După vizita pe care am făcut-o, în urmă cu doi ani, unor prieteni din Elveția am rămas cu senzația stranie căRomânia mea nu va fi niciodată așa cum îmi doresc.
Am încercat să-mi analizez sentimentele și să înțeleg de unde vine acest sentiment de profundă deznădejde.
Mi-am dat seama că nu priveliștile de calendar de perete pe care le-am întâlnit acolo mi-au indus această stare. Nici măcar nivelul de trai și de civilizație la care au ajuns elvețienii nu m-a făcut să mă gândesc că nu-i vom ajunge niciodată din urmă. Nici curățenia străzilor orașelor, nici bunul simț arhitectural, nici diferența aproape imperceptibilă între traiul la oraș și cel de la sat. Oamenii pe care i-am întâlnit, mentalitatea colectivă, felul în care funcționează comunitățile mici – asta m-a făcut să cred că suntem la o depărtare de ani lumină de civilizația pe care mi-aș dori s-o văd în țara mea.
Am vizitat o familie pe care parinții mei au cunoscut-o imediat după revoluție. Veniseră cu ajutoare în România și aduseseră materiale și ustensile medicale pentru un spital din Târgu Jiu. După o săptămână petrecută acasă la noi, s-a legat o frumoasă prietenie între ei și părinții mei. Acum îi vizitam prima oară la ei acasă pe malul lacului du Joux, în Munții Jura.
De 20 de ani întreaga comunitate din Les Bioux desfășura proiecte caritabile pentru zone defavorizate pentru România. Se interesau care sunt cele mai sărace zone din România și care sunt nevoile celor ce locuiesc acolo. Alții căutau sponsori. Un an întreg aveau întâlniri și își foloseau timpul liber încercând să rezolve problemele altora. Au utilat școli, spitale, au făcut case, au scos din sărăcie multe sate.
Acum, abia se întorseseră din România. Erau triști. Li se citea deziluzia pe fețe. Cele două tiruri cu ajutoare pentru două sate din Moldova, din Iași și Vaslui, fuseseră răscolite și aș putea spune chiar vandalizate de vameșii din Iași pentru că în acel an voluntarii elvețieni luaseră hotărârea să nu mai dea șpagă vameșilor. Rațiunea pentru care făceau transportul nu era una care să le aducă lor avantaje, deci și vameșii care erau români, trebuiau să înțeleagă asta.
Am văzut fotografiile care imortalizau isprava vameșilor. E greu de descris: cutii rupte, haine de copii atârnând jalnic peste obeicte de uz casnic, alimente amestecate cu încălțăminte… Mi-a fost rușine că eram româncă. Chiar dacă eu n-aș fi putut face așa ceva vreodată.
Un an de zile o întreagă comunitate s-a întâlnit săptamânal. Au strâns haine, le-au spălat, le-au așezat pe mărimi în cutii, au strâns bani, au cântat în piața publică din Geneva și Lausanne ca să strângă bani, iar reprezentanții autorităților din țara mea le-au dat cu tifla de la primul contact cu țara.
Le-am înțeles dezamăgirea mai mult decât au vrut ei să mă facă s-o înțeleg. Știau că eu n-am nicio vină. Dar eu m-am simțit vinovată și dezamăgită. Mi-a spus în acel moment că nu mai avem nicio șansă ca popor.

Începutul
La întoarcerea în România, m-am întâlnit cu prietenii și le-am adus poze și bineînțeles ciocolată. Pe lângă lucrurile care mi-au încântat sufletul, nu am putut să nu le împartășesc și sentimentul care a pus stăpânire pe mine, și pe care vizita la familia Rochat din Les Bioux l-a întărit.
Era și Magda de față. S-a uitat un pic la mine și m-a lăsat să zic tot. Apoi mi-a zâmbit și mi-a zis: Lasă că am eu un leac pentru tine!
Dar cred că trebuie să mai spun că Magda are de ceva timp notorietate. Este Magda Săvuică posesoarea paginii de Facebook „273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a pleca din România”.
De data asta nu mă mai vrăjești cu frumusețile patriei, ți-am mai spus că nu am îndoieli că România este frumoască. Problema mea este că țara asta e locuită! Oamenii nu se mai schimbă! Tu nu vezi?

Dar Magda avea un plan. Nu mi l-a împartășit imediat. Abia după câteva luni de la întâlnirea noastră m-a întrebat dacă sunt liberă în weekend și dacă pot s-o însoțesc într-o excursie. Ți-ar face bine un pic de aer de munte, altfel o să te ofilești în Bucureștiul ăsta plin de noxe.
M-am gândit că dacă e să fac o excursie, atunci cu Magda ar trebui să merg. Sigur voi avea de văzut ceva spectaculos. Am plecat cu mașinile spre Munții Cernei. Nu mai fusesem pe acolo. Eram un grup destul de mare, iar bagajele erau un pic cam neconvenționale. La un moment dat am observat pe o mașină chiar și niște panouri solare. Atunci am cerut explicații spuplimentare.
Irina, Ștefan, Bogdan (Rațone), Oana, Nicu, Laura, Lucian, Daniela, Dragoș, Cristi, Cosmina, Costin (Guv), Mihaela, Ionuț, Andrei Becheru, Andrei Badea, Andreea Orosz, Anca Iacob, Alexandra și Bruno, Iulian erau voluntari la organizației nonguvernamentale Free Miorița. Iar acum se aflau într-o misiune de solidaritate pentru a electrifica o școală dintr-un cătun uitat de autorități.

La Ineleț, oamenii sunt lumina

Cu un an în urmă, voluntarii au descoperit, urmând cărări înguste și întortocheate, Inelețul, un cătun cu casele răsfirate pe crestele dealurilor, într-un peisaj rupt parcă din cărțile de povești, un sătuc făcut parcă după sufletul omului bun. Oamenii locului i-au întâmplinat cu mare drag, bucuroși că cineva s-a încumetat să urce până la ei și să le bată la ușă. Viața lor e strâns legată de acest loc și nu ar pleca la oraș pentru nimic în lume. Cu ei sunt și copiii lor, deprinși de mici cu tot ce înseamnă munca.
„Bunicii noștri au trăit aici până la 94–95 de ani“, spunea un localnic făcându-ne să înțelegem că nu e chiar o nebunie să trăiești departe de vâltoarea marilor orașe. Dar conștient că nici însingurarea nu e chiar o fericire. Case răsfirate nu este o metaforă aici. Distanțele între cele mai apropiate gospodării este suficient de mare ca să nu socotești că ai vreun vecin.
„Aici, în locul unde stau eu, i-aș da cuiva o bucată de pământ să-și construiască o casă. Să am și eu un vecin cu care să pot să stau de vorbă“, spune moș Ilie care se sprijină pe ulucii gardului. Ne arată cea mai apropiată gospodarie și îl vede în curte pe vecinul său. Îl strigă, cam așa cum facem și noi pe munte că să ne auzim ecoul. E clar că așa nu se poate face conversație. Îl invită pe la ei mai pe seară.
Comunicarea îmbracă forme arhaice. De la o casă la alta, oamenii își strigă salutul. Răspunsul vine după un răgaz, dar ecoul rămâne în munte.
Aproximativ 100 de oameni (47 de gospodării) locuiesc în acest colț de rai, așa cum au deprins de la părinții, bunicii și străbunicii lor, fără să fi aprins vreodată becul în casă, fără telefon și fără drum de acces. Cătunul din Munții Cernei stă parcă suspendat, agățat de cer, o scară de lemn tocită de vreme fiind singura legătură cu lumea de jos.
Înainte de a fi construit scara, îngustă cât un lat de om, tot pe aici își făceau drum spre civilizație oamenii locului, ținându-se de stânci cu greutățile în spinare.
„A ajuns și la noi civilizația. S-a ajuns, dar tot cu cârca.“

Părintele Nectarie își duce și el viața prin aceste locuri, la schitul din Ineleț. „Noi nu avem nici măcar drum, darămite curent electric“, le-a spus el tinerilor. El este astăzi călăuza grupului de voluntari. Mașinile opresc pe șosea. Nimic nu avertizează că pe aproape ar fi o așezare omenească. Din desișul verde nu văd decât niște stânci golașe.
Bruno, Iulian și Rațone încep să descarce bagajele din mașini. Nu numai bărbații cară. Fiecare ia cât poate duce.
Trecem Cerna pe un podeț, urcăm muntele pe celebrele scări de lemn, la care băieții au montat niște pârghi ca să simplifice un pic transportul materialelor aduse. Mai erau de parcurs din acest punct cam o oră și jumătate până în sat. Un munte de bagaje a fost cărat dincolo de stâncile abrupte. Satul se afla sus pe platou.
Patru panouri solare, patru computere și o imprimantă, cabluri, unelte și toate celelalte lucruri trebuincioase pentru 25 de oameni care aveau să stea cinci zile pe munte, au fost cărate în brațe sau în spate pe potecile înguste și abrupte, până sus la școală. Nimeni nu s-a plâns și nu a zăbovit prea mult ca să-și tragă sufletul. Știau că aici vremea este foarte schimbătoare, ziua e mai scurtă, se întunecă repede, așa că până la apus tot bagajul trebuie urcat și transportat dincolo de scara de lemn care se ridica spre cer aproape în poziție verticală.
Cred că de mult n-a mai fost atâta lume pe scara de lemn. Băieți și fete într-un du-te vino, fiecare cu ceva în brațe sau în spate.

Atunci, m-am gândit că nu multă lume ar face așa ceva, mai ales în România. La noi toată lumea se gândește la câștigul personal. Impresia generală e că nimeni nu face nimic fără să întindă mâna după o răsplată. De ce să car în cârcă sute de kilograme, fără să câștig ceva? Am întrebat-o pe Irina ce o motivează să facă acest efort, dacă n-o așteaptă nici o recompensă la sfârșit. Te multumește pe tine. E o chestie pe care o simți sau nu o simți. Nu trebuie să primești o recompensă, o faci dacă o simți.

O singură baterie pentru panourile solare cântărește 35 de kilograme. Au improvizat (Cristi și salvamontistul) un fel de tiroliană ca să le poată transporta mai ușor. Au colaborat între ei de parcă ar fi făcut acest lucru în fiecare zi.
Au venit și sătenii să le dea o mână de ajutor. O reporteră de la o televiziune locală încearcă să țină de vorbă un sătean. Dar acesta o lasă să vorbească singură și se duce în grabă să ia bagajul din mâna unei domnișoare. Mi-am adus aminte de satele inundate în care soldații sau cei de la ISU umpleau sacii cu nisip în timp ce sătenii îi priveau melancolici cu berea în față la o masă șubredă de birt.
Din mână în mână, muntele de bagaje ajunge la jumătatea drumului. Voluntarii au mai trecut un hop și răsuflă ușurați. Mă uimește determinarea lor, chiar dacă am pretenții că sunt în formă, mă simt obosită după atâta cărat. Pe fețele lor nu văd oboseală, văd bucurie. Alți bărbați din sat le-au ieșit în întâmpinare cu un fel de sanie trasă de cal în care sunt urcate bagajele mai grele. Fără poveri, drumul e mai ușor. Toți au răsuflat ușurați. Am observat din nou că nimeni nu se vaită. Oare sunt printre români? Nici măcar nu aud „Vai, cât de frumos e pe aici!“ Românul și când se bucură de ceva bun începe tot cu un Vai!
Soarele apune dincolo de munte, liniștea profundă se așterne, iar luna se ridică de dincolo de creste. O priveliște care îți taie respirația. Toate greutățile sunt lăsate în urmă.
Am dormit pe jos, sunt și două paturi, dar am dormit care pe unde a putut. La oboseala pe care o simțeam toți, nimănui nu i-a mai păsat unde se întinde, am cărat materialele și am adormit buștean.

După o noapte dormită pe podelele de scândură ale școlii, dimineața anunță o zi frumoasă.
Băieții n-au așteptat prea mult, aveau de mult planul făcut și s-au apucat de treabă. Au pus scara adusă de nea Vasile și s-au urcat pe acoperișul școlii ca să monteze cele patru panouri solare, care vor aprinde pentru prima dată becul în cămăruțele în care învață cei trei-patru copii.
Este sâmbătă, dar copii au prins de veste și au venit într-un suflet la școală să vadă cu ochii lor ce se întâmplă. Luminița, Ionela și Nicușor au o bucurie reținută.
Școala din vârf de munte, nu prea mare, înscrisă perfect în modestia locului, este formată din două săli de clasă, nici prea mari, nici prea mici. Nu seamăna nici pe departe cu vreuna dintre cele în care am învățat eu. Cum ar putea să semene? Aici sunt doar patru copii și o învățătoare.
Nu au curent electric, nici apă curentă. Când afară e mai înnorat sau plouă, dau perdelele deoparte sau fac activități care nu necesită prea multă lumină. Dar nici un copil nu se plânge. Dacă își doreau curent electric, era pentru că ar fi vrut un computer. Poate și „un televizor pentru doamna“. Ar fi vrut să intre în contact cu lumea de departe, să afle mai mult decât puteau afla între dealurile liniștite unde le era căminul.
„Când e vreme rea se închide tot, că nu vedem să scriem“, spune Luminița cu tristețe resemnată. Ar vrea să vină mereu la școală, indiferent de vreme.

Cineva le-a auzit dorința, nu autoritățile așa cum s-ar gândi unii că ar fi normal. Capitala e atât de departe, încât glasul câtorva copii se pierde înghițit de birocrație. O mână de tineri au strâns bani, au bătut la ușile sponsorilor. 25 de voluntari ai unui ONG cu nume simpatic, Free Miorița (cei mai mulți din București, trei din Timișoara, doi din Târgu Jiu și doi din Baia de Aramă). S-au mobilizat cu entuziasm, și poate, dacă era vremea mai bună, veneau și mai mulți.
Oamenii cu suflet mare întotdeauna fac lucruri bune, spune Nea Vasile.

Deja mă simt și eu parte din grup. Sunt încă multe lucruri de făcut. Discutăm unii cu alții, ne împrietenim cu localnicii. Simt o mare bucurie și cred că mi-ar plăcea să mai fac așa ceva și altă dată. Aflu de la băieți că există un plan național de a aprinde lumina în școli uitate de lume din cătunele românești, de a monta computere pentru copiii de acolo, care de multe ori sunt mai motivați să învețe.
„Le ducem copiilor un pic de speranță. Sunt copii dornici să învețe. Vin la școală cu drag, indiferent de vremea de afară“, spune Laura.
Cum au ajuns să facă voluntariat, ce-i motivează?
„Cred că așa suntem noi construiți, ne-am implicat de mult timp în astfel de povești și vrem să facem cât de mult putem bine. Practic, găsind astfel de povești, reușesc să ne mobilizeze de la sine“, îmi mărturisește Bruno.
„Pentru noi nu este mare lucru să venim un weekend, câteva zile aici să lucrăm. A fost un pic de muncă, dar și plăcerea de a vedea că facem ceva pentru copii.“
„Le mulțumim foarte mult de tot ce ne-au adus. Foarte mult le mulțumim.“ Abia își găsește cuvintele Nicușor când îl întreb ce părere are despre cei care le-au vizitat satul. Parcă nici nu-i vine să creadă că visul lor s-a împlinit. Este o bucurie liniștită, dar parcă mult mai profundă și reală decât sunt obișnuită să văd la un copil de vârsta lui. Are și el ceva din pacea acestor locuri, din forța străbunilor lui.
Mi-am dat seama în cele din urmă ca fericirea acestor copii uitați de lume este răsplata cea mai mare pentru voluntarii care au sacrificat un pic din timpul lor, dar care și au făcut în două zile ceea ce statul nu a reușit în zeci de ani. Acești tineri nu au nevoie să fie elogiați sau să fie recompensați material pentru efortul lor. Pentru ei este de ajuns că undeva în vârf de munte câțiva copii nu vor mai învăța la lumina lămpii. La Ineleț, oamenii sunt lumina.

Când Statul nu poate…
Am plecat din Munții Cernei cu dorința de a vedea ce mai urmează să facă Free Miorița pe viitor. M-au invitat să particip la întâlnirea lor din săptămâna următoare. N-au timp de odihnă, nici să-și savureze ultima lor ispravă. Planurile lor se întind până la căderea iernii.
Abia am așteptat să ajung la întâlnirea cu voluntarii. Magda n-a putut să vină. Avea mult de lucru la serviciu. Așa că m-am dus singură. Am plecat mai devreme decât trebuia. Așa fac atunci când merg pentru prima dată undeva și nu pot aprecia cu certitudine în cât timp ajung la destinație. Mai bine să ajung înainte decât să întârzii.
Nu venise decât Iulian. Era relaxat, cu laptopul în brațe. S-a bucurat cât m-a văzut și mi-a spus că știa că expediția de la Ineleț n-o să mă lase indiferentă. A zis că m-a citit de la început că am stofă de voluntar și că se vede pe fața mea că-mi pasă de cei din jur. Nu pot spune ce-am simțit în acel moment. Mi-am mascat cu greu sentimentele. Voiam să aflu mai multe despre acest grup de voluntari. Mă fascina faptul că și în România există oameni care, pur și simplu, vor să facă bine semenilor, îi ignoră pe cei ce nu fac nimic – chiar dacă au datoria să facă – și își duc planurile cu perseverență până la capăt.
L-am întrebat cum le-a venit ideea asta cu panourile solare pentru școlile din satele uitate ale României.
Iulian e pasionat de drumeții și participă la competiții off-road. Așa a ajuns pe coclauri. Oamenii întâlniți în cătunele îndepărtate s-au dovedit a fi gazde bune, care cu toată sărăcia lor le-au pus deseori la dispoziție ce aveau ei mai bun. Astfel s-a hotărât prin 2008, împreună cu câțiva prieteni, să le facă o bucurie unor țărani din Munții Hunedoarei. Le-au dus haine, alimente, dar au văzut pe chipul acelor oameni că și-ar dori altceva.
„Într-una din călătorii o bătrână mi-a spus: «Dumneavoastră acolo la București nu puteți vorbi cu cineva să ne tragă și nouă un cablu cu lumină?»… Am mai auzit aceste gânduri rostite și de alți ursiceni. În timpul ăsta, noi aici prin București vorbim de leduri, panouri solare, telefoane 4G, plasme și mașini electrice, iar în Ursici lumina vine de la opaiț, lumânări sau de la soare. Mai sunt câteva gospodării care au generatoare, dar se strică des și sunt folosite rar din cauza prețului benzinei.“
La început s-a gândit că ar trebui să facă petiții la aurorități, dar și-a dat repede seama că totul se va pierde în hățișurile birocratice și își va cheltui energia de pomană. A știut că dacă va povesti despre oamenii din Ursici va găsi o soluție și într-adevăr așa a fost.
„Vreau să schimb lucruri nemișcate de mulți ani. Vreau să demonstrez că oamenii sunt mai aproape unii de alții și că ne putem schimba viețile fără să așteptăm aprobarea autorităților.Cum? Simplu, printr-o soluție individuală și independentă, fără autorizații sau aprobări și fără facturi. Cea mai simplă și la îndemână: un panou solar pentru fiecare gospodărie. Nu depindem de autorități, iar proiectul poate fi realizat treptat, pe măsură ce vom strânge fondurile necesare, începând cu gospodăriile cele mai nevoiașe.“
Între timp au venit și Laura și Rațone și mi-au mai spus câte ceva: „vrem să aducem lumina în casele care nu au curent electric încă, fie că este vorba despre copii care învață în școli la lumina soarelui sau a lămpilor cu motorină, fie că vorba despre oameni care trebuie să meargă mulți kilometri pentru a-și încărca telefonul mobil, oameni care nu au acces la rețeaua de electricitate, fie pentru că locuința lor se află mai departe de ultimul stâlp, fie pentru că nu au banii necesari pentru avize, taxe de racordare, proiect, facturi…“
Au urmat discuțiile și planificările: cine va fi prezent și unde? Câți bani au reușit să strângă și cât le mai trebuie pentru următoare etapă?
Am aflat că în plan un traseu de parcus anul acesta. Inițial am crezut că din când în când mai fac și ei o faptă bună, dar când am văzut harta și i-am ascultat discutând amănutele legate de fiecare intervenție, mi-am dat seama cât de serioasă este împlicarea acestora:
Plecarea din București pe 27 aprilie, iar apoi urmează: Oltenița, Călărași, Balchik, Vama Veche (1 mai), Negru Vodă, Ion Corvin, Medgidia, Tulcea, Sulina (13 mai), Chilia Veche, Brăila (19 mai), Buzău (21 mai), Brașov (25 mai), Munții Buzăului – Munții Vrancei, Adjud, Vaslui, Chișinău (6 iunie), Iași, Botoșani, Suceava (15 iunie), Cernăuți (20 iunie), Câmpulung Moldovenesc, Sighetu Marmației, Baia Mare, Oradea (6 iulie), Munții Apuseni, Zalău, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Tg. Secuiesc, Sighișoara, Sibiu (2 august), Alba-Iulia, Arad, Timișoara (18 august), Moravița, Anina, Munții Almăjului, Orșova, Ineleț (30 august), Tg. Jiu, Petroșani, Ursici (3 septembrie), Vidra, Brezoi, Curtea de Argeș, Târgoviște, București (15 septembrie).
În unele locuri vor monta panouri solare și instalațiile necesare, iar în altele vor vizita localități izolate, locuri asemănătoare cu cele despre care am amintit.
6 047 kilometri, 4 543 kg de soare, 2 738 kg de praf și noroi, 1 001 localități, 143 de zile, patru țări, o Românie! Asta și-au propus voluntarii pentru patru luni, din aprilie până-n septembrie.
Uitați de autorități, locale sau centrale, care fie nu au bani fie pur și simplu nu sunt interesate de ei, acești oameni merită o șansă. Merită un ajutor, așa cum am făcut la Ursici și la Ineleț. Un bec sau un calculator. Pentru noi, cei care le avem, este puțin. Dar pentru ei, ar fi enorm de mult.

Concluzii. Când Statul nu poate… Putem noi, toţi.

Dezamăgirea pe care o aveam la întorcerea în țară din Elveția s-a mai diluat un pic. Știu că spiritul civic, solidaritatea umană, spiritul de întrajutorare nu reușesc încă să aibe dimensiunile și calitatea celor pe care le-am întâlnit în Europa sau în Statele Unite. Cred că ele se datorează spiritului protestant care a acționat timp de câteva secole și a generat colectivități active și atente la cei din jur. În România a acționat mai mult spiritul lui „să moară și capra vecinului“. Asta a produs mai multă satisfacție de-a lungul vremii.
La noi, aproape toată lumea așteapta ca guvernul, autoritățile locale sau alții (indiferent cine sunt aceștia) să acționeze în caz de nevoie. Dacă unuia îi arde casa, e găzduit în caminul cultural sau în școală, sau la rudele din alt sat, deși vecinul lui are o casă cu șase camere (iar el locuiește împreună cu familia în bucătaria de vară, că doar „acolo are toate acareturile“ și să nu facă mizerie în „casa mare“).
Sunt multe de spus și despre felul arogant în care unii înțeleg să facă acte de caritate (pentru a-și gâdila orgoliul de cele mai multe ori). Oameni care își tratează cu superioritate semenii care nu au avut aceleași șanse în această viață.
Totuși, atâta vreme cât există persoane asemenea voluntarilor pe care i-am întâlnit în organizația Free Miorița cred că România mai are o șansă. Cred că nu trebuie să așteptăm intervenția autorităților – chiar dacă sunt plătiți tot din banii noștri că să intervină. Trebuie să reacționăm, să dăm deoparte apatia, să ne manifestăm compasiunea nu prin vaiete și bocete, prin nemulțumire și proteste. Ci pur și simplu să ne gândim la modalitățile concrete și eficiente prin care putem schimba ceva în bine.
Ajutorul pe care îl putem da semenilor noștri ne-ar putea schimba și nouă perspectiva asupra vieții. Nu ne-am mai simți singuri și deprimați, dimpotrivă, viața noastră ar căpăta mai mult sens și ar deveni mai frumoasă. Bucuria pe care am citit-o pe fețele acelor copii nu poate fi cumpărată de la supermarket, nici nu va veni prin poștă. Ca s-o simțim, trebuie să ajungem la ei, trebuie să comunicăm direct cu ei.
A fi voluntar înseamnă a acționa de bunăvoie, fără presiuni din afara propriei persoane. Înseamnă a-ți asuma o cauză pentru care să lupți. Nimeni nu poate obliga pe cineva să fie voluntar. Anii comunismului, din păcate, au reușit să dezbrace de sens acest concept. Munca voluntară era obligatorie, era o îndatorire a elevului și a salariatului, era un mijloc de a umili oamenii și de a le consuma timpul în proiecte fără sens. Poate și de asta unii se gândesc astăzi că voluntariatul este o chestiune comunistă perimată.
Cred că înainte de ne a dori mai mulți voluntari în diverse activități cu scop umanitar sau caritabil ar trebui să reînviem spiritul solidarității, spiritul de compasiune. Ar trebui, așa cum spuneau câțiva dintre voluntarii pe care i-am întâlnit, să auzim și să spunem mai departe poveștile dramatice ale unor semeni de-ai noștri. În momentul în care auzim despre necazul sau despre neputințele altora nu vom putea sta deoparte. Nu numai cei care au bani mulți pot face ceva pentru a aduce schimbarea în societatea noastră. Toți putem face câte ceva. Nu ni se cere să facem totul. Dar să facem atât cât putem.
Nu trebuie să așteptăm autoritățile să ne spună ce avem de făcut. Ne putem mobiliza singuri. Nu trebuie ca doar armata sau inspectoratele pentru situații de urgență să construiască diguri din saci de nisip în zonele aflate în pericol de inundații. Putem să dăm și noi o mână de ajutor. Nu trebuie să așteptăm prea multe îndemnuri pentru a lua în weekend în familia noastră, sau la masă un copil dintr-un orfelinat. Nu trebuie să ne uităm cu școlile din satele îndepărtate se închid. Putem duce lumina acolo. Noi putem fi lumina.