cultura/este-tradiia-opusul-modernitii_6809.html

--------------------------------------------
[ 1 ]. http://ro.altermedia.info/cultura/este-tradiia-opusul-modernitii_6809.html
[ 2 ]. Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, traducere de Areta Voroniuc, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 227
[ 3 ]. Ibidem, p. 254.
[ 4 ]. Ibidem, p. 241.
[ 5 ]. Lucia Popa, Echivocurile modernităţii ruse: şerbia, în volumul In memoriam prof. Radu Manolescu, Bucureşti, Editura Universităţii, 2006, p. 162.