Imaginaţia

10.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de dispută şi de controversă. In timp ce unii psihologi (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas. P. Popescu-Neveanu) recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice, alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct. Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi simplu omisă. Astfel, în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere, atât modul de operare (procedeul), cât şi produsul. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină. Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri:
a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);
b) în domeniul comunicării verbale, termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);
c) în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare). Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie), care vedea în imaginaţie o aptitudine, ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate, dar diferite de percepţii, ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini). Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului, mai puţin racordate la realitate decât cele ale gândirii. Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între gândirea realistă, critică (logică) şi gândirea autistă, supusă exclusiv legilor afectivităţii. Pe baza celor prezentate mai sus, M.Golu desprinde atributele-cheie pentru identificarea şi definirea imaginaţiei. Acestea sunt: 1) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure", fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului); 2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări, amplificări, multiplicări, reordonări etc.; 3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (ieşirea din tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutiniere); 4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic, al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor generate în procesul imaginaţiei. Din punct de vedere neurofiziologic, imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric liber", care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive, permiţând desfăşurarea neîngrădită a activităţii mentale asupra ,,realităţii imagistice". Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structurile subcorticale, în care se integrează şi se activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară. Prin aceasta, se asigură calea de acces a continutului inconştientului în structura şi dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti, îndeosebi de C. J. Jung, care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient, toate produsele ei fiind interpretate drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate.

10.2. Formele imaginaţiei

Imaginaţia reproductivă Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei anterioare. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare. Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor, sunt net diferite, prin pregnanţă şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie. Dacă memoria se subordonează, în funcţionarea sa, legii corespondenţei biunivoce şi a fidelitătii, "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul", imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare, se subordonează legii transformării. În termenii teoriei reglării, aceasta înseamnă că, în vreme ce memoria este guvernată de mecanismul feed-back-ului negativ, care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare pe cât posibil nealterate, imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv, care acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza cărora se elaborează. Datorită acestui mecanism, imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic, transformativ. Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern, din partea sferei afectiv-motivaţionale. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar rămâne fără efect, dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv. In forma ei superioară, imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie, ajungând la un real, pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct. În acest caz, intervine nu doar modificarea unei evocări, ci construirea unor reprezentări noi, adecvate situaţiei desemnate numai verbal, precum şi transformări compoziţionale. Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte ştiinţifice sau beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma unui "film mental". Aceasta devine un factor psihologic, care facilitează înţelegerea conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. Dacă în studiul unor discipline, precum fizica, geografia, biologia, istoria etc. nu apar în minte modele imagistice ilustrative, continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea. Imaginaţia reproductivă se realizează, de regulă, spontan, dar ea beneficiază şi de reglajul voluntar, în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o concentrare deosebită. În genere, se poate constata că, pe măsură ce materialul de bază şi "tema-stimul" se îndepărtează de concret, trecând în domeniul abstractului formal, imaginaţia reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar, pentru a se realiza. Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte, având un rol important în legarea acestora de realitate, în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme de ordin teoretic sau practic. Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că, în cadrul uneia şi aceleiaşi teme, apar deosebiri interindividuale semnificative, ceea ce nu se întâmplă în cazul reproducerii memorative. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema imaginaţiei" presupune păstrarea unui fir logic călăuzitor, cum este cazul reconstruirii epocilor sau a unor evenimente istorice. Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă, ci şi în ştiinţele zise exacte. Lordul Kelvin, mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve problemele care l-au făcut celebru, până nu şi-a construit un plan mental, un model concret al relaţiilor fizice cât mai adecvat situaţiei, dar care rămânea numai ca instrument de lucru nemărturisit al laboratorului gândirii sale creatoare. Deşi îi spunem reproductivă, în evaluarea calitativă a acestei forme de imaginaţie, trebuie să operăm cu criteriul noutăţii şi al originalităţii (în compararea intersubiectivă). Şi cu cât asemenea caracteristici sunt mai pregnante, cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare, între ele neexistând o barieră despărţitoare rigidă.

Imaginaţia creatoare Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia umană, în general. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric, ca, de pildă: gradul de originalitate, gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final. Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor criterii, urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. Astfel, sub aspect reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului, din perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) - extern. Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om, pentru societate. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale - biologice şi materiale - şi terminând cu cele spirituale - de cunoaştere, estetice etc. Ca organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare, este reglată esenţialmente voluntar, conştient, elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care intervin în diferite momente, având un caracter secundar şi subordonat. Iluminările, viziunile, ideile spontane care punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu "tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. Iar acest plan călăuzitor, care îmbină într-o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale, îmbracă o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă, tehnică, artă etc. Astfel, în domeniul ştiinţific şi cel tehnic, planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării produsului la exigenţele şi criteriile realităţii, ale practicabilităţii; în domeniul artistic, el este schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Produsul imaginaţiei creatoare de tip ştiinţific sau tehnic, oricât ar fi de original şi inedit, nu poate contrazice legile generale ale ştiinţei şi tehnicii, el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute până atunci. Atât ştiinţa, cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală, dată de stadiul şi forma reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat; alta posibilă, exprimată de tendinţa dezvoltării interioare. Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia. Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea lor într-o nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi, inexistente la "obiectul" iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat, existent deja. Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse şi inaccesibile schemelor operatorii. Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar, în schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire originală dintro situaţie dificilă); a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa, pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la o întâlnire). Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului, cât şi produsul final obţinut. In invenţie, originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în inovaţie. După A. Koestler, fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor, a obişnuinţelor (strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor, fie aceasta în ordine practică, fie în ştiinţă şi artă. A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile. La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde ,,raiduri" imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului. Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de vedere al legilor creaţiei. Cercetătorul creativ, ca şi artistul sau tehnicianul, întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli, definindu-şi o măiestrie, pe de alta - dispoziţia către eliberarea de orice metode, reguli, dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii, care să permită elaborarea unor noi metode.