I. MAREA DEPRESIUNE ŞI CRIZA ECONOMICĂ DIN PREZENT
1. Marea Depresiune din 1929-1933
1.1 Istoria economică si severitatea crizei
Momentul în care a avut loc, dar şi severitatea „Marii Depresiuni” au variat substanţial între ţări. Depresiunea a fost deosebit de lungă şi de severă în Statele Unite şi Europa si a fost mai blândă în Japonia şi în mare parte în America Latină. Poate nu surprinzător, cea mai gravă criză care avusese loc până în acel moment a rezultat dintr-o multitudine de cauze. Scăderi ale cererii de consum, panica financiară şi politicile guvernamentale greşite au determinat scăderea producţiei economice în Statele Unite ale Americii.
Etalonul aur, care lega aproape toate ţările lumii într-o reţea fixă a ratelor valutare de schimb a jucat un rol-cheie în transmiterea recesiunii americane către alte ţări. Recuperarea după perioada de depresiune economică a constat în mare măsură la abandonarea etalonului aur şi la expansiunea monetară care a urmat. Marea Depresiune a adus schimbări fundamentale în cadrul instituţiilor economice, în politicile macroeconomice, şi în teoria economica. „In Statele Unite ale Americii „Marea Depresiune” a început in vara anului 1929. Depresiunea economica s-a înrăutăţit spre finalul anului 1929 si a continuat pana in anul 1933. Producţia reala si preţurile au scăzut drastic . Producţia industriala in SUA a scăzut cu 47 procente si PIB-ul real a scăzut cu 30 procente. Deşi exista dezbateri pe tema exactităţii statisticilor, s-a ajuns la un consens in ceea ce priveşte faptul ca rata şomajului care a depăşit 20 procente, a atins un record. Severitatea acestor declinuri devine din ce in ce mai evidenta când le comparăm cu a doua recesiune grava a secolului al XX-lea, in SUA, aceea din perioada 1981-1982, in care PIB real a scăzut cu doar 2 procente si rata şomajului a rămas sub 10 procente. Mai mult decât atât, in timpul acestei recesiuni din 1981-1982 preturile au continuat să crească, deşi creşterea ratei dezinflaţiei a încetinit substanţial.”
Sincronizarea şi severitatea acestei depresiuni economice a variat considerabil în fiecare ţară. Tabelul 1 arata date ale încetinirii creşterii şi ale revenirii activităţii economice intr-un număr de ţari . Tabelul 2 înfăţişează procentul de scădere a producţiei industriale anuale pentru tarile pentru care aceste date sunt disponibile. Marea Britanie a trebuit sa facă faţa unei creşteri economice foarte mici si mai apoi unei recesiuni în cea de-a doua jumătate a anilor `20, fapt care s-a datorat deciziei din anul 1925 de a se întoarce la etalonul aur cu o lira supraevaluata. Franţa a suferit de asemenea o scădere economica de scurta durata la începutul anilor `30 , însă recuperarea nu a durat nici ea multă vreme . Producţia industrială franceza şi preţurile au scăzut dramatic intre 1933 si 1936 . Economia Germaniei a înregistrat o scădere la începutul anului 1928 şi apoi a urmat o stabilizare înainte de a suferi o noua scădere in anul 1929. Declinului producţiei in Germania a fost comparabil cu cel din Statele Unite ale Americii . Un număr de tari din America Latină au intrat în criza economica la finalul anului 1928, cu puţin înaintea declinului producţiei din SUA. În timp ce unele ţări mai puţin dezvoltate au trăit experienţa unei depresiuni economice severe, altele, precum Argentina şi Brazilia au îndurat o scădere economica mai blândă. La fel s-a întâmplat şi in Japonia, unde criza economica a început relativ târziu .
„Deflaţia generala a preturilor din SUA a fost de asemenea prezenta si in alte tari . Aproape fiecare tara industrializata a suferit declinuri ale preturilor de 30 procente sau chiar mai mult intre anii 1929 si 1933. Datorita flexibilităţii accentuate a structurii preturilor in Japonia, deflaţia a fost neobişnuit de rapida intre 1939 si 1931 , ceea ce a contribuit la declinul mai puţin sever suferit .
Revenirea din criza in SUA a început in primăvara anului 1933. Productivitatea a crescut rapid începând cu mijlocul anilor `30 . PIB-ul real a crescut în medie cu 9 procente pe an între 1933-1937. Între anii 1937-1938 SUA au suferit o nouă scădere economică, dar după mijlocul anului 1938,economia americana a crescut rapid, producţia revenind pana in 1942 la trend-ul ei pe termen lung anterior crizei.”
In rest tarilor lumii, revenirea după criza economica a variat considerabil. Economia britanica si-a sfârşit declinul după renunţarea la etalonul aur din septembrie 1931, deşi recuperarea propriu-zisă nu a început înainte de finalul anului 1932. Situaţia economică în ţările Americii Latine a început sa se îmbunătăţească la sfârşitul anului 1931. Atât Germania, cat si Japonia au început perioada de recuperare in toamna anului 1932. Canada si majoritatea tarilor mai mici ale Europei au simţit ieşirea din criza simultan cu Statele Unite, la începutul anului 1933. Pe de alta parte, Franţa, care trecuse printr-o perioada de criza foarte severa, nu a intrat in faza de recuperare înainte de 1938 .

1.2 Cauzele Marii Depresiuni
Cauza fundamentala a Marii Depresiuni in Statele Unite a fost scăderea cererii agregate care a condus la declinul producţiei , cum au observat manufacturierii si neguţătorii o creştere neintenţionată în inventarii. Sursele contracţiei cererii agregate au variat de-a lungul perioadei de criză .

1.2.1 Prăbuşirea pieţei capitalurilor
Declinul iniţial în producţia din Statele Unite în vara anului 1929 se consideră a fi cauzat de politica monetara rigida care dorea sa limiteze speculaţia pe piaţa capitalurilor. Perioada anilor `20 a fost prospera, dar nu a existat nici un boom excepţional ; preţurile bunurilor au rămas constante de-a lungul acestui deceniu şi au existat mici perioade de criză în 1924 şi în 1927 . Zona in care a existat un exces evident a fost piaţa capitalurilor. Preturile acţiunilor s-au mărit de 4 ori şi au atins vârful in anul 1929 . In 1928 si in 1929 Banca Federala a crescut rata dobânzii în speranţa încetinirii creşterii preţurilor acţiunilor . Această acţiune a dus la scăderea cererii in domeniile sensibile la schimbarea ratei dobânzii, precum industria construcţiilor si de automobile care şi-au redus producţia.
„Pana in toamna anului 1929, preturile acţiunilor in SUA au atins un nivel care nu putea fi justificat prin anticipări rezonabile ale unor câştiguri viitoare. Ca urmare, când o varietate de evenimente minore au condus la scăderea preturilor in luna octombrie 1929, investitorii au pierdut încrederea şi „balonul” pieţei capitalurilor s-a spart. Vânzări determinate de panică au izbucnit in „ Joia Neagra”, pe 24 octombrie, 1929. Multe dintre acţiuni au fost achiziţionate în marjă, folosindu-se împrumuturi protejate doar de o mica parte din valoarea acţiunilor. Această acţiune a avut drept rezultat forţarea investitorilor de a-si lichida holding-urile, exacerbând astfel scăderea preturilor. În doar 2 luni, din septembrie şi până în noiembrie, preturile acţiunilor au scăzut cu 33 procente. Din cauza faptul ca declinul suferit a fost atât de dramatic, acest eveniment este denumit Marea Prăbuşire din 1929.”
Prăbuşirea pieţei capitalurilor a redus considerabil cererea agregată. Cumpărarea de bunuri durabile de către consumatori si investiţiile au suferit o scădere radicala şi severă. Una dintre explicaţii este că această criză financiară a generat un sentiment de nesiguranţa substanţială în ceea ce priveşte veniturile viitoare, ceea ce a condus la amânarea de către consumatori şi firme a achiziţionării de bunuri durabile. Astfel, deşi Marea Prăbuşire a pieţei capitalurilor şi Marea Depresiune sunt două evenimente separate, declinul preţurilor acţiunilor a fost unul dintre factorii importanţi care au contribuit la declinul producţiei şi al şomajului în SUA.

1.2.2 Panica bancară şi contracţia monetară
Următorul factor care a afectat cererea agregata a apărut în toamna anului 1930, când primul din cele patru valuri de panica au cuprins SUA. „Panica bancară ia naştere când deponenţii îşi pierd încrederea în solvabilitatea băncii şi în mod simultan, aceştia cer băncii sa le înapoieze depozitele făcute de ei , in bani cash . Băncile, care în general reţin doar o parte a depozitelor sub forma de rezerve în bani cash, sunt nevoite sa lichideze creditele pentru a face rost de banii ceruţi . Acest proces de lichidare rapida poate rezulta în eşecul unei băncii, chiar daca aceasta era înainte solventă. Ultimul val de panica a avut loc în iarna anului 1933 si a culminat cu „vacanţa naţională a băncii” declarată de preşedintele american Franklin Roosevelt pe data de 6 martie , 1933. Toate băncile au fost închise şi puteau fi redeschise numai după ce aveau să fie considerate solvente de către inspectorii guvernamentali. Pana in 1933, o cincime din băncile existente in anul 1930 , au dat greş .
Prin natura lor, panica bancara este un eveniment iraţional, inexplicabil, dar câţiva dintre factorii care contribuie la existenta ei pot fi explicaţi .”
Rezerva federală nu a depus mult efort pentru liniştirea panicii bancare. Milton Friedman si Anna J. Schwartz, în clasicul studiu „A Monetary History of the United States”, afirmă faptul că moartea guvernatorului Băncii Federale din New York, Benjamin Strong, a fost un motiv important pentru această lipsă de iniţiativă. Strong a fost un puternic leader care a înteles abilitatea băncii centrale de a limita panica. Valurile de panică au cauzat o creştere dramatică în totalul de valută pe care oamenii doreau sa o păstreze relativ fata de depozitele lor din banca. Aceasta creştere a fost motivul cheie pentru scăderea ofertei de bani în Statele Unite cu 31 procente intre 1929 si 1933 . În plus, Banca Federala, in mod deliberat, a redus oferta de masa monetara si a ridicat ratele dobânzii in luna septembrie 1931, când Marea Britanie a fost nevoita sa renunţe la etalonul aur si investitorii au început sa se teama ca şi în SUA va exista o asemenea devalorizare .
Declinul în oferta de masă monetară a dus la scăderea consumului in mai multe moduri . Unul dintre acestea, scăderea rapida a preţurilor şi a ofertei monetare, i-a determinat pe diferiţii agenţi economici să se aştepte la fenomenul de deflaţie , cu alte cuvinte să intuiască scăderea salariilor si a preţurilor în viitor. Ca rezultat, deşi ratele dobânzii nominale erau foarte scăzute, oamenii se temeau să facă împrumuturi deoarece riscul ca salariile şi profiturile lor viitoare să nu acopere împrumuturile ar fi destul de mare. Aceste ezitări au condus la o reducere a consumului si a investiţiilor deopotriva. Panica a determinat , cu siguranţa, scăderea cheltuielilor prin generarea unui sentiment general de pesimism şi de neîncredere.

1.2.3 Etalonul aur
Unii economişti sunt de părere că Banca Federala a permis sau chiar a cauzat uriaşele declinuri in oferta monetara a Statelor Unite pentru a menţine etalonul aur. Fiecare ţara şi-a stabilit valuta în funcţie de etalonul aur si a întreprins acţiuni monetare pentru a-şi apăra preţul fix.
Deşi este dezbătut încă rolul etalonului aur in limitarea politicilor monetare ale SUA , nu încape îndoială ca acesta a reprezentat un factor cheie in transmiterea declinului suferit de SUA către celelalte ţari ale lumii . Sub influenţa etalonului aur, dezechilibrele în comerţ sau în fluxurile de active au dus la creşterea fluxurilor internaţionale de aur. Spre exemplu, la mijlocul anilor `20 , cererea intensa pentru active americane (acţiuni sau obligaţiuni) au adus mari influxuri de aur in SUA .
„Marea Britanie a decis întoarcerea la etalonul aur după Primul Război Mondial , la paritatea deţinuta înaintea războiului . Inflaţia survenita în timpul războiului implica faptul că lira era supraevaluata şi acest lucru a condus la deficite comerciale si la ieşiri de fluxuri de aur după anul 1925 . Pentru a opri ieşirea fluxurilor de aur , Banca Angliei a crescut ratele dobânzii substanţial . Aceste rate extrem de ridicate au determinat scăderea cheltuielilor si o rata mare a şomajului în Marea Britanie, în a doua parte a anilor `20 .
Odată ce economia SUA a început sa se contracte considerabil, tendinţa fluxurilor de aur de a circula dinspre alte ţări spre SUA s-a intensificat . Acest lucru a avut loc deoarece deflaţia existentă în SUA a făcut ca bunurile americane sa devină extrem de dorite de către străini, in timp ce veniturile scăzute ale americanilor au contribuit la o scădere a cererii acestora pentru produse străine. Pentru a opri aceasta tendinţa rezultată, băncile centrale din întreaga lume au crescut ratele dobânzii . Menţinând etalonul aur internaţional , în esenţă, necesita o contracţie masivă a masei monetare în fiecare ţară care sa fie compatibilă cu cea apărută în SUA. Rezultatul a fost scăderea producţiei şi a preţurilor din tările lumii care a fost foarte apropiată de cea din Statele Unite.”
Criza financiară si valurile de panica bancare au apărut în nenumărate ţări alături de SUA . Crizele bancare care s-au extins de la o ţară la alta ar fi putut fi rezultatul unor reglementări eronate şi a altor factori locali sau ar fi putut fi o simplă contagiune care s-a transmis în întreaga lume treptat . In plus, etalonul aur , prin forţarea celorlalte ţări de a suferi fenomenul deflaţiei alături de SUA , a redus valoarea garanţiilor bancare şi le-au făcut mult mai vulnerabile.

1.3 Surse ale revenirii din criza economică
Având in vedere rolurile esenţiale ale contracţiei monetare şi ale etalonului aur în crearea Marii Depresiuni, nu e deloc surprinzător ca deprecierile valutare şi expansiunile monetare au devenit cele mai importante surse ale revenirii în întreaga lume. Există o notabila corelaţie între momentul în care ţările au abandonat etalonul aur şi momentul unei noi creşteri a producţiei. Marea Britanie, spre exemplu, care a renunţat la etalonul aur în anul 1931, şi-a revenit relativ repede, în timp ce Statele Unite , care nu au cunoscut o depreciere a monedei până în anul 1933, au intrat în perioada de recuperare mult mai târziu . În mod similar, ţările din America Latină , precum Argentina si Brazilia, a căror monedă s-a devalorizat în anul 1929, au suferit o perioadă de criză mult mai blândă şi până în anul 1935 au reuşit să o depăşească aproape în totalitate. Pe de altă parte, ţările „Gold Bloc”, Belgia si Franţa, care erau strâns legate de etalonul aur şi au început să işi devalorizeze moneda într-un ritm foarte lent, aveau în anul 1935 o producţie industrială sub nivelul celei înregistrate în 1929.
Deprecierea, însa, nu a condus în mod direct la creşterea producţiei . Mai degrabă, a permis ţărilor să îşi extindă oferta de bani fără grija unor fluctuaţii ale aurului sau a ratelor de schimb. Ţările care au profitat de acest avantaj al libertăţii au cunoscut o mare recuperare. Expansiunea monetară care a început în SUA în 1933 a fost in mod particular dramatica. Aceasta a crescut cu aproape 42 procente între 1933 si 1937 şi a constat din influxuri de aur intense substanţiale către SUA , datorate într-o anumită măsura de tensiunile politice intensificate care au avut loc în Europa şi care în final au condus la Cel de-al Doilea Război Mondial . Expansiunea monetară din întreaga lume a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzii şi prin disponibilitatea mai mare a creditelor. De asemenea, se aştepta apariţia inflaţiei, mai degrabă decât a deflaţiei, ceea ce le-a redat încredere potenţialilor creditori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a acoperi împrumuturile.
Politica fiscala a jucat un rol relativ minor in stimularea recuperării in Statele Unite. Într-adevăr, Actul Veniturilor ( „The Revenue Act” ) din anul 1932 a crescut taxele americane foarte mult, în încercarea de a echilibra bugetul federal şi din această cauză a avut de-a face cu o noua „lovitură” contradictorie asupra economiei care a descurajat cheltuielile. Noua Înţelegere („New Deal”) a lui Franklin Roosevelt , iniţiată în 1933 a inclus un număr de programe federale care aveau ca scop recuperarea economică. Spre exemplu, „ The Works Progress Administration” (WPA) a angajat şomerii să lucreze pentru guvern în cadrul proiectelor elaborate, iar „ The Agricultural Adjustment Administration” (AAA) oferea plăţi foarte mari fermierilor. Cu toate acestea, creşterile propriu-zise ale cheltuielilor guvernamentale şi ale deficitului bugetar erau foarte mici în comparaţie cu dimensiunile economiei . Ca urmare, aceste programe iniţiate nu au avut efectul scontat . Cheltuielile militare ale Statelor Unite ale Americii din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost suficient de mari pentru a afecta considerabil totalul cheltuielilor şi al producţiei până în anul 1941.
Rolul politicii fiscale în generarea recuperării a variat substanţial de la o ţară la alta. Marea Britanie, ca şi Statele Unite, nu a pus în aplicare o expansiune fiscală aşa cum ar fi fost necesar încă de la început. Franţa a crescut taxele la mijlocul anilor `30 pentru a proteja etalonul aur, dar apoi a fost nevoita să facă faţă unor mari deficite bugetare începând cu 1936. Efectul expansionist al acestor deficite a fost într-o anumită măsura limitat de noua legislaţie care a redus numărul orelor de lucru de la 46 la 40 de ore – schimbare care a redus costurile şi a scăzut producţia. Deficitul bugetar german, ca procent din PIB, a crescut într-o mică măsură la începutul perioadei de revenire , dar creşterea substanţială a înregistrat-o după anul 1934 ca rezultat al cheltuielilor efectuate pentru lucrări publice si pentru reînarmare. În Japonia, cheltuielile guvernamentale, mai ales cele alocate pentru domeniul militar, au crescut de la 31 procente la 38 procente din PIB intre 1932 si 1934, având ca urmare deficite bugetare considerabile. Stimulii fiscali, împreună cu o expansiune monetara substanţială şi o monedă depreciata, au contribuit la refacerea economica în Japonia care s-a întors la o deplină ocupare a forţei de munca într-un timp relativ scurt .

1.4 Impactul social si economic al crizei
Principalul impact economic al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană. Într-un timp scurt, standardele de viaţă au scăzut dramatic. Un sfert din totalul forţei de muncă din ţările industrializate s-a aflat în imposibilitatea de a găsi un loc de munca la începutul anilor `30. Deşi condiţiile s-au îmbunătăţit în a doua parte a deceniului, o refacere totală nu a putut fi atinsă înainte de finalul acestuia.
Criza economica şi politicile aplicate în consecinţă au schimbat economia lumii în moduri cruciale. Marea Depresiune a grăbit, dacă nu chiar a cauzat, sfârşitul etalonului aur. Deşi, după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial a fost instaurat un sistem al cursurilor valutare fixe sub denumirea de „Bretton Woods”, economiile lumii nu au acceptat acest sistem cu aceeaşi convingere cum a fost cazul etalonului aur. Până în anul 1973, cursul valutar fix a fost abandonat în favoarea celui flotant.
În multe ţări ale lumii, reglementările guvernamentale economice, în special cele ce vizau piaţa financiară, au înregistrat o foarte mare creştere . Depresiunea economică a jucat un rol important în dezvoltarea politicilor macroeconomice care erau menite să tempereze creşterile si scăderile economice. Rolul central al cheltuielilor reduse şi al contracţiei monetare în timpul perioadei de criză l-a determinat pe economistul englez John Maynard Keynes să dezvolte ideile cuprinse în lucrarea sa „General Theory of Employment, Interest, and Money (1936)” . Teoria elaborată de Keynes susţinea că o creştere a cheltuielilor guvernamentale, scăderea taxelor şi expansiunea monetară contribuie la ieşirea din criză. Această perspectivă, împreună cu încercările guvernului de a stabiliza ocuparea forţei de muncă au condus la o politică mult mai activistă începând cu 1930. Legislaţiile şi băncile centrale din întreaga lume au introdus în rutina lor modalitaţi de prevenire sau de temperare a recesiunilor. Daca o astfel de schimbare ar fi survenit fără existenţa Marii Depresiuni, rămane încă un subiect deschis. Ceea ce ar trebui sa fie neindoielnic este improbabilitatea ca , după această experienţă, declinul cheltuielilor să fie permis să se multiplice si să se răspândească în lume aşa cum s-a întâmplat în timpul Marii Depresiuni a anilor `30.

2. Criza financiară prezentă : Cauze si politici
2.1 Originile Crizei
În cadrul unei conferinţe din anul 2008 care a avut loc în Australia pentru a se discuta turbulentele financiare care apăruseră, lucrarea scrisă de Adrian Blundell-Wignall si Paul Atkinson a explicat cauzele crizei . „Prima dintre ele au fost politicile macroeconomice care au afectat volumul lichiditaţilor , iar a doua a constat intr-un cadru de reglementare foarte vulnerabil, care departe de a fi o linie de apărare, a contribuit chiar la criza in mai multe moduri. Ratele dobânzii de 1 % in SUA, cele de 0% in Japonia, ratele fixe din China si acumularea de rezerve in cadrul fondurilor suverane de investiţii au contribuit la umplerea „rezervorului” lichidităţilor peste măsură. Defectele din „baraj” –adică sistemul de reglementare - au început încă din anul 2004 sa direcţioneze „apa” în mod forţat înspre anumite arii, precum : securitizările ipotecare si activitatea din afara foii de bilanţ. Presiunea a devenit atât de mare încât „barajul” a fost in cele din urma distrus, iar daunele au fost enorme.”

2.1.1 Explozia creditelor ipotecare
În vederea susţinerii creşterii economice pe seama consumului şi pentru dezamorsarea tensiunilor sociale, din anul 2001 se relaxează condiţiile de acordare a creditelor imobiliare, cu scopul accederii la case proprietate personală şi a gospodăriilor cu venituri reduse. Creditele aveau pentru o primă perioadă de 2 ani rate ale dobânzii fixe, dar în perioada următoare ratele erau ajustabile la evoluţiile de pe piaţă.
Potrivit unor specialişti (Blundell-Wignall, Atkinson, Hoon Lee, 2008), momentul cu adevărat de cotitură în expansiunea creditelor ipotecare este reprezentat de anul 2004, când Administraţia Bush pune în aplicare programul său „Visul American”, prin care ipotecile deveneau accesibile şi gospodăriilor fără capital propriu (zero equity mortgage). Unii au denumit persiflator aceste credite „Ninja” (no income, no job, no assets) . „Titlurile de credit (ipotecile) au fost transformate în titluri financiare şi vândute băncilor de investiţii, care, după ce le-au „împachetat” şi ele într-o nouă „titrizare”, le-au revândut apoi altor instituţii financiare. O particularitate a „financiarizării” a reprezentat-o asocierea ipotecilor „subprime” (având riscuri înalte) cu alte ipoteci, ale unor debitori solvabili, în cadrul diferitelor produse financiare create în acest context (care puteau conţine şi alte „felii”, din alte titluri de credit). Avantajele acestei operaţiuni pentru vânzători erau acelea de a obţine lichidităţi şi de a dispersa riscul, dezavantajele, pentru cumpărători şi sistemul financiar, erau acelea că riscul nu era eliminat, ci doar transferat ultimilor achizitori ai titlurilor financiare emise pornind de la aceste credite.”

2.1.2 Declansarea crizei in SUA
„Începând cu anul 2006, ratele directoare ale dobânzii sunt majorate de către Rezervele Federale, fapt ce antrenează şi creşterea semnificativă a ratelor dobânzii pentru creditele imobiliare, unele atingând nivelul a 18%. Drept urmare, mii de gospodării cu venituri reduse s-au aflat în situaţia de a nu-şi mai putea plăti ratele scadente şi s-au precipitat în a-şi vinde casele. Vânzările masive au antrenat după ele reducerea dramatică a preţului caselor. O dată ce valoarea caselor a tins să scadă sub valoarea ipotecilor, unele instituţii creditoare s-au aflat în situaţia de a nu-şi putea recupera creanţele (valoarea creditelor acordate) pe seama ipotecilor deţinute.”
Agenţiile de rating degradează titlurile financiare derivate emise pe seama creditelor imobiliare. Asocierea creditelor ipotecare subprime cu alte titluri de credit în cadrul a diferite produse derivate a făcut ca acestea să fie „intoxicate” de primele şi astfel a devenit extrem de dificilă evaluarea corectă a „sănătăţii” portofoliilor instituţiilor financiare care le deţineau. În consecinţă, valoarea titlurilor respective tinde să scadă simţitor, drept urmare investitorii încep să vândă masiv aceste titluri, ceea ce antrenează o scădere şi mai accentuată a valorii lor.
Majoritatea instituţiilor bancare deţinătoare de astfel de titluri îşi transformă titlurile pe termen mediu şi lung în titluri pe termen scurt, ceea ce conduce la o cerere mare de lichidităţi pe termen scurt, căreia băncile nu reuşesc să-i facă faţă. Se creează astfel o criză de lichidităţi. Totodată, băncile devin neîncrezătoare în „sănătatea” partenerilor lor financiari şi, confruntate cu dificultăţi de refinanţare, păstrează propriile lichidităţi pentru ele însele. Aceste fenomene cumulate conduc la creşterea nivelului ratelor dobânzilor interbancare şi la reducerea volumului de credite acordate.

2.1.3 Propagarea internaţională a crizei
Internaţionalizarea pieţei financiare a condus la situaţia ca şi alte mari instituţii neamericane să se confrunte cu dificultăţi similare, pe de o parte ca urmare a deţinerii de active ”toxice”, şi pe de altă parte ca urmare a dificultăţilor de refinanţare.
În consecinţă, neîncrederea se generalizează pe plan internaţional şi piaţa interbancară se îngustează, producându-se o criză de lichidităţi globală.

„Pentru a depăşi criza de lichidităţi, băncile centrale şi instituţiile guvernamentale furnizează băncilor cu probleme fonduri, unele instituţii financiare fiind astfel salvate (Bear Stearns, Northern Rock, Merrill Lynch, AIG), altele abandonate (Lehman Brothers). Potrivit evaluărilor specialiştilor, criza actuală a condus la creşterea datoriei publice americane de la cca. 9500 miliarde USD la cca. 14000 miliarde USD, valoare care ar reprezenta aproximativ 100% din PIB-ul SUA. Prin naţionalizarea Fannie Mae şi Freddie Mac s-a ajuns la situaţia în care statul american a devenit „creditorul de ultim resort” pentru creditele imobiliare, ceea ce ar reprezenta, în exprimarea lui F. Lemaitre (2008), o „privatizare a câştigurilor şi o socializare a pierderilor”!”

2.1.4 Mecanismele care facilitează producerea crizelor sistemice (D. Plihon, 2006):
Caracterul prociclic al asumării de riscuri (când conjunctura economică este favorabilă şi apar inovaţii - tehnice, tehnologice, financiare -, atunci investitorii tind să-şi asume riscuri înalte, şi invers, atunci când există o conjunctură nefavorabilă, ei se reîntorc la prudenţă). Ben Bernanke a numit acest mecanism „acceleratorul financiar”. Facilitarea accesului la credite prin politici monetare laxe şi comportamentul mimetic atât al instituţiilor bancare, cât şi al oamenilor reprezintă un alt mecanism si de asemenea, tendinţa preţurilor şi a cotaţiilor activelor de a se îndepărta cu mult de valoarea de echilibru si producerea panicii bancare, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul crizei din 1929-1933.

2.2. Cauzele principale ale crizei actuale
O primă cauză a fost reprezentată de politicile monetare neadecvate precum reducerea ratei directoare a dobânzii, în condiţiile existenţei unei supralichidităţi în economie. Politica monetară expansivă şi garanţiile explicite de bailout au creat un sistem de stimulente perverse, care au condus la o alocare proastă a resurselor. Dereglementarea şi eliminarea restricţiilor din legea Glass- Steagll care au provocat numeroase efecte precum intrarea pe piaţă a unor brokeri „low-cost”, care au acordat credite pentru gospodării cu venituri scăzute, dar cu riscuri mari de nerambursare a lor, implicarea băncilor de investiţii în operaţiuni cu riscuri din ce în ce mai mari, datorită creşterii concurenţei, ieşirea unor instituţii financiare sau a anumitor activităţi ale acestora din reţelele de supraveghere prudenţială, imposibilitatea evaluării corecte a dimensiunii fenomenului de îndatorare, ca urmare a opacităţii colateralelor si nu in ultimul rand corelarea bonusurilor cu riscul operaţiunilor.
„Existenţa unui volum mare de fonduri disponibile în economia mondială care s-a datorat dezechilibrelor mondiale ale balanţelor de plăţi care determină trasferurile financiare uriaşe dintre ţări. Ţările asiatice, cu niveluri ridicate ale economisirii interne şi excedente ale balanţelor de cont curent, sunt investitori mondiali de anvergură, iar criza din Asia din anul 1997 a determinat reorientarea fondurilor disponibile din zonă către alte regiuni geografice, în primul rând SUA. Restricţiile practicate de SUA pentru investiţiile directe chineze au condus la plasarea fondurilor provenind din China în titluri financiare ale diferitelor instituţii financiare americane
Complexitatea pieţelor financiare şi a noilor inovaţii generate de explozia creditului imobiliar a condus la o evaluare eronată a preţurilor titlurilor. Pieţele produselor financiare derivate sunt departe de a fi pieţe cu concurenţă perfectă, asimetriile de informare fiind substanţiale (şi datorită lanţurilor foarte lungi de intermediere create pe drumul creării şi tranzacţionării lor). Preţurile caselor au avut o tendinţă aproape constantă de creştere (K. Rogoff, C. Reinhart, 2008) şi, din acest motiv, refinanţarea creditelor imobiliare a fost relativ facilă (ratinguri AAA). Nu doar complexitatea produselor face dificilă evaluarea corectă a riscurilor şi a preţurilor ci şi interconexiunile dintre segmentele pieţei financiare, nu întotdeauna foarte bine cunoscute; drept urmare, unii economişti vorbesc chiar despre existenţa pe aceste pieţe a unor „riscuri necuantificabile”. “
Modelul de creştere economică bazat pe consum, la rândul său bazat pe îndatorare masivă . J. Sapir (2008): creditele pentru consum, şi mai ales cele imobiliare în ultimii ani, au devenit motoarele creşterii economice în SUA. Rata de economisire a tins să se reducă, potrivit FMI (după Sapir, 2008), de la 18% din PIB în anul 2000, la 13,6% în anul 2007. Nivelul de îndatorare a gospodăriilor a atins un prag record în 2007, de cca. 93% din PIB (77% reprezentând doar creditul ipotecar).

2.3 Asemănările şi deosebirile dintre cele două crize

Marea Depresiune Economică Criza actuală
1.„Balonul” („the bubble”) bursei de valori din 1929-1933 1.„Balonul” de pe piata imobiliara
A început în SUA, apoi Europa – Germania (Danat Bank), Austria (Credit-Anstalt).
A urmat o criză bancară din cauza împrumuturilor in exces. 2008-2010, a început in SUA , apoi in Europa (Glitnir şi Kaupthing Bank din Irlanda au fost naţionalizate). A urmat criza bancară datorată împrumuturilor în exces.
2.Internaţionalizarea capitalului 2.O si mai accentuată internaţionalizare a capitalului
Liga Naţiunilor – nu existau funcţii economice centrale, băncile centrale asemeni Rezervei Federale sau Băncii Angliei nu s-au implicat.
Oportunitaţi excelente pentru companiile private care au făcut economii şi pentru capitalişti de a achiziţiona companii care au declarat faliment si care pot fi reconstruite relativ ieftin (colapsul Kreuger).
Mulţi investitori privaţi au dat faliment. Cea mai grava situaţie putea fi întalnită în ţările mai sărace. Şomajul era foarte mare, dar corporativismul şi uniunile comerciale creşteau considerabil in statele nordice Organizaţia Naţiunilor Unite si Uniunea Europeana, FMI, BCE sunt actorii principali.
Intervenţii ale naţiunilor în activitatea marilor bănci şi a companiilor de asigurări pentru a salva investiţiile capitaliştilor si a deponenţilor privaţi .
Bailout-ul sistemului bancar in SUA, Marea Britanie si Japonia
În ţările sărace, situaţia a fost mult mai grava (in Africa de Sud, Asia de Est).
Şomajul ridicat.
Vulnerabilitatea uniunilor comerciale din întreaga lume.

3. Criza structurala 3.Criza structurala
Electrificarea si motorizarea au fost procesele cheie prezente in industria cărbunelui, uleiului, vapoarelor, vaselor de linie, tancurilor s.a.
Importanta expedierilor trans-atlantice si a comerţului a crescut. Acest lucru a creat o vulnerabilitate pronunţată în afaceri şi comerţ. Revoluţia IT, probleme în industria automobilelor din Vest, activităţile intensificate a forţei de muncă „mutată” în Asia (China) . Expedierile şi comerţul în creştere creează , de asemenea, o mare vulnerabilitate.

4.Protectionismul 4.Protectionismul
Alocarea cotelor care au devenit bilaterale.
Marea Britanie: Ottawa 1932 si Germania : Clarificările din 1934-1944
Comerţul Commonwealth si „Grossraumwirtschaft”
SUA si Uniunea Sovietica au rămas in afara Ligii Naţiunilor: De-globalizare Piaţa interna a devenit foarte importanta in UE si SUA
UE a formulat politici precum cele împotriva refugiaţilor pentru a proteja situaţia ocupării forţei de muncă a membrilor săi.
SUA,Uniunea Sovietica, China si India sunt tari active in cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite

Din perspectiva normativă, recesiunea economică actuală a apărut şi evoluează cu totul diferit faţă de criza care s-a produs in urma cu 79 ani. Cauzele recesiunii actuale nu sunt aceleaşi cu cele din 1929 - 1930. Mecanismele instituţionale de intervenţie au evoluat in ultimele decenii, structura economiei mondiale s-a modificat profund, iar statele colaborează între ele, ceea ce în 1929-1930 nu s-a intamplat. Totodată, actuala criza pare sa fie controlată, dar cu un cost destul de ridicat. Ori, in 1929 nimeni nu si-a pus problema unei coordonari pe plan internaţional sau a unei intervenţii în piaţa financiară, intrucât cultura economică dominantă era diferită. Marea Depresiune din 1929 - 1930 a avut efecte negative în plan politic (cel puţin în Germania), pe când recesiunea actuală impinge statele occidentale să-si redistribuie rolul pe plan mondial, astfel încât, riscul sistemic să fie mai bine controlat, alături de riscul economic şi politic ce decurge din agresivitatea unor state nedemocratice sau mafiote, cum sunt Rusia şi unele ţări musulmane.
Criza financiară este pe cale de a atinge punctul să culminant. Fie Washingtonul va lăsa sistemul bancar să dispară, fie va lua măsurile necesare pentru a-l readuce la viaţă, pentru ca acesta să funcţioneze la fel ca altădată. Severitatea crizei şi imperativul politic de a nu lăsa băncile să se prăbuşească, aşa cum aproape s-au prăbuşit în 1933, vor forţa administraţia Obama să ia măsurile corecte si anume:
Să scape de standardele de contabilitate mark-to-market (conform cărora activele instituţiilor financiare sunt evaluate în funcţie de valoarea actuală de piaţă), care lovesc pe nedrept acum bilanţurile contabile ale băncilor şi ale altor instituţii financiare. Dacă regule contabilităţii mark-to-market ar fi existat la începutul anilor `90 când am trecut prin ultima criză financiară, majoritatea băncilor comerciale s-ar fi dus la fund. Am fi avut o altă Mare Criză;
Să reinstaureze regula „uptick” (conform căreia o acţiune poate fi vândută în lipsă doar la un preţ mai mare faţă de preţul din tranzactia anterioară) şi să ceară ca Securities Exchange Commision să înăsprească reglementările privind practicile de tip „naked short selling” (vânzarea short a unui titlu fără a împrumuta mai întâi acţiunile şi fără a avea asigurarea că acţiunea poate fi împrumutată) ;
Să impună FED să cumpere în mod agresiv de la bănci, instrumente financiare bazate pe ipoteci, la rate fixe de 4,5% – 5%. Preţurile caselor vor creşte, iar vânzările de pe piaţa imobiliară vor fi reluate.
Fireste că există similitudini între cele două crize, aşa cum există şi diferenţe, măcar şi pentru faptul că au trecut opt decenii. Si atunci, ca şi acum, epicentrul cutremurului financiar a fost in America. Criza din 1929-1933 a lovit România ca o consecinţă a apartenenţei ei la sistemul economic mondial. Ca şi acum, criza interbelică a fost una de supraproducţie, agravată fiind de scăderea puterii de cumpărare şi de un exces investiţional pe pieţele bursiere şi imobiliare, în căutarea profiturilor grase. Abuzul de credite de consum, de speculaţii bursiere şi imobiliare a creat dezechilibre care, în final, au condus la o criza economica majoră. Acest scenariu ne este cunoscut tuturor.
Ziua de 24 octombrie 1929, „joia neagră“, cum este ea cunoscută, a marcat prima zi de scăderi nemaintâlnite ale bursei americane şi instalarea panicii în randul investitorilor din intrega lume. Economia americană a intrat în declin, apoi tot globul a fost afectat, iar multe dintre efectele crizei au fost cauzate de dependenţa ţărilor puternic industrializate de importurile de materii prime. Ca urmare, comerţul mondial a scăzut, la fel ca şi veniturile personale, bugetare şi profiturile.
Atunci, ca şi acum, SUA aruncă pe piaţă sume enorme, în încecarea de a menţine artificial preţuri rezultate de supraevaluarea unor garanţii acoperite de ipoteci şi alte active de aceeaşi factură. Astăzi, se incearcă acelaşi intervenţionism al statului, dar care are loc nu numai prin infuzii, ci şi prin naţionalizări. În acea vreme americanii l-au avut pe Franklin Roosevelt, astăzi îl au pe Barack Obama, care încearcă aceeaşi strategie ca şi înaintaşul său. O altă similitudine, care nu ne este deloc străina este aceea că înainte cu cateva luni de criză, economia duduia, pentru ca, într-o perioadă extrem de scurtă, aceeaşi economie să intre în colaps.

II. Evoluţia crizei economice din 2008 până în prezent 2.1 Imagine de ansamblu asupra situaţiei crizei actuale
Conform previziunii interimare din luna februarie, Uniunea Europeană va avea un PIB stagnant în anul 2012, iar zona euro va suferi o recesiune „blândă”. Mai mulţi factori influenţează situaţia economică a UE într-o măsură mai mare decât se preconiza în previziunea elaborată de Comisia Europeană în toamna anului trecut. În particular, impulsul de creştere observat la sfârşitul anului 2011 a încetinit mai mult decât se anticipase, iar economia globală “s-a înmuiat”. Mai mult decât atât, buclele negative de feedback intre suveranele debitoare slăbite, pieţele financiare fragile şi o economie reala încetinită nu par a fi încă doborâte. Cu toate acestea, pieţele financiare afişează semne de stabilizare , iar unii indicatori soft si hard indică o perspectivă pozitivă. Statele membre au adoptat măsuri adiţionale pentru a atinge consolidarea fiscală de care aveau nevoie, în vreme ce criza datoriilor suverane continuă în State Membre din zona euro.
Diminuarea temporară a cererii globale anticipată în previziunea din toamna anului 2011 este în desfăşurare, deşi există diferenţe substanţiale intre regiuni . Printre economiile avansate, SUA a arătat semne de creştere mai accentuată decât se anticipase în toamnă, odată ce piaţa muncii şi consumul au înregistrat o revenire. În Japonia, prin contrast, deşi situaţia economica de la sfârşitul anului 2011 nu se afla într-un stadiu prea favorabil, perspectiva creşterii moderate în anul 2012 rămâne intactă. Multe dintre economiile ţărilor în dezvoltare au fost afectate de criza din Europa prin exporturi si încasări de capital reduse. Mai mult decât atât, preţurile petrolului nu au continuat să scadă aşa cum se aştepta, ci au crescut cu 13% (în euro) de la previziunea din toamnă. În ansamblu, în concordanţă cu previziunea din toamnă, se aşteaptă ca PIB-ul global şi creşterea comerţului global, care au scăzut încă din primăvara anului trecut, să îşi revină doar gradual în 2012.
Indicatorii pieţei financiare au arătat semne de stabilizare începând cu toamna anului trecut, cu o uşoară „relaxare” a presiunilor asupra randamentelor suverane, deşi spread-urile rămân la un nivel ridicat pentru unele State Membre. În timp ce condiţiile de creditare pentru sectorul privat au fost înăsprite, cele mai recente măsuri adoptate de Banca Centrală Europeană , în special pentru furnizarea de lichidităţi ample, cu o scadenţa de 3 ani şi extinderea garanţiilor eligibile, au diminuat stresul băncilor de finanţare şi par să îşi fi îmbunătăţit sentimentul de risc pe pieţele financiare. Privind zona euro şi UE ca întreg, se remarcă dovada unei decelerări a creditului care se află în procesul de formare , dar riscul unei crize de credit directe în zona euro a scăzut. În ciuda înăspririi condiţiilor creditării, nu se aşteaptă ca oferta de credite să fie o constrângere majoră asupra investiţiilor şi consumului, cată vreme şi cererea de credite rămâne la un nivel scăzut. Cu toate acestea, condiţiile de creditare şi creşterea creditelor din cadrul Statelor Membre diferă foarte mult. În cele din urmă, în ciuda îngrijorărilor iniţiale, recapitalizarea băncilor este in proces de desfăşurare. Autoritatea Bancară Europeană se aşteaptă ca băncile să atingă rata capitalului stabilita, pana la sfârşitul lunii iunie 2012 .

2.2 Economia UE : O recesiune “blândă” cu semne de stabilizare
Imaginea globală a economiei globale a fost una mixtă în anul 2011, iar creşterea economică a fost inegală între regiuni . Revenirea fragilă în urma crizei izbucnite în anul 2009 a fost afectată de creşterile bruşte ale preţurilor mărfurilor, de dezastrele naturale din Asia şi de incertitudinile cu privire la rezoluţia crizei datoriilor suverane în zona euro. Valorile ridicate ale presiunilor inflaţiei au dus la înăsprirea politicilor interne , iar acest lucru are o importanţă semnificativă, în continuare, asupra dinamicilor de creştere globală.
În cel de-al treilea sfert al anului 2011, creşterea economică globală mai accelerată, a fost determinată de recuperarea post-dezastru a Japoniei şi de îmbunătăţirea activităţii economice a SUA. Estimările avansate pentru cel de-al patrulea trimestru indica un impuls de creştere continuă în SUA, rezultată într-o mare măsură din reconstrucţia inventor şi a consumului finanţat din economii. Cu toate acestea, creşterea mondială se aşteaptă să se reducă din nou, spre sfârşitul anului, în ciuda evoluţiei neaşteptat de bune a SUA.

Graficul 1. World trade and Global PMI manufacturing output
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Preturile marfurilor au un trend descendent, dar raman inca la un nivel ridicat, din perspective istorica. Preturile energiei s-au mentinut ridicate , in ciuda unei scaderi in cererea globala, reflectand tensiunile politice si riscul dezagregarii ofertei . Atat in tarile dezvoltate, cat si in cele aflate in curs de dezvoltare, inflatia isi va reduce viteza in urma moderarii preturilor marfurilor.
Riscurile atasate perspectivei cresterii globale raman inalte. O contagiune mai accentuata , in ce priveste criza datoriilor suverane, dinspre tarile din zona euro catre restul economiei globale si externalitatile mai puternice intre sectorul financiar si cel real raman cele mai mari riscuri . De asemenea, o agravare a tensiunilor geopolitice intre regiunile care exporta petrol ar putea conduce la o crestere a preturilor petrolului. Pe de alta parte, dinamica unei cresteri globale s-ar putea dovedi mai puternica decat ni se infatiseaza in actuala previziune, in cazul in care economia SUA si-ar reveni intr-un ritm mai rapid ( ca rezultat al recuperarii pe piata imobiliarelor, al crearii locurilor de munca si al investitiilor corporative).
Povara suferita de piata financiara s-a atenuat in ultimele luni. Indicatorii costurilor de finantare arata o imbunatatire treptata, in timp ce indicatorii de volatilitate sugereaza o revenire a inclinatiei spre risc a participantilor de pe piata financiara. Imbunatatirile s-au observat in mai multe segmente ale acestei piete. Cu toate acestea, situatia ramane inca una fragila. Riscul unui neasteptate agravari a crizei datoriilor suverane, cu repercursiuni in zona euro, dar si in cadrul pietelor financiare globale este inca unul foarte prezent. Criza datoriilor suverane in zona euro continua sa fie principala sursa de instabilitate in sistemul financiar global . Buclele de feedback adverse intre debitorii suverani mai slabi si sistemele bancare slabite sunt inca active si exista dovezi de inasprire a conditiilor de creditare in sectorul privat non-financiar. Pentru a destrama aceste bucle de feedback negativ este nevoie de politici consistente in saptamanile care urmeaza.

Graficul 2: Volatility and Composite Financing Cost Indices
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Graficul 3: Corporate spreads over euro-area sovereign benchmark bonds (5-year maturity)
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Graficul 4: Quaterly GDP growth, EU and euro area
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

2.3 Inrautatirea situatiei economice
In ansamblul anului 2011, s-a estimat faptul ca PIB-ul real a inregistrat o crestere de 1.5% in UE si de 1.4% in zona euro, in buna concordanta cu previziunile din toamna anului 2011. Cu toate acestea, pierderea impulsului de crestere in economia UE spre sfarsitul anului 2011, s-a dovedit a fi mai puternica decat se anticipase. Increderea deteriorata considerabil, criza datoriilor suverane si o economie globala subreda au afectat negativ cresterea economica. In al treilea trimestru al anului 2011, PIB-ul in UE si in zona euro a crescut cu 0.3%, respectiv cu 0.`%, comparativ cu trimestrul anterior. In trimestrul final, conform estimarilor Eurostat de pe data de 15 februarie, PIB-ul s-a contractat cu 0.3% fata de trimestrul anterior, atat in UE, cat si in zona euro.
Conform previziunii interimare din luna februarie, Uniunea Europeana va avea un PIB stagnant in anul 2012, iar zona euro va suferi o recesiune blanda. Mai multi factori influenteaza situatia economica a UE intr-o masura mai mare decat se preconiza in previziunea elaborata de Comisia Europeana in toamna anului trecut. In particular, impulsul de crestere observat la sfarsitul anului 2011 a incetinit mai mult decat se anticipase, iar economia globala “s-a inmuiat”. Pentru 2012, cresterea PIB-ului este prevazuta a fi de 0.0% in UE si de -0.3% in zona euro. Aceasta este o scadere cu 0.6 puncte procentuale in UE , respectiv cu 0.8 puncte procentuale in zona euro. Numai dupa cateva trimestre de crestere a PIB-ului egala cu 0 sau negativa, se poate astepta o revenire treptata a cresterii PIB-ului proiectata in cea de-a doua jumatate a anului 2012.
Perspectivele mai nefavorabile ale unei cresteri mai mici pentru anul 2012, comparativ cu cele din toamna anului 2011, pot fi explicate prin prisma mai multor factori. In primul rand, surplusul din 2012 s-a dovedit a fi mai mic decat se anticipase, in special din cauza unei cresteri mai scazute in ultimul trimestru al anului 2011. In al doilea rand, consolidarea fiscala aditionala care a fost decisa in urma previziunilor din toamna pentru un numar de State Membre, a contribuit asupra cresterii economice. Si nu in ultimul rand, desi s-a stabilit ce masuri de politica de combatare a crizei trebuie sa se aplice si acestea sunt inca valabile, aplicarea lor a fost intarziata. Pe de alta parte, insa, in comparatie cu previziunea din toamna, masurile aditionale de lichiditate ale BCE au contribuit la stabilizarea sentimentului pietei si au redus presiunea asupra finantarilor bancilor pe termen scurt si mediu.

Graficul 5: Economic Sentiment Indicator and PMI composite index, EU
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

In ciuda revigorarii recente pe plan economic, indicatorii afiseaza, inca, o contractie . Un trasor al mediului economic (Economic Climate Tracer) poate fi construit pentru a reprezenta nivelul si schimbarile unui ciclu de afaceri . Acest trasor infatiseaza pozitia unei economii in ciclul de afaceri si dinamica acesteia. Atat pentru UE, cat si pentru zona euro, bazandu-ne pe datele din luna ianuarie 2012, trasorul climatului economic ramane in aria de contractie. Desi recentele investigatii in datele din sondaje sugereaza ca incetinirea cresterii va fi blanda si temporara, inversarea trendului ramane a fi confirmata in urmatoarele luni. Graficul 6: Economic Climate Tracer
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm
Incetinirea cresterii economice prevazuta in anul 2012 afecteaza toate componentele PIB-ului. Exporturile par a fi principalul determinant al cresterii in 2011 in cele mai multe din tarile UE si acum sunt din nou la nivelul de dinaintea crizei . Cu toate acestea, cu o incetinire a expansiunii comertului global, contributia sa la cresterea PIB-ului se va diminua in 2012.
Recuperarea relativ puternica a exporturilor UE in 2010-2011 nu s-a tradus intr-o revigorare a investitiilor private. Formarea bruta a capitalului a fost, mai degraba, dezamagitoare in 2011. Dupa o foarte buna performanta in primul trimestru al anului 2011, cresterea investitiilor a fost anemica in urmatoarele doua trimestre, in linie cu declinul increderii. Privind in viitor, cativa factori vor contribui la o dezvoltare nefavorabila. Perspectivele subrede pentru comert si cerere interna pentru anul 2012 vor reduce stimulii de a investi pentru firme . Mai mult decat atat, inaspririle nete ale standardelor de creditare pentru imprumuturile intreprinderilor si cotele de profit in scadere vor afecta inclinatia de a investi dincolo de depreciere. Graficul 7: Profit growth, EU and euro area
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Consumul intern va ramane modest . Dupa o scadere cu 0.4% in UE ( -0.5% in zona euro) , in cel de-al doilea trimestru al anului 2011 consumul de uz casnic si-a revenit abia sesizabil in urmatorul trimestru. Cu toate acestea, pietele muncii slabite, increderea consumatorilor diminuata, dezintermedierea aflata in desfasurare in sectorul privat in multe State Membre si impactul negativ al masurilor de consolidare fiscala asupra venitului disponibil inrautatesc perspectiva asupra consumului.

2.4 Deteriorarea pietei muncii
In cel de-al treilea trimestru al anului 2011, cresterea ocuparii fortei de munca a devenit negativa pentru prima data din primvara anului 2010, cu o scadere de 0.1% in UE si zona euro. Desi declinul a fost redus, acesta arata ca dinamica ocuparii fortei de munca favorabila in unele State Membre nu mai compenseaza deteriorarea din statele care se confrunta cu ajustari structurale substantiale. Rata somajului a fost de 10.4% in zona euro si de 9.9% in UE in decembrie 2011.
Cele mai mari cresteri ale ratei somajului in decembrie 2011 au fost inregistrate in tari in care erau necesare ajustari macroeconomice care rezulta din explozia HOUSING BUBBLE si/sau a finantelor publice nesustenabile alaturi de lipsa unor reforme structurale. Grecia, Portugalia si Spania insumeaza 95% din cresterea somajului in UE, incepand cu anul 2010. In plus, Spania si Grecia au atins o rata a somajului in randul tinerilor foarte apropiata de 50% . Dar un nivel inalt al somajului in randul tinerilor este comun si in alte tari ale UE, cu un total de 11 state depasind semnificativ media UE a ratei somajului pentru cei cu varste cuprinse intre 15-24 de ani. Pe de alta parte, situatia pietei muncii pare sa fie mai benigna in tari cu nevoi reduse de ajustare. Ca o consecinta, se asteapta ca marea dispersare a ratei somajului intre Statele Membre sa prevaleze in 2012.
Privind spre viitor, rezultatul economic deteriorat isi va lasa amprenta asupra pietei muncii. Indicatorii pietei muncii indica o inrautatire a situatiei in continuare. Avand in vedere ca dezvoltarile in ocuparea fortei de munca tind sa urmeze fluctuatiile de iesire cu un decalaj de timp cuprins intre 2-4 trimestre, este putin probabil ca o slaba revigorare a PIB-ului in cea de-a doua parte a anului sa ridice perspectivele ocuparii fortei de munca in anul 2012. Cu o economie a UE stagnanta si o recesiune blanda in desfasurare in momentul de fata, sunt sanse mari ca situatia pietei muncii sa se inrautateasca . Graficul 8: Employment expectations, Business and Consumer Surveys, EU
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

2.5 Incertitudine la un nivel inalt
Pe fondul stresului pietelor suverane şi al pietelor financiare, previziunile de creştere pentru UE şi zona euro rămân supuse la unui grad de incertitudine deosebit de ridicat. În ciuda unor evoluţii favorabile, în ultimele săptămâni, care a făcut riscurile de creştere mai echilibrate, riscurile în sensul decelerării rămân substanţiale. Prin contrast, riscurile unei cresteri a inflaţiei sunt, în general, echilibrate.
Riscurile de deteriorare ale previziunilor de creştere sunt strâns legate de criza datoriilor suverane din zona euro, măsuri care să o rezolve, feedback-ul negativ al buclelor între sectorul financiar şi sectorul real, precum şi ipotezele cu privire la mediul extern.
Riscul major de deteriorare este intensificarea crizei datoriilor din zona euro. Acest lucru ar putea, de exemplu, sa se întâmple dacă, spre deosebire de ipoteze principale de politică, măsurile nu sunt adoptate şi / sau puse în aplicare suficient de repede. O intensificare a crizei ar putea declanşa un brusc sentiment de piaţă în continuă schimbare, un nou proces de contagiune si tensiuni in sectorul financiar al UE şi în afara lui. Acest lucru ar pune în pericol stabilitatea financiară, ar putea complica finanţarea corporatiilor (criza creditelor) şi ar putea scadea încrederea investitorilor şi a consumatorilor. Fallout-ul nu va fi limitat la o scădere bruscă a activităţii economice în UE. Externalităţile economice şi financiare din afara Europei ar putea amplifica impactul negativ.
Mai precara decât se estimase creşterea economică globală, ea va cântări asupra comerţului şi, prin urmare, prin intermediul exporturilor de mărfuri, asupra perspectivelor de creştere a statelor membre ale UE. Creşterea economică în statele cu economii avansate non-UE este înconjurata de riscuri care provin din criza datoriilor statelor membre din zonei euro. Cu cat va fi mai mare pierderea în ritmul de creştere la nivel mondial , cu atat mai multe presiuni protecţioniste ar putea apărea, constituind alte riscuri pentru perspectivele de creştere ale UE.
O escaladare a tensiunilor geopolitice ar putea împinge preţul petrolului la un nivel fără precedent, care ar cântări greu asupra economiei UE. Ameninţările la adresa accesibilitatii la aprovizionarea cu petrol din Orientul Mijlociu ar putea creşte primele de risc. Încetinirea creşterii în urma creşterilor accentuate a preţurilor în prima jumătate a anului 2011 poate da o indicaţie cu privire la cat de substanţial ar putea fi impactul .
Riscuri în sensul creşterii derivate din previziunile de creştere se referă la evaluarea măsurilor deja luate şi mediul extern al economiei UE.
Masurile de politica deja luate şi următoarele actiuni pentru a rezolva criza datoriilor din zona euro ar putea avea un impact mai rapid şi mai susţinut decât se estimează în prezent. O recuperare pe pieţele financiare, reformele structurale şi consolidarea fiscală deja determinată ar putea conduce la o recastigare a încrederii mai curand decât se estimase, care să permită economiei UE să reaccelereze mai devreme şi mai puternic decât afirma previziunile.
Mai puternică decât se estimase creşterea economică mondială, în special în economiile de piaţă emergente, ar putea trage o creştere economică în economiile avansate. În general, balanţa riscurilor perspectivelor de creştere economică este precara. Riscurile de deteriorare a cresterii se vor diminua în continuare, în cazul în care masurile politice decisive la nivelul Statelor Membre vor reduce incertitudinea.
Incertitudinile din jurul perspectivelor de creştere pentru zona euro este vizualizat în graficul ventilator (a se vedea Graficul 9) care afişează probabilităţile asociate cu rezultate diferite pentru cresterea economica din zona euro, în 2012. În timp ce zona cea mai întunecată indica cea mai probabila dezvoltare indică, zonele haşurate reprezintă diferite probabilităţi de creştere economică viitoare, între intervalele de creştere reprezentate pe axa y. Graficul 9: Euro-area GDP forcasts- uncertainty linked to the balance of risks
Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Riscurile in ce priveste inflaţia sunt asociate cu o creştere a performanţă mai slabă decât cea preconizată a economiei UE. În special, o activitate economica în declin ar reduce presiunile de cost, de preţ şi pe cele salariale. Riscurile care pot influenta in mod pozitiv inflaţia sunt legate de măsurile de politică, preţurile materiilor prime, şi de factorii monetari. Mai multe creşteri ale impozitelor indirecte şi a preţurilor administrate ar putea fi decise in continuare. Disfuncţionalităţile în aprovizionare pot impinge preţurile materiilor prime dincolo de ceea ce se presupune în prezent. În cele din urmă, pe termen lung, bild-up-ul de lichiditate ar putea duce la creşteri de preţuri mai vertiginoase decât se estimase odata ce activitatea economică reaccelerează.

2.6 Incetinirea substantiala in cresterea numarului de credite din cauza divergentelor foarte mari intre state
Expansiunea creditului în UE şi zona euro rămâne anemica în 2012, în ciuda - printre altele - facilitarilor substanţiale oferite de BCE pe termen mai lung pentru operaţiunile de refinanţare. Cu toate acestea, în prezent, decelerarea creşterii împrumuturilor bancare nu este de aşteptat sa se transforme într-o criză de credit cu drepturi depline în UE sau zona euro.
Spre sfârşitul anului 2011, cresterea creditelor acordate sectorului privat a încetinit considerabil, dar a fost subiectul unor mari diferenţe între ţări. Creşterea creditului s-a aflat în declin puternic în Italia, şi într-o măsură mai mică, dar încă vizibil, în Franţa. În Irlanda, contracţia creditului extins pare să se retraga, în timp ce o contracţie de credit mai blândă a continuat în Grecia şi se intensifică în Spania şi Portugalia. În Ţările de Jos şi în Germania, creşterea creditului a devenit pozitiva în cursul anului 2012, dar a arătat recent semne de scădere. Dar creşterea creditului în Belgia, după ce a devenit pozitiva în vara anului 2011, s-a transformat din nou intr-una negativa, în decembrie 2011. Tendinţele recente din Europa Centrală şi de Est nu urmează un model unic. Creşterea creditului a fost accelerata în România în ultimele trimestre, dar a incetinit în Polonia şi Republica Cehă, în timp ce în Ungaria, contracţia creditului se adânceşte. Creşterea anuala a creditului în Bulgaria rămâne la niveluri scăzute, dar stabile.

Încetinirea globală a creşterii creditului a rezultat atât din slăbirea cererii şi a înăspririi condiţiilor de creditare, asa cum a fost subliniat in Sondajele de Creditare Bancare ale BCE din luna octombrie 2011 şi ianuarie 2012. În special, criza datoriilor suverane a redus accesul bancilor la pieţele de finanţare. Instituţiile financiare se afla sub presiunea de a ajusta bilanţuri şi de a asigura furnizarea de lichidităţi, în timp ce costurile de finanţare rămân la niveluri ridicate. În zona euro, stresul finanţarii pare a fi cel mai severe in Italia, Spania şi Franţa, după cum este indicat de operaţiunile de 3 ani de refinanţare, pe termen mai lung, de către bănci italiene, spaniolă şi franceză, în decembrie 2011. Reflectând asupra excedentului de tensiuni din zona euro, condiţiile de creditare ale bancilor din statele in dezvoltare s-au diminuat în mod substanţial în ultimul trimestru al anului 2011, iar deteriorarea conditiilor de refinantare a constituit cel mai important factor din spatele inrautatirii situatiei. În timp ce stresul de pe pieţele de finanţare bancare a determinat băncile să reducă creditarea economiei reale, lichidităţi suplimentare injectate de BCE în decembrie, lichiditatea suplimentara aşteptata la sfârşitul lunii februarie, precum şi alte măsuri politice (de exemplu, baza de garanţie extinsă), ar trebui să ofere resurse suficiente pentru ca băncile sa isi extinda creditarea. Între timp, Autoritatea Bancară Europeană (EBA) a evaluat la începutul acestei luni că impusa consolidare şi ratele de capital in desfasurare ale băncilor vor fi îndeplinite în primul rând prin măsuri directe de capital (majorării de capital, rezultatul reportat şi conversia de acţiuni ordinare la hibrizi), în timp ce acţiunile de dezintermediere ar conta doar pentru un sfert din cantitatea de măsuri. Cu toate acestea, transformarea lichidităţii băncii centrale în credite acordate sectorului privat prin împrumut bancar sau prin canalul balantei de plati nu este simplă în mediul actual, cand eventualele penurii de capital bancare şi nevoile ridicate de refinanţare suverane impun impulsul unei politici monetare expansioniste. Mai mult decât atât, reducerea transfrontaliera este probabil să continue, adăugând posibile constrângeri de credit în unele State Membre. În cele din urmă, condiţiile mult mai stricte de creditare aplicate de bănci pentru împrumuturi pe termen lung sunt un reflex imediat de presiune particulara pe pieţele de finanţare pentru scadenţele mai lungi, dar sunt, de asemenea, determinate de cerinţele de reglementare. Acest lucru implică faptul că societăţile nefinanciare se confruntă cu o rata a dobânzii de risc mai mare, pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung.

ANEXE

Tabelul 1: Criza in diferite tari
(in sferturile anului)

Tara Inceputul crizei Inceputul revenirii din criza
Statele Unite 1929:3 1933:2
Marea Britanie 1930:1 1932:4
Germania 1928:1 1932:3
Franta 1930:2 1932:3
Canada 1929:2 1933:2
Elvetia 1929:4 1933:1
Italia 1929:3 1933:1
Suedia 1930:2 1932:3
Danemarca 1930:4 1933:2
Polonia 1929:1 1933:2
Argentina 1929:2 1932:1
Brazilia 1928:3 1931:4
Japonia 1930:1 1932:3
India 1929:4 1931:4

Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Tabelul 2
Declinul in productia industriala in diferite tari
(Date anuale)
Tara Declinul
Statele Unite 46.8 %
Marea Britanie 16.2 %
Germania 41.8 %
Franta 31.3 %
Canada 42.4 %
Italia 33.0 %
Belgia 30.6 %
Olanda 37.4 %
Suedia 10.3 %
Danemarca 16.5 %
Polonia 46.6 %
Argentina 17.0 %
Brazilia 7.0 %
Japonia 8.5 %

Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm

Tabelul 3: Bank lending to the non-financial private sector Sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2012/ee1upd_en.htm