DIPLOMATIA
CURS 12-13

DEFINIRE

• Notiunea de diplomatie deriva din vechiul cuvant grecesc “diplo” in traducere “dublez”. • Acesta a insemnat actiunea de redactare a diplomelor sau actelor oficiale in 2 exemplare dintre care unul era dat ca scrisoare de imputernicire trimisilor, iar celalalt se pastra la arhiva.Purtatorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea desfasurata de el diplomatie.

• In Dictionarul Oxford se considera ca diplomatia reprezinta conducerea relatiilor internationale prin negocieri ; metodele prin care aceste relatii se reglementeaza ; se realizeaza prin ambasadori si trimisi. • Philippe Cahier defineşte diplomaţia drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internaţional folosind mijloacele paşnice, îndeosebi negocierea”.

DIPLOMAŢÍE
1. Activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate. ♦ Comportare abilă, subtilă, şireată. 2. Carieră, profesiune de diplomat. 3. Totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi în corp. – Din fr. diplomatie. (Sursa: DEX 1998).

DIPLOMAŢÍE
1) Totalitate a mijloacelor, metodelor şi formelor de activitate a reprezentanţilor unui stat în alt stat. 2) Totalitate a diplomaţilor unei ţări; corp diplomatic. 3) Funcţie de diplomat. 4) depr. Ansamblu de manevre la care recurge cineva pentru a-şi atinge scopul. (Sursa: NODEX).

DIPLOMATIA
a) activitate, respectiv conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat sau grupuri de state prin mijloace sau cai oficiale. Sub acest aspect, diplomatia se refera la activitatile agentilor diplomatici, ale ministerelor afacerilor externe, sefilor de stat si guvern, altor persoane care actioneaza in domeniul relatiilor internationale; b) forma de relatii, adica forma distincta a raporturilor bilaterale si multilaterale dintre state. Relatiile diplomatice au identitate proprie, deosebita de celelalte forme ale relatiilor internationale; c) arta, respectiv abilitatea de a folosi procedeele si metodele adecvate pentru a concilia interesele popoarelor si a dezvolta colaborarea dintre ele; d) profesie, adica o specializare official recunoscuta al carei obiect de sine statator este diplomatia.

Functii
1) 2) 3) 4) reprezentarea unui stat in raporturile cu alt state sau altisubiecti de drept international; instrument de infaptuire a politicii externe a statului; sistem de aparare si promovare a intereselor statului si cetatenilor sai; negocierea; printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena ( 1961)o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar“ observarea si informarea (,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant”) protejarea si promovarea relatiilor dintre state

5)

6)

Diplomatia politica
• prin care se urmareste promovarea intereselor politice ale unui stat sau grup de state in scopul garantarii securitatii lor, apararii drepturilor fundamentale ale cetatenilor, in acest scop apelandu-se la dezvoltarea unor bune relatii cu alte state sau grupari de state, la cele mai diverse niveluri, convenirea de actiuni comune, desfasurarea de negocieri pentru mentinerea pacii sii stabilitatii in diferite zone si in lume etc.

Diplomatia economica
• se refera la reprezentarea intereselor economice ale statului si agentilor economici in strainatate, negocieri pe teme economice, incheierea de tratate bilaterale si multilaterale in materie. • In ultimul tamp, se observa ca diplomatia economica imbraca si formele: "diplomatiei dezvoltarii", "diplomatiei resurselor", "diplomatiei integrarii economice", diplomatiei mediului", s.a.

• diplomatia culturala, prin care se urmarete pe cale bi sau multilaterala, dezvoltarea cooperarii internationale in domeniul culturii, ocrotirii si imbogatirii patrimoniului cultural al omenirii. • diplomatia stiintifica, prin care se urmareste intarirea legaturilor si cooperarii intre comunitatile oamenilor de stiinta si institutiilor de cercetare din diferite zone, ca si din intreaga lume; • diplomatia militara, care reflecta ansamblul actiunilor si mijloacelor utilizate pentru realizarea anumitoscopuri in domeniul militar sau al prevenirii razboiului

Diplomatia parlamentara
• semnifica fie faptul ca anumiti parlamentari care isi pastreaza aceasta calitate si joaca rolul diplomatilor, fie ca adunarile parlamentare intervin in mod activ in formularea sau criticarea actiunilor de politica externa.

Diplomaţia informală
• Diplomaţia informală este folosită de mai multe secole pentru a facilita comunicarea dintre puteri. Cei mai mulţi diplomaţi recrutează figuri înalte din alte naţiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea ţării. Acest lucru se întamplă în situaţia în care guvernele doresc sa-şi exprime intenţia de a rezolva o situaţie diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial. Diplomaţia informală constă în întâlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activişti sociali sau figuri publice şi angajarea lor într-un dialog, unicul ţel fiind cel de a soluţiona un conflict.

• Încă de la începuturile sale diplomaţia s-a manifestat ca o combinaţie a două laturi distincte: oficială (deschisă, publică) şi diplomaţia secretă. Graniţa dintre diplomaţia oficială şi cea secretă se găseşte de fapt în zona elementului de confidenţialitate al diplomaţiei, recunoscut atât în timpurile moderne de cercetătorii în domeniu şi de oamenii politici, dar şi de-a lungul istoriei, de către actorii diplomaţiei prin uzanţele vremii.

Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia prin misiunile speciale
• Diplomaţia ad-hoc se foloseşte: a)prin delegaţii la conferinţele internaţionale; b)prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state; c)prin alte misiuni speciale privind alte situaţii. • Misiunile speciale : „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimtământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”( Conventia 1969).

MODALITĂŢI DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A CONFLICTELOR
• Stimularea (inducerea) : oferirea de avantaje pentru adoptarea unei poziţii convenabile ofertantului • Persuasiunea: încercarea de a convinge partea opusă că este în interesul ei să adopte o poziţie convenabilă primei părţi • “Activarea obligaţiilor”: argumentarea corectitudinii soluţiei urmărite, pentru simplu fapt că în caz contrar îşi atrage dezaprobarea sau consecinţele negative din partea celor care susţin anumite standarde asumate de preopinent; ex. referirea la Carta ONU

• Toate mijloacele paşnice de soluţionare a conflictelor sunt indispensabil legate de negocieri, faţă de care nu sunt decât preambuluri (bunele oficii, ancheta), forme de asistare (medierea)

Negocierea
• cea mai însemnată cale de rezolvare şi prevenire a conflictelor • se bazează pe raţionalitatea si talentul negociatorilor • caracterul neformalizat: la Curtea de la Haga, a fost discutată posibilitatea codificării regulilor negocierilor (dezavantaj: lipsa de flexibilitate) • vulnerabilitate la influenţele de context şi conjunctură

Negocierile diplomatice
Mijloc principal de rezolvare pe cale pasnica a diferendelor internationale, constand in discutarea directa, de catre partile in cauza, a problemelor litigioase. Folosirea negocierilor diplomatice constituie o obligatie principala a statelor, consacrata in Carta O.N.U.

• Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de catre ministerele afacerilor externe ale statelor, de catre sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de catre sefii statelor. În cazul organizatiilor internationale, negocierile se poarta de catre cei mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).

Ancheta
• Acţiune preliminară rezolvării unui conflict • Constă în încercarea de a stabili în mod obiectiv faptele (independent de afirmaţiile părţilor în cauză) şi de a oferi un tablou veridic al situaţiei conflictuale • A funcţionat mai ales în litigii legale şi comerciale. • Extensiunea ei se produce în momentul în care statele încep să semneze tratate de conciliere unde ancheta este menţionată expres

• Ancheta joaca un rol esenţial în rezolvarea conflictelor; ea introduce o fază de degajare, dezamorsare sau depolitizare, o fază de moratoriu, care opreşte continuarea sau izbucnirea violenţei.

CONCILIEREA INTERNAŢIONALĂ
• Este o extensie a anchetei ; atât ancheta, cât şi concilierea sunt fiind prima formă de instituţionalizare a formelor paşnice elaborate la Haga (1899, 1907) • Constă în activitatea unei comisii (de cinci sau mai mulţi membri), reprezentanţi ai unor state, desemnaţi să rezolve un litigiu care a rezistat încercărilor de soluţionare prin negocieri directe. • Conceptul de conciliere mai este utilizat şi pentru a desemna procesul de închidere a unei lungi perioade de tensiuni, neîncredere şi crize (ex. concilierea postbelică franco-germană)

Bunele oficii
• Demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu, de catre un tert – stat sau organizatie internationala – din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. • Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei unui diferend dintre state sau solutionarea unui diferend produs deja. • În cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor directe între partile aflate în diferend. • Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri referitoare la modul de solutionare a diferendului, ci doar faciliteaza începerea tratativelor.

Bunele oficii
• Au un rol introductiv mai ales la începerea negocierilor sau în intervenţia medierii • Se rezumă la asigurarea de linii de comunicare, la stabilirea de contacte, la explorare şi informare sau găzduire. • Iniţiativa oferirii bunelor oficii revine, în cele mai multe cazuri, unor ţări terţe • Dacă părţile sunt mulţumite de prestaţia terţului în bunele sale oficii, ele pot fi interesate în a-i mări atribuţiile

Medierea
• Asistarea şi îndrumarea unei negocieri de către un terţ • Mediatorul este implicat în procesul negocierilor şi promovează cu stăruinţă ajungerea la un acord

Mediatiunea/ Medierea
• interventia unui tert, care poate fi un stat, o organizatie internationala sau o persoana fizica. • Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate solutiona conflictul. • Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru partile aflate în diferend.

arbitrajul
• Presupune intervenţia terţilor, cu aceeaşi cerinţă de obiectivitate, echidistanţă şi neutralitate ca şi medierea, dar sub forma unei autorităţi exterioare, care elaborează o soluţie obligatorie. • Are toate atributele unei metode jurisdicţionale

arbitrajul
• Preferinţa statelor pentru arbitraj este justificată de caracterul tehnic al unor litigii şi apoi de faptul că în arbitraj părţile îşi pot alege singure judecătorii. • Numeroase tratate între state prevăd clauze compromisorii, care prevăd că în caz de diferend, de interpretare sau aplicare, părţile vor recurge la arbitraj.

Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ)
• instituită prin Carta Naţiunilor Unite, semnată în iunie 1945: organul judiciar principal al ONU şi este formată din 15 judecători din ţări diferite. • În principal, în competenţa sa intră: interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internaţional, încălcarea unei obligaţii internaţionale, precum şi natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei astfel de obligaţii. • Curtea judecă numai litigii între state, iar hotărârile ei sunt definitive.

Tratatele internaţionale

Tratatul internaţional - definire• Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii în raporturile dintre ele” ..

Regimul juridic al tratatelor reglementat în doua documente internationale de referinţă – Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) - Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986).

Elementele esentiale ale tratatului
• subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international; • vointa partilor, liber exprimata; • obiectul tratatului.

Etapele încheierii unui tratat
• negocierea textului; • semnarea tratatului; • exprimarea consimtamântului partilor de a se obliga prin tratat.
– Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

1. Negocierea
• etapa, în cursul careia se elaboreaza textul tratatului. • Negocierile se desfasoara între reprezentantii statelor cu atributii speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, în conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne.

• Pe lânga persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” exista si o categorie de persoane, care, în baza functiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie sa prezinte deplinele puteri în vederea negocierii si încheierii tratatului: • seful statului, seful guvernului si ministrul de externe; • sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul acreditant (care îl trimite) si statul acreditar (statul gazda); • reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, în vederea elaborarii unui tratat.

2. Semnarea tratatului act care poate sa aiba o dubla semnificatie: • de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, • de exprimare a consimtamântului statului de a se obliga prin tratat.

Autentificarea tratatului
• semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. • Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Exista situatii în care, dupa încheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea “ad-referendum” sau la parafarea tratatlui

• Semnarea cu mentiunea “ad-referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. • Parafarea, care consta în înscrierea initialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. • Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

3. Exprimarea consimtamântului
Legislatia interna a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îsi exprima vointa de fi legat prin tratat. • Ratificarea: angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele nationale – analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. Termenul de ratificare depinde în mare masura de natura tratatului si este prevazut în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzata, iar daca un stat încearca sa modifice un tratat în timpul ratificarii, acest act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, însotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si în anumite limite, rezerve.

• Aprobarea sau acceptarea: alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor
– se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale.

• Aderarea la tratate: modalitate de exprimare a consimtamântului statelor, aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina în cazul în care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta. Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta în mod expres în textul acestuia.

4. Intrarea în vigoare a tratatului
• Data intrarii în vigoare a unui tratat este prevazuta expres în textul acestuia. • Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii în vigoare este convenit ulterior de catre parti. • În cazul tratatelor bilaterale, data intrarii în vigoare o reprezinta momentul schimbarii instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îsi comunica îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamântului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare. • În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lânga unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost încredintata functia de depozitar, sau pe lânga o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Data intrarii în vigoare a tratatelor se stabileste în functie de acumularea unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Tratatele internaţionale - clasificare după numărul de participanţi -

• tratate bilaterale: încheiate între două state sau alte subiecte de drept internaţional; • tratate colective : participă mai mult de două subiecte.
– tratate multilaterale, când fiecare stat reprezintă o parte – tratate plurilaterale, când subiectele, indiferent de numărul lor, formează două părţi (de exemplu Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi statele membre, pe de altă parte).

Tratatele internaţionale - clasificare după termenul de validitate• tratate cu termen, a căror aplicare este limitată de o anumită dată (de exemplu, Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, tratat încheiat pe o perioadă de 50 de ani din momentul intrării sale în vigoare (1952) • tratate fără termen sau „veşnice” , a căror expirare nu este legată de o anumită dată calendaristică (de exemplu, cele două tratate de la Roma, din 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice )

Tratatele internaţionale - clasificare după posibilităţii de aderare • tratate deschise, la care pot adera, prin act unilateral, în mod liber, orice state (de exemplu, Tratatul de la Moscova din 1963 pentru interzicerea experienţelor cu arma nucleară în cele trei medii); • tratate închise, la care statele nu pot adera decât cu consimţământul statelor participante (de exemplu, Pactul Tratatului Atlanticului de Nord);

Clasificate dupe tipul de intelegere, negocierile pot fi:
• negocieri pentru prelungirea acordurilor existente. Se urmareste continuarea angajamentelor prevazute intr-un acord anterior. Negocierile de acest fel sunt de obicei usoare si de scurta durata. Uneori nici nu mai este nevoie de negocieri, lipsa de actiune a partilor conduce la prelungirea acordurilor; • negocieri pentru extensiunea intelegerilor. Ele urmaresc se largeasca sfera de aplicare a unor prevederi anterioare din acordurile existente. Se intalnesc mai frecvent in relatiile multilaterale; • gocieri de normalizare a relatiilor. Acestea urmaresc sa puna capat unei stari anonnale sau sa dea expresie juridica unei normalizari care s-a produs. In domeniul economic, astfel de negocieri se duc pentru inlaturarea sanctiunilor econornice, pentru reluarea raporturilor intr-un domeniu sau, pe ansamblul relatiilor economice, intr-o arnimita situatie conjuncturala, reluarea politicii de credite sau reluarea platii datoriei externe, cand acestea au fost intrerupte etc.: • negocieri pentru pieta, sfere de influenta economica; • negocieri pentru "acorduri de inovatie", respectiv cele care abordeaza tame noi. Prin astfel de negocieri se iau angajamente reciproce noi, se creeaza institutii noi, se inaugureaza activitati in domenii neexplorate.

Tratatele internaţionale - clasificare după conţinut• • • • tratate politice, economice, culturale, tratate pe probleme juridice etc.

PERSONALITATEA DIPLOMATULUI.
Scoli de diplomatie.

De Callières: “De la manière de négocier avec les Princes”(1716 ) • Calitati ale diplomatului: o minte înclinată spre observaţie, judecată sănătoasă, care nu rătăceşte în rafinamente fără sens sau în subtilităţi. El trebuie să aibă o oarecare cunoaştere a literaturii, ştiinţei, matematicii şi dreptului Darul aprofundării. Calm, plin de resurse şi bun ascultător.

Sir Henry Wotton
• O definiţie incriminantă ambasadorului “un om trimis să mintă peste graniţă pentru binele ţării sale”.

Sir Harold Nielson în cartea sa “Diplomacy” (1939)
• calităţi care se cer unui diplomat ideal, valabil şi pentru un negociator: adevăr, acurateţe, calm, răbdare, stăpânire de sine şi loialitate. La obiecţia cititorului care spune că a omis inteligenţa, discernământul, prudenţa, ospitalitatea, farmecul, munca, hărnicia, curajul şi chiar tactul, el răspunde: ”Nu le-am uitat. Le-am luat drept înţelese de la sine”.

Decalogul lui W.Zartman
Ira William Zartman is Professor Emeritus at the Paul H. Nitze School of Advanced International Studie s (SAIS) of Johns Hopkins University.[.

Caută să te alături celeilalte părţi în atacarea problemei, începând cu identificarea ei comună, mai degrabă decât a întreprinde un atac confruntaţional la adresa celeilalte părţi. Fii atent la momentul potrivit pentru a trece de la cereri dure la cooperare mai flexibilă şi asigură-te că există decizii politice sau decidenţi disponibili să autorizeze această schimbare.

• Investeşte în pregătiri serioase, atât a aspectelor tehnice ale problemei, cât şi a înţelegerii intereselor proprii şi ale celuilalt. Foloseşte prilejul pentru a studia împreună şi a face exerciţii de rezolvare de probleme, în vederea creării bazei unei abordări comune.

• Caută o formulă de acord care satisface cererile celeilalte părţi ca şi pe cele proprii.

• Caută subiecte ce pot fi tranzacţionate, atât în detaliile poziţiilor ambelor părţi, cât şi în elementele de bază. Construieşte coaliţii între părţile ambelor tabere având interese comune.

• Utilizează sau propune termene realiste pentru elemente neutre ca: date de expirare, evenimente externe sau alte oportunităţi de a realiza acelaşi scop.

• Creează înţelegeri ce sunt parţiale, incrementale şi flexibile când este posibil şi când o schimbare totală nu este la îndemână.

• Construieşte un acord între toate părţile ce îl vor când unanimitatea nu este posibilă.

• Recurge la mediatori fie prin organizaţii ce pot oferi servicii, fie prin identificarea de reprezentanţi naţionali ce pot juca acest rol.

• Foloseşte reprezentanţi, grupuri de redactare şi Comitete executive şi acordă-le încredere, informaţii şi responsabilitate.

• Caută momentele mature în evoluţia problemei şi a relaţiilor între părţile în cauză şi foloseşte-le ca bază a negocierilor.