Grile – Monedă şi credit Banii, în sens larg, din punct de vedere al definirii statistice a monedei, cuprind: Ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau în reglarea unei datorii; Cvasimoneda; Cecurile de călătorie. Keynes definea moneda ca fiind: Convenţie socială; Lichiditatea prin excelenţă; Un instrument social. Banii, în sens larg, din punct de vedere al definirii statistice a noţiunii de monedă, cuprind: Numerarul; Depozitele la vedere; Ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau în reglarea de datorii. Funcţiile banilor în abordarea clasică sunt: Mijloc de schimb; Măsură a valorii; Prezervare a valorii; Funcţia de unitate de cont; Funcţia de calcul economic. Funcţia de mijloc de schimb a banilor presupune: Separarea în timp a cumpărării de vânzare; Schimbul direct de bunuri fără utilizarea banilor; Un mare consum de timp în comparaţie cu trocul; Face posibilă realizarea tranzacţiei fără dubla coincidenţă a dorinţelor/nevoilor specifică trocului. Sistemele monetare din Antichitate şi Evul Mediu s-au caracterizat, în principal, prin următoarele trăsături: Fărâmiţare; Centralizarea baterii monedelor; Deteriorare; Lipsa de unitate a circulaţiei monetare la nivelul ţării. În funcţie de modalitatea de fixare a raportului valoric dintre cele două metale monetare, bimetalismul a cunoscut urmatoarele variante: Bimetalismul integral; Bimetalismul parţial; Bimetalismul paralel; Bimetalismul compozit. În condiţiile bimetalismului în varianta sa integrală, dacă prin lege se stabilea un raport între aur şi argint de 1 la 15.5, iar pe piaţă raportul lor era de la 1 la 16.5: Funcţiile monetare urmau a fi îndeplinite de aur; Aurul era supraevaluat juridic; Aurul devine moneda bună; Argintul era subevaluat juridic. Printre limitele utilizării cambiilor comerciale ca bani pot fi menţionate: Lipsa de siguranţă a creditorului în debitor, în solvabilitatea şi buna sa credinţă; Inadaptarea lor la cerinţele efectuării unor plăţi în sume variabile; Posibilitatea satisfacerii nevoilor de bani ale statului; Imposibilitatea plăţii salariilor, impozitelor şi a cumpărării mărfurilor din comerţul cu amănuntul. Printre avantajele folosirii etalonului aur-devize pot fi menţionate următoarele: Posibilitatea lărgirii circulaţiei băneşti fără lărgirea corespunzătoare a bazei aur a emisiunii; Uşurinţa gestionării de către băncile centrale a rezervelor de aur şi valute, precum şi obţinerea unor venituri sub formă de dobânzi; Posiblitatea convertirii la banca de emisiune, de către deţinători, în orice moment, a bancnotelor în monede sau lingouri de aur; Stabilitatea foarte ridicată a monedei naţionale. În urma acordurile de la Bretton-Woods (din iulie 1944): S-au instituit cursurile valutare flotante; Dolarul american era singura monedă convertibilă în aur; Ţările membre ale FMI aveau obligaţia să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi externe; S-a instituit etalonul divize. Devalorizarea unei monede: Semnifică scăderea cursului de schimb; Serveşte ca mijloc de corectare a excedentului balanţei de plăţi externe; Contribuie la eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe; Exprimă reducerea valorii paritare a monedei respective. Cursurile flotante: Sunt cursurile care pot oscila în anumite limite; Au fost instituite în decembrie 1971; Sunt stabilite de autorităţile monetare şi menţinute la acelaşi nivel prin intervenţii pe piaţa valutară; Sunt stabilite pe piaţa valutară, în funcţie de cererea şi oferta de valută; Se mai numesc şi cursuri flexibile. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate cu privire la cotarea indirectă a monedelor: Exprimă numărul de unităţi de monedă naţională ce corespund unei unităţi de monedă străină; Se mai numeşte cotare certă (sigură); Reprezintă un instrument important de influenţare a schimbărilor economice internaţionale; Primul termen al egalităţii este reprezentat de moneda naţională, iar al doilea termen este o sumă variabilă de monedă străină; Exercită o influenţă semnificativă asupra cursurilor de schimb; Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate cu privire la DST: Reprezintă un instrument monetar destinat satisfacerii nevoilor de lichidităţi internaţionale ale statelor membre ale FMI; A fost instituit în anul 1959, în cadrul primului amendament la statutul FMI; Apariţia sa este legată de crizele înregistrate de etalonul devize; Reprezintă un instrument monetar mai puţin stabil comparativ cu monedele naţionale; La data creării sale, valoarea DST s-a determinat pe baza unui coş format din 16 monede ale ţărilor membre ale FMI. Legea monetară de la 1867 va conduce la instituirea în România a: Bimetalismului; Monometalismului argint; Monometalismului aur; Etalonului aur-devize. Sistemul monetar instituit în urma Legii de la 1867 se identifică cu cel: Englez; Belgian German Francez. Cele două şcoli din secolul al XIX-lea, care aveau un punct de vedere diferit în ceea ce priveşte mecanismul emisiunii de bancnote, au fost: Şcoala “monetară”; Şcoala “monetaristă”; Şcoala “bancară”. Conform Legii de la 1880, în urma căreia s-a înfiinţat Banca Naţională a României, emisiunea bancnotelor urma să aibă o acoperire metalică în proporţie de: 1/3 din valoarea bancnotelor emise; 1/4 din valoarea bancnotelor emise; 2/3 din valoarea bancotelor emise. În perioada conducerii prin plan central a economiei româneşti, intervenţiile directe ale statului în sfera economică, monetară şi bancară au constat în: Fixarea prin plan a preţurilor; Subordonarea activităţii sectorului bancar faţă de plan; Instituirea mecanismului convertibilităţii monedei naţionale; Eliminarea bursei de valori.