După cel de-al doilea război mondial, în aşezarea noii ordini generată de reîmpărţirea sferelor de influenţă, un rol important i-a revenit componentei economice a relaţiilor internaţionale, materializată pe două direcţii principale. Prima este aceea a liberalizării fluxurile financiare în scopul asigurării finanţării refacerii economiei după război şi a creării unui sistem monetar stabil. În acest sens s-au creat, la scară mondială Instituţiile de la Bretton Woods, iar în plan regional o serie de bănci ale căror arie de acţiune se întinde în planul specific acestora. Cea de-a doua direcţie privind liberalizarea mişcării bunurilor s-a realizat, în plan internaţional prin intermediului GATT, respectiv OMC, iar în plan regional prin funcţionarea blocurilor comerciale la scară regională sau subregională, dintre care amintim Comunitatea Economică Europeană sau AELS-ul din spaţiul european. Dezvoltarea acestor forme de integrare regională a fost posibil( datorit( prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau existen(a unor excep(ii de la principiul non discrimin(rii propriu clauzei na(iunii celei mai favorizate (n forma ei necondi(ionat( (i recunoa(terea dezirabilit((ii cre(terii libert((ii comer(ului (i a integr(rii (ntre statele membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor zone de liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condi(ia ca ele s( se formeze treptat, s( acopere o mare parte a m(rfurilor tranzac(ionate (ntre p(r(i (i s( nu ridice bariere (n calea schimburilor comerciale cu ter(ii. În realizarea pieţei comune a Uniunii Europene şi ulterior în transformarea acesteia în piaţă unică, rolul primordial i-a revenit politicii comerciale. Etapele de dezvoltare economică ale Uniunii sunt aşezate pe etapele integrării comerciale, deoarece aceasta este, înainte de toate, cel mai mare bloc comercial al lumii.Uniunea Europeană a devenit cel mai important partcipant la tranzacţiile comerciale pe piaţa mondială. Dacă în anii ’90 schimburile comerciale ale UE reprezentau aproximativ 40% din totalul mondial, în ultimul deceniu, şi în special după extinderea din mai 2004 ponderea a crescut la aproape 60%. În ciuda faptului că aplicarea unei politici comerciale comune a presupus transferul de putere de decizie şi implicit un transfer de suveranitate dinspre statele membre spre Comunitate, toate statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma au acceptat să confere competenţe exclusive de reprezentare Comisiei Europene. Argumentele în favoarea aplicării unei politici comerciale comune au fost legate de: • creşterea puterii de negociere pe piaţa internaţională a Comunităţii, comparativ cu cea a fiecărui stat membru în parte. De altfel, încă din timpul Rundei Dillon a GATT-ului (1961-1962) Comunităţii i-a fost recunoscut statutul de partener de negociere în numele statelor membre; • reducerea efectelor de difuziune care puteau să apară din acţiunile unilaterale ale statelor membre care puteau să deterioreze poziţia pe piaţa externă a celorlalţi parteneri din spaţiul integrat; • menţinerea integrităţii pieţei interne prin intermediul instrumentelor de politică comercială comună, fapt care a condus la transformarea Comunităţii într-un bloc comercial eficient.

6.1. Instrumente de politică comercială

În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente şi măsuri:instrumente de protecţie tarifară, instrumente de protecţie netarifară şi instrumente de stimulare şi promovare a schimburilor economice externe.

6.1.1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Parte componentă a politicii comerciale a unui stat, politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de către stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi mijloacelor de transport, îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale(sau impunerea vamală). În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul principal.Ea îndeplineşte trei funcţiuni: - de natură fiscală (taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul statului); - de natură protecţionistă (protejează economia naţională de concurenţa străină); - de negociere(în sensul că statele pot negocia într-un cadru bilateral sau multilateral concesii vamale). Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective. Rezultă că taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală, constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra preţului produselor care fac obiectul comerţului exterior. Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii: a). După scopul impunerii se împart în două categorii: taxe vamale cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist. Ele se deosebesc după nivelul impunerii; cele cu caracter fiscal au în general un nivel redus, singurul scop pentru care se percep fiind obţinerea de venituri pentru bugetul statului; cele cu caracter protecţionist au în general un nivel ridicat, prin intermediul lor urmărindu-se, în primul rând, reducerea forţei concurenţiale a mărfurilor importate şi implicit protejarea pieţei interne de concurenţa străină. b).După obiectul impunerii, taxele vamale sunt de trei feluri: de import, de export şi de tranzit. Taxele vamale de import sunt cele mai frecvent folosite. Acestea se aplică asupra mărfurilor de import, obligaţia de plată revenind firmelor importatoare. Au rolul de a proteja producţia şi consumul intern, de a diminua competitivitatea produselor străine şi de a asigura venituri pentru bugetul de stat. Atunci când au un nivel diminuat (sau când lipsesc) taxele vamale de import pot determina încurajarea unor fluxuri comerciale (cu unele ţări sau la unele grupe de mărfuri). Taxele vamale de import sunt suportate de către consumatorul final al mărfurilor respective, pentru că - de regulă - cheltuiala cu taxele vamale este inclusă în preţul de vânzare către consumatori; mai rar, şi parţial, taxele vamale de import sunt suportate de exportator prin reducerea voită a preţului de ofertă, cu scopul asigurării menţinerii competitivităţii produselor proprii pe piaţa respectivă, ori ca urmare a presiunilor făcute de importator. Scopul principal al perceperii de taxe vamale de import este deci protejarea producţiei indigene.

Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci când acestea sunt exportate.Nu au o largă răspândire pe plan internaţional, comparativ cu cele de import, se percep la un nomenclator redus de produse şi pe perioade limitate de timp. Prin intermediul lor, pe lângă scopul fiscal se pot urmării, în general, două obiective şi anume: - fie ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (cu condiţia ca statul respectiv să fie un exportator principal şi furnizor pe piaţa internaţională la produsele vizate); - fie limitarea unor exporturi (de regulă, produse neprelucrate – materii prime industriale sau agricole, care să fie prelucrate în ţară într-o cantitate mare şi exportate apoi ca produse manufacturate) pentru a încuraja dezvoltarea unor ramuri industriale pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de materii prime. Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor care tranzitează (traversează) teritoriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe plan internaţional şi, de regulă atunci când se percep, ele au un nivel scăzut întrucât statele sunt interesate să încurajeze tranzitul pe teritoriul lor, aceasta fiind o importantă sursă de venituri (ca urmare a utilizării căilor şi mijloacelor de transport, a porturilor, a depozitelor, a antrepozitelor etc.). Scopul perceperii taxelor vamale de tranzit este pur fiscal. c). După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei feluri: ad-valorem, specifice şi mixte. Taxele vamale ad-valorem se percep asupra valorii (declarate) în vamă a produselor şi se stabilesc în cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective (de ex. 10 % din valoarea vamală a unui automobil). Valoarea vamală este exprimată în moneda naţională a ţării importatoare şi se calculează prin transformarea preţului mărfii importate, exprimat într-o valută străină, în moneda naţională. Avantajul principal al utilizării taxelor ad valorem este determinat de faptul ca asigură o procedură de percepere foarte simplă, lista vamală putând fi elaborată mai sintetic (pe grupe de produse). Dezavantajele acestui mod de percepere sunt determinate de influenţele nefavorabile pe care le pot produce oscilaţiile preţurilor de piaţă (scăderea preţurilor de pe piaţa internaţională sau creşterea celor de pe piaţa internă) asupra eficacităţii taxelor vamale şi asupra veniturilor bugetului de stat. Totodată există pericolul evaziunii fiscale, prin înscrierea în Declaraţia vamală a unor valori mai mici decât cele reale pentru mărfurile de import. Împotriva acestui risc se poate aplica dreptul de preemţiune al statului (prim-cumpărător), sau - pentru infracţiuni mai grave ori repetate - se poate proceda la confiscarea mărfurilor respective. Pentru a putea identifica practicile neloiale în domeniul stabilirii valorii în vamă, organul vamal trebuie să dispună de liste de preturi (fie preţuri minimale care stabilesc valoarea în vamă a produsului, şi care sunt fixate prin hotărâri de guvern, fie liste ale preturilor efective, practicate pe principalele pieţe). Taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixă pe unitate fizică de marfă importată sau exportată (bucată, tonă, mc, etc.) şi se stabilesc sub forma unei cifre (sume) absolute în moneda ţării respective (de ex. 1000 u.m. pentru o tonă de grâu, pentru un automobil marca Ford etc.). Modul de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare iar eficienţa taxelor nu este influenţată de oscilaţia preţurilor. De asemenea, veniturile bugetului de stat sunt mai puţin fluctuante. Protecţia asigurată este însă variabilă tocmai pentru că evoluţia preţurilor produselor pe pieţele internaţionale nu este luată în calcul. Taxele vamale specifice înlătură posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală, dar perceperea se face cu mai multă dificultate, deoarece - pentru o corectă încadrare şi percepere a taxelor vamale - este necesară o detaliere foarte analitică a listei vamale (practic până la nivel de produs), listă ce trebuie actualizată foarte des (altfel existând pericolul ca produsele noi, încă necuprinse în liste, să poată fi importate fără a se putea încasa asupra lor taxe vamale). Taxele vamale specifice au un efect protecţionist mai puternic în raport cu taxele ad valorem, iar efectul protecţionist este cu atât mai mare cu cât preţurile sunt mai scăzute. Taxele vamale mixte Pornind de la avantajele şi dezavantajele folosirii celor două moduri de percepere a taxelor vamale, în multe state a început să se bucure de o utilizare pe scara tot mai larga sistemul mixt de percepere. Metoda se bazează pe două moduri de combinare a utilizării taxelor vamale ad valorem cu specifice. Astfel, se pot utiliza taxele vamale ad valorem - de regulă ca formă principală, pentru cele mai multe poziţii din lista vamală - combinat cu cele specifice, care se percep doar la bunurile la care este necesar un grad de protecţie foarte ridicat. Practica a consemnat şi varianta stabilirii atât de taxe vamale ad valorem cât şi de taxe specifice pentru acelaşi produs, organul vamal fiind abilitat să aplice modul de percepere care asigură protecţia cea mai ridicată. d) După modul de stabilire sau fixare, taxele vamale se împart în patru categorii: taxe vamale autonome; taxe vamale convenţionale; taxe vamale autonomo - convenţionale; taxe vamale asimilate. Taxele vamale autonome se instituie în mod independent, de către fiecare stat, pentru mărfurile sau relaţiile comerciale cu anumite ţări, cu care nu sunt încă încheiate nici un fel de înţelegeri de natură vamală. De regulă, se fixează mai multe niveluri (maxime, minime şi intermediare), urmând ca în practică să se aplice taxe vamale diferenţiate, în funcţie de interesele comerciale şi de alta natură dominante la produsul respectiv, ori în funcţie de politica comercială promovată faţă de un stat sau altul. Taxele vamale autonome se instituie ca primă formă a taxelor vamale folosite de un stat independent (ca taxe vamale noi sau în urma restructurării radicale a regimului vamal vechi). Taxele vamale convenţionale, (contractuale) se fixează în baza unor înţelegeri - bi sau multilaterale - cu alte state. Ca regulă generală, aceste taxe se percep asupra mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate şi de aici decurg două trăsături caracteristici: sunt mult mai reduse decât cele autonome, pe care - tot de regulă, le înlocuiesc, sau împreună cu care pot coexista şi, în general, fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Taxele vamale autonomo-convenţionale sunt rezultatul aplicării simultane a primelor doua categorii de taxe vamale. Organul vamal trebuie să asigure - mai întâi - stabilirea originii mărfurilor şi abia pe urmă - în funcţie de regimul comercial practicat în relaţiile cu statul respectiv - va stabili taxele vamale corespunzătoare. Procedura de stabilire a originii mărfurilor este relativ complicată deoarece - urmare a sistemului extrem de larg de cooperare internaţională - unul şi acelaşi produs poate suferi transformări succesive în unităţi producătoare aparţinând de state diferite. Din această cauză nu întotdeauna ţara exportatoare este una şi aceeaşi cu “ţara de origine” a produsului. Criteriul cel mai des utilizat pentru stabilirea originii mărfurilor este valoarea adăugată. În baza acestui criteriu, ţara de origine a unei mărfi devine aceea în care bunul respectiv a încorporat cea mai mare parte din valoarea adăugată, sau în care a suferit o transformare substanţială. Este varianta ce se bucura de cea mai largă utilizare pe scară internaţională, deoarece permite o îmbinare fericită a tuturor intereselor ce trebuiesc promovate prin practicarea politicilor comerciale externe. Taxele vamale asimilate nu mai au în prezent decât valoare istorică. S-au practicat însă, pe scară destul de largă, îndeosebi în primele două decenii postbelice. Din punct de vedere tehnic taxele asimilate se bazau pe preluarea regimului vamal al unui alt stat. Acest sistem a fost utilizat mai ales de către statele care şi-au câştigat independenţa de stat (fostele colonii), state care, neavând o experienţă proprie relevantă pentru a-şi defini un regim vamal autonom, au procedat la preluarea regimului vamal al fostei metropole. Cum este firesc, aplicarea unui asemenea regim vamal nu putea determina rezultatele dorite în plan comercial, drept pentru care, după o perioadă de experimentare, necesară definirii unui regim comercial propriu, se procedează la abandonarea acestor practici. e) După scopul urmărit taxele vamale se împart în: taxe vamale protecţioniste; taxe vamale preferenţiale; taxe vamale de retorsiune. Trebuie remarcat faptul că toate taxele vamale urmăresc (mai mult sau mai puţin, în funcţie de nivelul concret al acestora) şi un scop fiscal. Taxele vamale protecţioniste urmăresc diminuarea capacităţii concurenţiale a mărfurilor de import în raport cu produsele similare din producţia indigenă, în beneficiul ramurilor proprii de producţie şi al balanţei comerciale. Aceste taxe vamale au niveluri relativ ridicate şi se aplică, de regulă, în mod diferenţiat, în funcţie de natura şi originea mărfurilor respective. Se poate argumenta aici că, indiferent de scopul lor direct, toate restricţiile tarifare au un efect protecţionist implicit. Taxele vamale preferenţiale au - în raport cu celelalte taxe vamale - un nivel mai redus, fiind aplicate tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite ţări în scopul de a stimula schimburile comerciale cu tarile respective şi nu se extind asupra mărfurilor provenite din alte ţări.De regulă regimul comercial preferenţial nu se extinde in mod automat asupra tuturor mărfurilor sau partenerilor. Regimul comercial preferenţial este considerat excepţie de la prevederile Clauzei naţiunii celei mai favorizate, făcând obiectul unor prevederi speciale în acordurile comerciale bilaterale sau a unor scheme de preferinţe aplicate în mod nereciproc cum ar fi Sistemul Generalizat de Preferinţe vamale. Taxele vamale de retorsiune sunt componente ale regimului comercial sancţional; acestea se instituie - de regulă - ca măsuri de răspuns la politicile comerciale discriminatorii sau neloiale practicate de unele state sau firme partenere. Nivelul acestor taxe este prestabilit şi este astfel calculat încât să producă efectele urmărite, deci au niveluri foarte ridicate atunci când se doreşte obţinerea efectului prohibitiv sau suficient de ridicat pentru a anihila avantajele pe care unii parteneri doresc să şi le creeze prin practici neloiale. Din categoria taxelor de retorsiune (dar având o dublă natură, atât tarifară cât şi netarifară) mai cunoscute şi folosite sunt taxele antidumping şi cele compensatorii. Taxele antidumping se percep asupra produselor de import în scopul de a anihila efectele dumpingului comercial practicat de unii exportatori. Fiind o măsură de retorsiune, se aplică numai la acele produse la care strategia de penetrare pe piaţa internaţională este dumpingul (inclusiv cel valutar). Dumpingul constă în folosirea unui preţ de export mai scăzut decât cel normal (determinat de condiţiile de producţie sau de cele ale pieţei respective). Ca urmare a unei asemenea practici rezultă un avantaj important care permite firmei respective să pătrundă, sau să-şi consolideze poziţia, pe o anumită piaţă, în dauna concurenţei. Pentru realizarea acestui obiectiv (cucerirea unei pieţe sau consolidarea poziţiei pe pieţele mai importante) firmele care practică dumpingul renunţă în mod deliberat la o parte a profiturilor (uneori preţul de ofertă fiind egal sau chiar mai mic în raport cu costul producţiei), se folosesc de pieţele ce oferă forţa de muncă cea mai ieftină (dumping social); există situaţii în care practicile de dumping sunt sprijinite printr-o politică oficială de depreciere a monedei naţionale (dumping valutar), practicată în scopul asigurării unei competitivităţi sporite (relative şi limitate ca durată - dumping sporadic sau persistent) a produselor indigene. Taxele compensatorii se percep asupra mărfurilor de import care au beneficiat - în ţara de origine - de subvenţii (sau prime de export, etc.) din partea bugetului de stat. Nici în acest caz mărimea taxei nu poate depăşi diferenţa de preţ (între cel normal şi cel diminuat pe seama subvenţiilor primite din partea bugetului de stat de către exportator). Întrucât folosirea de subvenţii la produsele destinate exportului poate aduce prejudicii partenerului, prin convenţii internaţionale (îndeosebi prin documentele Rundei Tokyo), statele au decis interzicerea subvenţiilor. Sunt admise, cu titlul de excepţie, doar subvenţiile folosite de statele cele mai sărace pentru a-şi sprijini pătrunderea pe piaţa internaţională a produselor ramurilor industriale începătoare (în formare). În celelalte cazuri, când constată utilizarea de subvenţii la produsele pentru export, statul importator poate institui regimul sancţional prin perceperea de taxe compensatorii, calculate tot ca diferenţă între preţul normal de ofertă şi cel artificial (datorat subvenţiilor).

6.1.2. Instrumente de politica comerciala de natura netarifară Instrumentele netarifare reprezintă un complex de măsuri şi reglementări, publice sau private care împiedică, limitează sau chiar deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi care au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi. Comparativ cu barierele tarifare cele netarifare prezintă o serie de particularităţi următoarele prezentând o importanţă mai deosebită:
1. Instrumentele netarifare urmăresc mărfurile din etapa iniţială, a negocierii unei tranzacţii, şi până în momentul cinsumului final al bunurilor.
2. Se prezintă într-o mare diversitate şi au un grad diferenţiat de protecţie;
3. Reglementările netarifare au domenii extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relaţiilor economice internaţionale;
4. Reglementările cu privire la instrumentele netarifare sunt mai greu de cunoscut de către exportatori ceea ce determină evaluarea cu dificultate a gradului de protecţie şi a nivelului discriminării;
5. Barierele netarifare pot influenţa direct sau indirect volumul importurilor sau pot crea condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor. Pentru caracterizarea principalelor tipuri de restricţii netarifare vom utiliza clasificarea realizată de GATT deşi în literatura de specialitate se întâlnesc şi alte clasificări. Instrumentele din aceasta categorie se pot împărţi în: a) bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii cantitative); b) bariere care implică o limitare a importurilor prin mecanismul preţurilor; c) bariere ce decurg din formalităţile vamale şi cele administrative; d) bariere care decurg din normele tehnice, de calitate şi sanitare; e) bariere care decurg din participarea statului la activitatea de comerţ exterior. a). Restricţii cantitative. În aceasta grupă sunt cuprinse instrumentele de politică comercială ce se utilizează cu scopul de a limita în mod direct - în primul rând în plan cantitativ - importurile de mărfuri; acţiunea restricţiilor cantitative este extinsă însă de multe ori şi asupra exporturilor cât şi asupra altor componente ale relaţiilor economice internaţionale. Folosirea acestor restricţii este reglementată prin convenţii internaţionale, partenerii putând fixa şi anumite concesii, pe care şi le pot acorda în mod reciproc.Din acest grup de reglementări fac parte : - interdicţia sau prohibiţia; - contigentele sau cotele de import sau export; - licenţe de import export ; - limitări voluntare la export - extinderi voluntare ale exporturilor - acordurile pentru comercializarea ordonată; b) Bariere ce determină limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor. Cele mai importante instrumente de politică comercială, de natură netarifară, ce produc efecte restrictive prin mecanismul preţurilor sunt: - prelevările variabile; - preţurile limită; - ajustările fiscale la frontieră; - restricţiile valutare. c). Bariere netarifare ce decurg din formalităţile vamale şi administrative. În afara instrumentelor prezentate mai sus, practica a consemnat folosirea unei game foarte variate de soluţii care, la prima vedere, par simple cerinţe de ordin tehnic, sanitar, etc., dar care, în realitate pot reprezenta bariere netarifare dintre cele mai eficiente. Cele mai frecvent folosite sunt următoarele: - determinarea valorii în vamă ; - documente şi formalităţi suplimentare cerute la import ; d). Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţile comerciale se concretizează în: - achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică) ; - comerţul de stat ; - monopolul statului asupra comerţului exterior. e). Bariere netarifare care decurg din standardele tehnice aplcate produselor importate şi celor indgene. În marea majoritae a statelor lumii se utilizează norme tehnice prvind: - respectarea diverselor standarde; - condiţii sanitare şi fitosanitare; - cerinţe privitoare la securitate; - cerinţe referitoare la ambalare, marcare şi etichetare. Aceste cerinţe proprii sunt în concordanţă cu specificul economiei şi modul de viaţă din ţara mportatoare şi sunt justificate de nevoia de a asigura protecţia pieţei interne şi a consumatorilor interni.

6.2. Politica comercială comună- cadrul legislativ şi principii de funcţinare

6.2.1. Cadrul juridic al funcţionării politicii comerciale

Prevederile Tratatului de la Roma privind crearea şi funcţionarea unei uniuni vamale între statele membre fac obiectul art. 3 şi a articolelor 9 la 37 din Tratat, iar articolele 111 la 116 sunt cele care conţin principiile de funcţionare ale politicii comerciale comune. Articolul 9 din Tratat susţine importanţa integrării comerciale, arătând că: “la baza Comunităţii se află formarea unei Uniuni vamale care va acoperi toate schimburile comerciale cu bunuri şi va determina eliminarea, în relaţiile comerciale dintre statele membre, a tuturor taxelor vamale sau a altor instrumente cu efecte echivalente şi adoptarea unui tarif extern comun în relaţia cu ţările terţe.“ Înca din acest prim articol se desprinde ideea conform căreia instrumentele utilizate şi etapele parcurse determină o abordare a politicii comerciale comune sub un dublu aspect: acela de formare şi ulterior de consolidare în interior a pieţei comune aparţinătoare spaţiului integrat şi respectiv, de creare şi dezvoltare a instrumentelor şi strategiilor în relaţiile comerciale cu exteriorul. Desigur că cele două aspecte nu pot fi disociate, evoluţia lor în timp fiind simbiotică. Se cuvine menţionat faptul că din categoria schimburilor comerciale menţionate în Tratat în articolul de mai sus, sunt excluse produsele agricole, ale căror comercializare face obiectul Politicii Agricole. Art.10 din acelaşi Tratat detaliază eliminarea obstacolelor de natură tarifară, iar art. 12-17 reglementează modul gradual de eliminare a obstacolelor de natură cantitativă, şi a altor obstacole de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de trenziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale. Articolul 110 face referire la necesitatea favorizării liberalizării schimurilor comerciale internaţionale, considerându-se că înlăturarea taxelor vamale între statele membre este de natură a stimula creşterea competitivităţii şi a eficienţei agenţilor economici. Articolul 132 (fost112) face reerire la necesitatea armonizării politicilor naţionale de stimulare a exporturilor, pentru a evita distorsionarea concurenţei în schimburile intra-europene.Prevederile se referă nu la eliminarea acestora ci la alinierea acestora la exigenţele politicii comerciale comune şi ale politicii concurenţei. In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat tariful extern comun, stabilit prin art. 19 din Tratat, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1968 calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Referitor la nivelul acestuia acesta au existat unele dispute, în sensul că Franţa şi Italia l-au considerat ca fiind prea prea protecţionist, în timp ce pentru Germania, Olanda, Belgia şi Luxemburg, el era prea scăzut. Tarifele vamale naţionale au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare (Olanda, Belgia şi Luxemburg), iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii (Franţa şi Italia). Instrumentele utilizate au permis închierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării pozitive , adică prin crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici macroeconomice comune. Veniturile din taxele vamale au reprezentat, până în 1970, o sursă importantă de finanţare a Comunităţii, însă ca urmare a rundelor de negocieri ale GATT şi OMC, nivelul tarifului vamal comun a scăzut simiţitor, iar veniturile din taxe vamale reprezintă mai puţin de 10 % din sursele comunitare. După runda Uruguay a GATT-ului, Comunitatea a acceptat noi reduceri a protecţiei tarifare şi netarifare la importurile de produse agroalimentare din ţări terţe. În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate încă din 1961. Se apreciază că impactul lor a fost echivalent cu aplicarea unei taxe vamale ad valorem de 3-7%. Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda, Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.

6.2.2. Principalele elemente ale politicii comerciale comune Tariful extern comun Tratatul de la Roma, prin prevederile art. 18 la 29 stabileşte liniile generale ale tarifului extern comun, iar prin art. 110 la 116 detaliază aceste aspecte. Prin prevederile lui, art. 110 susţine suportul Comunităţii pentru o ordine comercială liberală la scară mondială: ”prin înfiinţarea unei uniuni vamale între ele, statele membre îşi propun să contribuie, pe baza interesului comun, la armonizarea dezvoltării comerţului mondial, abolirea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi descreşterea barierelor vamale. Tariful extern comun va lua în considerare efectele favorabile pe care le are abolirea barierelor vamale dintre statele membre asupra întăririi competitivităţii în aceste state”. Articolul 112 prevede coordonarea eforturilor statelor membre în acordarea ajutoarelor de susţinere a exporturilor, pentru a nu distorsiona oportunităţile competiţionale existente pentru exporturile UE, iar art. 113 prevede uniformizarea taxelor vamale, a acordurilor comerciale şi a măsurilor anti-dumping care trebuiau respectate de către statele membre. În plan instituţional, Comisia este însărcinată cu competenţe exclusive de reprezentare a intereselor statelor membre în relaţiile comerciale internaţionale şi în administrarea politicii comerciale comune. Articolul 115, detaliază situaţiile în care apare deflecţia de comerţ, iar art. 228 şi 238 formează baza legislativă pentru încheierea de acoduri de asociere şi cooperare în domeniul comerţului. Tariful extern comun a intrat în vigoare în 1968. Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin tariful vamal extern comun, calculat pe baza mediei aritmetice a celor patru tarife vamale din Franţa, Germania, Italia, şi Benelux a fost mai ridicat decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia.(Beneluxul a fost considerată o singură zonă vamală). Motivul trebuie căutat în situaţia economică şi socială a anilor ’70 când, creşterea şomajului, alături de căderea regimului financiar valutar de la Bretton Woods, cele două şocuri petroliere şi creşterea economică accentuată bazată pe exporturi ieftine a ţărilor asiatice nou industrializate au determinat o creştere a gradului de protecţie pentru ţările din spaţiul comunitar. Creşterea stabilităţii mediului economic global pe fondul neoliberalismului economic, începând cu anii ’80, dar şi rundele de negocieri din cadrul GATT au determinat o scădere progresivă a nivelului tarifului extern comun, ajungându-se în prezent la un nivel mediu de 3 %. În mometul actual nivelul protecţiei tarifare nominale este redus în Uniunea Europeană, aceasta aflându-se într-o poziţie mai eficientă decât SUA şi Japonia din punct de vedere al dispersiei tarifare în cadrul tarifului vamal comun. Etapele succesive de extindere au determinat creşterea în complexitate a politicii comerciale comune şi o reconsiderare a structurii şi nivelului tarifului extern comun. De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să întreţină relaţii privilegiate. Acestea sunt: • AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a extinderii spaţiului comunitar prin aderarea fostelor state membre AELS la UE; • cu ţările din zona mediteraniană pentru a permite accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul mediteranian, în special materii prime sau semifabricate; • cu ţările ACP (state din Africa, Pacific şi Caraibe) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi spaţiul comunitar, ca rezultat al poziţiei de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE; ne referim aici la Marea Britanie şi statele membre ale Commonwealth-ului sau la statele iberice cu zona mediteraniană; • cu Africa de Sud, acordul prevăzând o liberalizare a exporturilor din Africa de Sud spre UE în proporţie de 95% iar dinspre UE spre Africa de Sud în proporţie de 86%. • cu ţări din America Latină (Mexic, Chile) pentru prmovarea comerţului cu bunuri şi servicii şi încurajarea fluxului de investiţii reciproce, liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri, deschiderea pieţelor publice. • cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau produsele siderurgice, în cadrul unor acorduri specifice cum ar fi Acordul Multifibră privind comerţul cu produse textile; În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror punere în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea conţineau pe lângă instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de administrare a tarifelor naţionale. Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratat conform căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor. Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB. Pentru Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB, în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg ) reprezentau 50-60% din PIB. La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Măsuri de apărare comercială

1.Masuri antidumping (AD) 2.Masuri antisubventie (AS) 3. Masuri de salvgardare(MS)

Prin instrumentele de aparare comerciala, se urmareste remedierea distorsiunilor aparute pe pieta Uniunii Europene generate de practicile neloaiale practicate de tari terte, cum sunt dumpingul si subventiile, iar prin masurile de salvgardare sa remedieze deteriorarea serioasa a situatiei producatorilor comunitari ca rezultat al cresterii imprevizibile, masive si bruste a importurilor.

1. Măsurile antidumping Utilizarea acestor măsuri este determinată de faptul că, în viziunea GATT, comerţul liber ar trebui să fie sinonim cu “comerţul corect”. De regulă însă, în economia reală acest lucru nu este adevărat, iar cazurile prin care participanţii la schimburile internaţionale practică dumpingul sunt relativ frecvente.De aceea, apariţia cazurilor de dumping este sancţionată prin art. VI din GATT şi prin codul anti-dumping din 1979.Conform acestor prevederi, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului (mai mare).Baza legală pentru măsurile antidumping o reprezintă Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cu amendamentele ulterioare.

2. Măsurile antisubvenţie Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de către guvernele ţărilor producătoare. Regulile internaţionale referitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri Compensatorii. Regulamentul Uniunii Europene cu privire la protecţia împotriva importurilor subvenţionate a intrat în vigoare la aceeaşi dată şi face referire doar la importurile provenind din afara Uniunii, dând posibilitatea impunerii de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare din afara Uniunii şi al căror import cauzează sau ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor interni ai aceluiaşi produs. Pentru a se putea aplica măsuri compensatorii trebuiesc indeplinite trei condiţii: - Subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv să fie o subvenţie la export, sau să fie o subvenţie care este acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii. - Să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune respectiv scăderea cotei de piaţă a producătorilor interni, reducerea preţurilor, etc. - Afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor măsuri nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu beneficiile. Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă. Introducerea reglementărilor comunitare legate de taxele anti-dumping şi a celor anti-subvenţie au coinic cu introducerea, în 1968, a tarifului extern comun, însă primele aplicări ale asectora nu au apărut decât în 1976. Primul caz fiind acela al sancţionării unui import de lanţuri de bicicletă dinspte Taiwan. Atât în cazul măsurilor anti-dumpig cât şi al măsurilor antisubvenţie Comisia Europeană este cea care conduce investigaţia şi impune măsurile provizorii, decizia finală aparţinând Consiliului.

3. Măsuri de salvgardare (Clauza de salvgardare) Art. XIX al GATT-ului permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară. De regulă, instrumentele utilizate în plan comunitar sunt restricţiile cantitative, dintre care amintim restricţiile voluntare la export sau licenţele de import. Cele mai dese situaţii în care se aplică acest gen de restricţii sunt cele legate de comerţul cu produse sensibile, cum sunt textilele şi produsele siderurgice. Uniunea Europeană foloseşte activa ceste instrumente de apărare comercială ca un mijloc eficient de protecţie impotriva unor importuri neloiale care provin din afara Uniunii. Până la sfârşitul anului 2005, Uniunea Europeană aplicase 135 de măsuri antidumping, 12 măsuri antisubvenţie, iar alte 91 investigaţii se aflau în derulare. Totodată pentru 19 produse provenind din 15 state se aplică inţelegeri de preţ/undertakings.

Alte instrumente de politică comercială

Regulile de origine. Principalele funcţii sunt stabilirea identităţii unui import şi prin aceasta evitarea defecţiei de comerţ. Aceasta se determină prin nomenclatorul Uniunii Europene care stabileşte fie regula procesului fie pe aceea a valorii adăugate. Prima dintre ele este legată de locul în care un produs a fost procesat şi transformat substanţial, în timp ce cel de-al doilea ţine de valoarea adăugată la preţul de import al unui produs. Noul instrument de politică comercială, intrat în vigoare în 1985, are drept scop aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale ilicite. Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite. Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, dupa cum urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa polticii agricole comune; cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.; cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE. Principalul partener comercial al Uniunii Europene îl reprezintă Europa, în sensul că aproximativ două treimi din exporturi şi importuri provin dinspre statele europene, inclusiv Comunitatea Statelor Inbdependente Statele Unite acoperă aproximativ 10 % din totalul tranzacţiilor comerciale ale Uniunii, iar Asia aproximativ 8%. În privinţa statelor parteneri comerciali, Statele Unite sunt principalul partener (aproximativ 20%), urmat de Elveţia pentru exporturi şi China pentru importuri. Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA. Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european. Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C.au înregistrat o scădere drastică începând cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE. Pentru a avea o imagine clară asupra politicii comerciale comune trebuie avut în vedere şi numeroasele măsuri care aparţin şi de sfera altor politici publice gestionate fie la nivel comunitar fie la nivel naţional.

Tabelul. 2.2. Măsuri de politică comercială utilizate în cadrul altor politici comunitare

|Politica |Principalele instrumente |Obiectiv |
|Diplomaţie comercială |Taxe vamale, contingente, limitări |Acces pe piaţă, liberalizarea comerţului,|
| |voluntare la export |încetinirea ritmnului ajustării |
| | |structurale |
|Politica agricolă |Prelevări variabile, prelevări |Susţinerea venitului pentru fermieri, |
| |specifice, subvenţii la export, taxe |siguranţa aprovizionării |
| |vamale sezoniere | |
|Integrare cu terţii |Zone de liber schimb sau uniuni |Regim preferenţial sau viitoare aderare |
| |vamale | |
|Politica de dezvoltare |Taxe preferenţiale, contingente |Promovarea exportului beneficiarilor |
| |tarifare, scheme de preferinţe (SGP) |(ajutor prin comerţ) |
|Politica concurenţială |Taxe antidumping (în cazul preţului |Contracararea dumping-ului, a |
| |rapace) şi compensatorii, expunerea |subvenţiilor guvernamentale, stimularea |
| |unor produse la concurenţă |concurenţei |
|Politica industrială |Limitări voluntare la export, taxe |Competitivitatea unor sectoare/companii, |
| |antidumping (preţ fără rapace) |dezvoltarea produsului |
| |subvenţii excesive, achiziţii | |
| |guvernamentale (nediscriminatorii | |
| |doar pe bază de reciprocitate) | |
|Politica externă |Embargouri, boicotări, controlul |Drepturile omului, război, rezoluţii ale |
| |produselor cu dublă utilizare, |Consiliului de Securitate a Naţiunilor |
| |achiziţii speciale |Unite. |

Sursa Tabelului: Pelkmans (1999).
-----------------------

POLITICA COMERCIALA COMUNA

Capitolul 6