Economia de piaţă socialistă sau economia de piaţă socialista cu caracteristici chineze este termenul oficial folosit pentru a se referi la sistemul economic al Republicii Populare Chineze, după reformele lui Deng Xiaoping . De asemenea, este menţionată ca socialism cu caracteristici chineze. Similare, deşi mai puţin ample, astfel de reforme au fost întreprinse în Vietnam, în cazul în care sistemul economic este numit Mới Đổi (lit. "New Age). Se compune dintr-un amestec de socialism de planificare , cu o economie de piaţă .
Deng Xiaoping, care a studiat şi a trăit în vest , a fost atras de ceea ce a vazut ca potenţial de dezvoltare a unei sistem capitalist / economie de piaţă
Economia de piaţă socialistă este un concept propus pentru prima dată de Deng Xiaoping , în scopul de a introduce conceptul de piaţă în economia planificată in Republica Populară Chineza, iar apoi Đổi Mới în Vietnam. În urma punerii sale în aplicare, acest sistem economic a completat economia centrala planificata în Republica Populară Chineză, precum şi ratele de creştere ridicate din PIB în ultimele decenii au fost atribuite acestuia. În cadrul acestui model, întreprinderile cu capital privat sunt o componentă majoră a sistemului economic.

Sectorul privat
Cele mai multe dintre creşterile economice în China sunt atribuite în sectorului privat, care creşte de două ori mai mult decat cursul oficial de creştere şi este în continuă expansiune. Cu toate acestea, dimensiunea sectorului privat este de notorietate greu de definit, deoarece sectorul privat este probabil subestimat de către funcţionarii de stat în calculul PIB-ului datorită înclinaţiei acestora de a ignora întreprinzători mici şi întreprinderile private.
Sectorul privat a generat aproximativ 70% din PIB în 2005, o cifră care ar putea fi chiar mai mare, având în vedere Chengbao sistem, în care antreprenorii exploatează active care aparţin guvernului. Numeroase sectoare, cum ar fi cel al sănătăţii şi cel al educaţiei, care anterior au fost conduse de stat, au fost privatizate în timpul formării economiei de piaţă actuale din China.

Sectorul de stat
Până în 2005 reformele orientate de piaţă, inclusiv privatizarea, au fost practic oprite. În 2006, guvernul chinez a anunţat că armamentul, producerea de energie şi de distribuţie, petrol şi produse petrochimice, cărbune, telecomunicaţii, aviaţie şi industria de transport maritim trebuie să rămână sub "control de stat absolut" şi proprietate publică prin lege. Statul îşi menţine controlul indirect în conducerea economiei private prin intermediul sistemului financiar, care imprumuta în funcţie de priorităţile de stat. Liberalizarea continuă să fie trasa înapoi, în sectorul de stat, de consolidarea a întreprinderilor de stat în mari "campionilor naţionali", cu scopul de a consolida eforturile şi crearea de industrii naţionale competitive pe plan internaţional.
Sectorul de stat este concentrat în "înălţimile de comandă" ale economiei, cu un sector privat, “angajat” în producţia de mărfuri şi industria uşoară.
Intreprinderi de stat au o autonomie ridicata, în măsura în care pot alege propriul lor CEO, pot să isi păstreze profiturile proprii, insa diferenta este ca firmele private pot avea un plan de salvare in cazul in care ceva nu merge bine. Acest tip de sistem economic este apărat din punct de vedere stalinist, care prevede faptul că o economie socialistă planificată poate fi posibilă numai după prima stabilire a necesarului global de marfa in economia de piata, lasandu-l sa se dezvolte complet, până când se epuizează stadiul istoric şi, treptat, se transformă într-o economie planificată. Susţinătorii acestui model se disting de socialişti de piaţă , care cred că planificarea economică este de neatins, nedorita sau ineficienta in distribuirea bunurilor.

O ţară, două sisteme
"O ţară, două sisteme", este o idee propusă iniţial de Deng Xiaoping pentru reunificarea Chinei în timpul începutul anilor 1980. El a sugerat că ar exista doar o China, dar domenii cum ar fi Hong Kong , Macau şi Taiwan ar putea avea propriile lor sistemele economice capitaliste si sisteme politice, în timp ce restul de China va folosi sistemul socialist. În conformitate cu sugestia, fiecare dintre cele trei regiuni ar putea continua să aibă propriul sistem politic, juridic, economic şi financiar, inclusiv acorduri comerciale şi culturale cu ţările străine, astfel s-ar bucura "de anumite drepturi" în afacerile externe. Taiwan ar putea continua să-şi menţină forţa militară proprie.

Hong Kong şi Macau
În 1984, Deng Xiaoping a propus să se aplice principiul la Hong Kong, în negocierea cu prim-ministrul britanic Margaret Thatcher asupra viitorului Hong Kong-ului, atunci când contractul de închiriere a New Territories (inclusiv New Kowloon) dintre Hong Kong si Regatul Unit urma să expire în 1997. Acelaşi principiu a fost propus in discutii cu Portugalia despre Macau.
Principiul consta in faptul că, la reunificare, în ciuda practicii a socialismului în China continentală , atât în Hong Kong şi Macau, care au fost colonii din Marea Britanie şi Portugalia, se poate pastra sistemul instituit, în conformitate cu un grad ridicat de autonomie pentru cel puţin 50 ani după reunificare. Ce se va întâmpla după 2047 (Hong Kong) şi 2049 (Macau) nu a fost niciodată declarat în mod public.
Capitolul 1, articolul 5 din Legea fundamentală a Hong Kong - ului, document constituţional, prevede: "Sistemul socialist şi politicile socialiste nu trebuie să fie practicate în Regiunea Administrativă Hong Kong , iar sistemul capitalist anterior şi modul de viaţă rămân neschimbate timp de 50 de ani."
Stabilirea acestor regiuni, numite regiuni administrative speciale (SAR), este autorizata de articolul 31 din Constituţia din Republica Populară Chineză , care prevede că statul poate stabili SAR atunci când este necesar, şi că sistemele care urmează să fie instituite în ele să fie prevăzute de legi adoptate de Congresul Naţional al Poporului , în funcţie de condiţiile specifice. SAR din Hong Kong şi Macao au fost stabilite în mod oficial la data de 1 iulie 1997 şi 20 decembrie 1999, imediat după ce Republica Populară Chineză (RPC) şi-a asumat suveranitatea asupra regiunilor respective.
Cele doua regiuni administrative speciale, Hong Kong si Macau, sunt responsabile pentru afacerile lor, inclusiv pentru sistemul judiciar, sistemul vamal, finante publice si probleme legate de imigrare si extradare, responsabilitatea relatiilor dintre cele doua revenind Guvernului Popular Central din Beijing.
Hong Kong continuă sa foloseasca limba engleză in comun cu cea chineza. iar Macau continuă sa foloseasca sistemul de drept civil portughez.

Punerea în aplicare
În Hong Kong, sistemul a fost implementat prin Legea fundamentală a Hong Kong –ului, care serveşte drept "mini-constituţie" a regiunii, şi în concordanţă cu Declaratia comună chino-britanică. Aranjamente similare sunt în vigoare cu Macao. În conformitate cu legile respective de bază, SARs au un grad ridicat de autonomie şi se bucură de putere executivă, legislativă şi putere judecătorească independentă, inclusiv cea de adjudecare finală. Ei isi formuleaza propriile politici monetare şi financiare, menţin monede proprii, formularea politicilor lor în materie de educaţie, cultură, sport, sistemul de asistenţă socială, etc se face în cadrul legilor de bază.
După cum este prevăzut de legislaţia de bază, în timp ce Guvernul Popular Central al RPC este responsabil pentru afaceri externe şi apărare în raport cu SARs, reprezentanţi ai Guvernului de SARs pot participa, ca membri ai delegaţiilor din RPC, în negocierile diplomatice care afectează direct regiunile, şi în alte organizaţii internaţionale sau conferinţe care afectează regiunea. Pentru organizaţiile internaţionale şi conferinţe SARs pot participa, folosind denumirile sub formă de Hong Kong, China şi Macau, China. Ca entităţi economice separate, atât SAR din Hong Kong şi Macao sunt membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului . Hong Kong este, de asemenea, una dintre economiile membre ale APEC .
Legile de bază, de asemenea, oferă protecţie constituţionala privind diferite fundamentale ale drepturilor omului şi a libertăţilor. Concret, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice este dat de un statut constituţional, prin legile de bază.
Unii observatori internaţionali şi organizaţiile pentru drepturile omului şi-au exprimat îndoieli cu privire la viitorul relativ al libertăţilor politice, de care s-au bucurat Hong Kong, şi despre angajamentul RPC, pentru a permite un grad ridicat de autonomie în Hong Kong. Ei au considerat, de exemplu, că propunerile în articolul 23 din Legea fundamentală în 2003 (care a fost retras din cauza opoziţiei de masă) ar putea fi subminat autonomie.
Cu toate acestea, Guvernul Republicii Populare Chineze din Hong Kong, a luat in considerare aplicarea cu succes a acestora, citand rapoarte oficiale atat din SUA cat si din Marea Britanie.

Republica China / Taiwan
Acest sistem a fost propus de guvernul RPC pentru Taiwan , dar guvernul Republicii China (ROC) a refuzat această sugestie (s-a susţinut că sistemul a fost proiectat iniţial pentru Taiwan). De asemenea, au fost propuse dispoziţii speciale pentru conservarea militara în Taiwan. Toate partidele majore în Taiwan, inclusiv cele care inclina spre reunificarea din China , au ieşit puternic împotriva "O ţară, două sisteme". Unii au propus "o ţară, două guverne", care a fost opus de partidul comunist chinez, în timp ce unele propus "o ţară" în "O ţară, două sisteme", ar trebui să fie ROC în loc de RPC. Unul dintre puţinele persoane din Taiwan, care au susţinut public "o ţară, două sisteme", este romancierul Li Ao .

Deşi "O ţară, două sisteme", garantează că economia şi sistemele politice din Hong Kong, nu vor fi schimbate timp de 50 de ani, Consiliul de Afaceri al Republicii China a citat 169 de cazuri în care acestea pretinde ca RPC a încălcat dreptul poporului din Hong Kong la auto-guvernare şi a intervenit în sistemul judiciar, precum şi in libertatea de exprimare.

De la venirea la conducere a lui Hu Jintao, RPC a oprit promovarea reîntregirii imediate prin intermediul "o ţară, două sisteme" (deşi acesta se menţine politica oficială). O nouă politică de integrare economică treptată şi schimburile politice este acum preferat. Această nouă politică, dar si ulteriarele schimburi majore au fost subliniate în timpul vizitei Blue Pan din anul 2005 – China.

Propuneri pentru Tibet
Cea de-a 14-a propunere a lui Dalai Lama din 2005 de a avea o "autonomie la nivel înalt" pentru Tibet , care a evoluat dintr-o poziţie ce pledează pentru independenţa Tibetului, a fost comparata cu “o ţară, două sisteme”. El a spus că propunerile sale ar trebui să fie acceptabile pentru China, pentru că "o ţară, două sisteme", este adăpostit în Constituţia Chinei. Mass-media de stat a respins această afirmaţie, arătând că "o ţară, două sisteme" a fost conceput pentru sistemele capitaliste sociale din Hong Kong şi Macau, care nu au existat vreodată în Tibet.

In China, deviza "o tara,doua sisteme" se pare ca se muleaza ca o manusa, nu numai pe sistemul social si politic chinez dar mai ales pe configuratia actuala a economiei mondiale. Cu acest atuu al unei tari cu doua sisteme, China poate linistita sa isi permita sa construiasca si sa "atace" economic, poate sa economiseasca si sa cheltuie, poate sa fie extrem de agresiva pe piata mondiala, dar cel mai important este ca ea are o viteza ce nu o poate avea nici un stat in lume, capitalist sau comunist, in luarea deciziilor majore financiare sau chiar cele de la nivel microeconomic, finantari, investitii, etc.

BIBLIOGRAFIE: * http://en.wikipedia.org/wiki/Economy_of_the_People's_Republic_of_China * http://en.wikipedia.org/wiki/Socialist_market_economy * “Politica mondiala dupa 1945”, Peter Calvocoressi, Ed. All, Bucuresti, 2000