Bunica mea

Eu cred că un copil poate spune că a avut o copilărie fericită mai ales atunci când şi-a petrecut-o alături de bunicii lui. Bunicii întotdeauna vor putea să te facă să râzi, vor ghici toate dorinţele tale cele mai ascunse şi îţi vor mângâia copilăria cu zâmbete calde şi multă iubire.
Bunica mea este cea mai bună din lume. Are ochii de culoarea ciocolatei, calzi, parcă tot timpul zâmbitori. Părul grizonat e tuns scurt şi îi încadrează faţa ovală, crestată puţin de anii bătrâneţii. Nu e înaltă, e plăpândă şi subţire însă de multe ori mă uimeşte cu forţa de care dă dovadă. Duce pe rând câte zece găleţi cu apă la grădină, ca să ude straturile şi parcă nu oboseşte deloc. Iar când se întoarce din grădină, întotdeauna îmi aduce ceva bun: o pară, un măr, un pumn de căpşuni.
Bunica mea face cele mai bune prăjituri. Are reţete vechi, numai de ea ştiute. Are şi un caieţel vechi în care sunt scrise toate aceste reţete dar nu îl foloseşte niciodată. Uneori îl iau la răsfoit şi când găsesc câte o reţetă care mi se pare delicioasă îi spun: * Îmi faci prăjitura aceasta?
Şi întotdeauna o pregăteşte pentru mine cu drag. Şi toate le ştie pe de rost. De multe ori încerc să o surprind cu câte o reţetă din caietul ei de care sunt sigură că nu îşi aminteşte dar ea doar îmi zâmbeşte şi îmi pregăteşte prăjitura.
O iubesc mult. Şi nu pentru că mă răsfaţă cu bunătăţi şi cu cadouri, ci pentru că de multe ori mă trezesc uitându-mă la ea şi întrebându-mă cum a fost viaţa acestei femei bune… A crescut copii, a crescut nepoţi, a trecut prin încercări grele şi suferinţi, şi-a trăit viaţa cu tot ce i-a adus aceasta… Şi încă mai are puterea să zâmbească, să mă facă să zâmbesc, să o iubesc… E cea mai bună.

Stibli Hanelore VIII